Democraţia şi revoluţiile periodice

În Europa democraţia a început prin revoluţia engleză. Şi a continuat prin luarea cu asalt a Bastiliei. După care, se ştie, revoluţia şi-a mâncat copiii. Dar azi?

Insolenţa unică, probabil, în lume, a unui parlament protejând de justiţie un prezumtiv ucigaş din propriile rânduri şi apoi justificându-şi decizia prin vuvuzelele tv ale oligarhiei, ridică, acut, nu doar probleme etice.

Ridică şi probleme legislative şi politice. Oare ce legitimitate mai are un asemenea parlament? I se mai poate atribui rolul de for legislativ, însărcinat şi îndrituit să dea normele de care şi statul şi cetăţenii săi au nevoie? Şi ce mai înseamnă votul popular? Constituţia? Democraţia? Cum se poate apăra naţiunea de reprezentanţi nominali care, în fapt, o sfidează şi calcă în picioare voinţa şi binele suveranului, care este poporul, satisfăcând, în schimb, interesele unei clientele mafiote?

În faţa unor conştiente, brutale, evidente şi repetate încălcări ale legii morale, un parlament precum cel al României îşi pierde, cred eu, legitimitatea. Caz în care devine just să i se reziste paşnic şi să i se revendice, în numele statului de drept, dizolvarea.

Problema e, între altele, ce pui în loc? Pierderea legitimităţii majorităţii parlamentare s-a produs, în cazul României, înaintea scandaloasei protecţii de justiţie a g-ralului Oprea, beneficiarul ilegal al unei coloane oficiale, a cărei frauduloasă şi imorală utilizare, prin uzurpare, pare să fi condiţionat moartea lui Bogdan Gigina.

Din 2012 încoace s-au blamat, prin repetate acţiuni şi decizii imorale, sau legal discutabile, de anemiere a statului de drept şi a democraţiei, şi parlamentul şi mai marii lui. Între ei, nu în ultimul rând, preşedintele senatului, Călin-Popescu Tăriceanu, un politician de-o rară vacuitate intelectuală, egalată doar de cinismul amoralităţii sale crase.

În absenţa unor politicieni de felul său, lipsiţi de orice reală competenţă în afară de aceea de a înceţoşa durabil axiologia unei democraţii veritabile, n-ar fi fost posibile multe. Fără cantitatea sa incomensurabilă de ipocrizie, cuplată cu o insaţiabilă sete de putere precar mascată de pretenţia găunoasă a unei eleganţe exterioare, în fapt, la o privire atentă, inexistente, n-ar fi fost imaginabilă nici "marţea neagră" din decembrie 2013, nici criza politică şi de stat izbucnită după incendiul de la Colectiv.

Revoluţia spontană iscată de acest incendiu care a avut pe lângă efectele sale catastrofale virtutea involuntară de a-i conştientiza pe mulţi de aspectul ucigaş al corupţiei şi de imanenţa ei sistemică, s-a soldat cu necesara evacuare din prim-plan a premierului Ponta. Dar parlamentarii şi liderii lor au rămas, regretabil, pe loc. S-a constituit, sub imperiul fricii sistemului de proteste, un abia tolerat guvern de tehnocraţi, în fapt un executiv antisistem, care, prin eficienţă şi recuplare la minima morală a conferit o adiere proaspătă unei democraţii pe cale de a-şi da duhul.

Dar reformele ample, stringente în vederea reabilitări durabile a statului de drept, ca şi a economiei, nu s-au putut amorsa în absenţa unei sprijin politic real şi consistent. Simultan, nedizolvarea unui parlament penal, în fapt tot mai evident ilegitim, n-avea cum să nu perpetueze, sub acest alibi guvernamental, problema discreditării sistematice a democraţiei. Pe acest fundal, propaganda extremistă, ultranaţionalistă, antiamericană şi antioccidentală, emanând în parte de la oligarhia ameninţată, iar pe de alta din refăcutul şi tot mai agresivul imperiu al Kremlinului, n-avea cum să nu aibă efecte dintre cele mai pernicioase.

Deloc de mirare că partidele noi şi credibile, de care ar fi fost nevoie spre a se relansa proiectul democratic, nu s-au ivit, ori n-au reuşit să decoleze. Au apărut în schimb două noi formaţiuni toxice, ultranaţionaliste, susţinute ori simpatizate de Moscova. A continuat blatul impenitent, de o persistenţă incredibilă, cu forţele cele mai retrograde ale societăţii româneşti, al unui partid de pseudo-opoziţie care numai liberal nu se poate numi.

Dezorientarea manifestă în plebiscitarea USL şi în propulsarea de formaţiuni cu acute probleme penale în parlament, n-a încetat. Ceaţa ia periodic amploare, după nevoile democraţiei "originale", favorizată fiind de o presă în mare parte aservită şi de o Biserică prea puţin angajată constructiv în treburile lumeşti.

În aceste condiţii, rateurile şi derapajele majore ale parlamentarilor de la Casa zisă a "Poporului" nu sunt doar ale forului zis "legislativ". Sunt, din nefericire, indiscutabil, şi ale unei naţiuni pulverizate de un naţional-comunism mai crud, suportat timp mai îndelungat şi mai pauperizant, economic şi spiritual, decât altele. O naţiune ciuntită şi de postcomunism şi de migraţie, care n-a reuşit decât punctual să profite de fereastra de oportunitate a ultimului sfert de veac spre a avansa pe calea construcţiei unei democraţii funcţionale, capabile s-o pună la adăpost de ticăloşia unei mari părţi a clasei politice.

Spre a ieşi din cercul vicios în a cărui captivitate se regăsesc periodic, românii îşi pun mari speranţe, prin tradiţie, în asistenţă externă. Dar situaţia de pe eşichierul internaţional nu e câtuşi de puţin de natură să alimenteze optimismul democraţilor.

Revoluţiile populiste, perspectiva unei Uniuni lipsite de britanici precum şi a unui glob renaţionalizat, în care superputerea americană îşi va accentua izolarea, n-are cum să amplifice speranţele într-o proximă întărire a libertăţii în Europa şi în lume. Ori într-o viitoare intervenţie a aliaţilor occidentali în favoarea ameninţatei democraţii româneşti.

E cu atât mai urgentă, ca atare, reorganizarea forţelor cu adevărat democratice din România şi recursul, în acest proces, la autoritatea morală a acelor minţi româneşti destul de luminate ca să înţeleagă necesitatea vitală a edificării unui sistem de veritabilă separare a puterilor şi de instituţii cheie puternice.

Din păcate însă şi în zona elitei, singura în stare să clarifice persuasiv raporturile complexe dintre un popor cu suveranitatea încălcată flagrant, care face necesare periodice revoluţii şi o constituţie care funcţionează, din unghi democratic, precar, se înregistrează carenţe majore, dezangajări istorice şi demisii absolut regretabile. Aceeaşi elită lipseşte dureros de la apel şi în materie de limpezire şi promovare democratică a principiului separării statului de biserică, ori a relaţiilor accidentate dintre majoritate şi minorităţi.

Greu de întrezărit, ca atare, cum ar putea protestele anunţate să redea românilor puterea şi demnitatea sau măcar speranţa lor, de care s-au văzut jefuiţi prin acţiunile scandaloase ale unui parlament crapulos.

Articol prealuat  dw.com