Pe aceeași temă
În proporţie covârşitoare, majoritatea acestor „bunuri de uz personal şi casnic“ erau de fapt tablouri de preţ, mobilier, bijuterii, covoare, cărţi rare etc., cărate în camioane din casele „foştilor exploatatori“, din reşedinţele Casei Regale şi din vilele abandonate de cei care au preferat exilul unei întoarceri în „raiul comunist“.
La 23 octombrie 1969, în Buletinul Oficial al RSR numărul 115, Partea I, a fost publicat Decretul 724 privind „protejarea şi păstrarea bunurilor de interes naţional ce reprezintă valori artistice, istorice sau documentare, precum şi a unor obiecte conţinând metale preţioase şi pietre preţioase de valoare deosebită“. Semnat de Nicolae Ceauşescu în calitatea sa de preşedinte al Consiliului de Stat, el ar fi trebuit să reprezinte primul pas făcut vreodată de regimul comunist în tentativa de organizare a haosului din domeniul patrimoniului cultural naţional. Desigur, dacă asta ar fi fost intenţia lui reală.
„Iubitorul de patrimoniu“.
Fals autoportret atribuit lui Nicolae Ceauşescu
Expunerea de motive din preambul descria succint, dar elocvent, situaţia în care se găseau aceste valori în 1969: „(...) Nu există nici o inventariere pe scară naţională şi o evidenţă centralizată (...) ele au rămas în bună măsură necunoscute de marele public şi, în multe cazuri, inaccesibile chiar cercetătorilor şi specialiştilor“. Mai mult, „(...) aceste bunuri, picturi, sculpturi şi alte lucrări de artă plastică, artă decorativă şi artă populară, piese de mobilier, manuscrise, cărţi rare, hărţi şi stampe vechi, monede de valoare numismatică, instrumente muzicale, odoare bisericeşti, podoabe de preţ, arme vechi şi altele sunt răspândite în cele mai diverse locuri, supuse adeseori degradării şi chiar dispariţiei, din cauza unor condiţii precare şi necorespunzătoare de conservare şi securitate“1. Instituţia abilitată prin decret să desfăşoare activitatea de căutare, inventariere şi evidenţă generală a bunurilor cu valoare de patrimoniu urma să fie Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă, căruia îi revenea şi obligaţia de a organiza modul de punere în valoare, expunere şi conservare a lor.
Banca Naţională avea şi ea un rol important în angrenajul prevăzut de decret, urmând să preia în custodie „bunurile care conţin metale preţioase şi pietre preţioase cu valoare intrinsecă sau cu valoare artistică, istorică sau documentară deosebită“. De asemenea, era desemnată ca fiind singura instituţie care avea „competenţa de a efectua operaţiile de cumpărare de la persoanele fizice a bunurilor din metale preţioase şi pietre preţioase care formează obiectul decretului“, celelalte categorii de bunuri putând fi achiziţionate de Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă prin muzeele şi instituţiile din subordine.
Textul, destul de scurt şi de ambiguu, ţinând cont de complexitatea problemei pe care îşi dorea să o rezolve, mai stabilea că „determinarea bunurilor care fac obiectul prezentului decret, modul de constituire a fondului centralizat, sistemul de evidenţă, condiţiile şi mijloacele necesare de conservare, expunere şi pază se vor stabili prin hotărâre a Consiliului de Miniştri“. Ultimul articol indica şi responsabilităţi penale pentru cei care i-ar fi încălcat prevederile: închisoare de la 2 la 7 ani.
La fel ca cele mai multe dintre actele emise în perioada comunistă, Decretul nr. 724/1969 nu era neapărat important pentru ceea ce enunţa, ci mai ales pentru ceea ce ascundea. Şi ascundea destul de multe.
De exemplu, faptul că Nicolae Ceauşescu avea o idee destul de clară la data emiterii lui care erau „diversele locuri“ pe unde se găseau majoritatea obiectelor definite acum ca fiind „de patrimoniu“. Nici momentul ales nu era absolut întâmplător. Pentru a înţelege adevăratele intenţii ale secretarului general al PCR şi mizele acestei subite preocupări pentru patrimoniul naţional, va trebui să coborâm în subsolurile fetide ale luptei pentru putere dintre Nicolae Ceauşescu şi „baronii“ lui Dej, în special Alexandru Drăghici. Şi să facem o scurtă incursiune în lumea „selectă“ şi ferită de ochii clasei muncitoare a „burgheziei roşii“. Cu intrigile, alianţele şi inevitabilele reglări de conturi şi răzbunări.
Până atunci, merită făcute două observaţii privind textul Decretului nr. 724/1969: una privind o absenţă şi alta privind o continuitate. Deşi decretul prevedea clar că singura instituţie abilitată cu gestionarea problemei patrimoniului era Comitetul de Stat pentru Artă şi Cultură, în realitate, o cu totul altă instituţie avea să fie însărcinată, în secret, cu această monumentală operaţiune. La două zile după publicarea amintitului act în Buletinul Oficial, a fost emis Ordinul Circular nr. 91622/27.10.1969, prin care, în cadrul Securităţii, era constituit un colectiv format din 11 ofiţeri conduşi de vicepreşedintele CSS, generalul-maior Constantin Stoica. Scopul acestuia? Exploatarea datelor obţinute în cadrul a două acţiuni demarate succesiv şi cu mult timp înainte, purtând numele sugestive de cod „Îmbogăţirea“ şi „Patrimoniul“. De fapt, era vorba despre „scoaterea la suprafaţă“ şi utilizarea în „scopul nobil“ al răzbunării politice a unor informaţii sensibile pe care Securitatea le deţinea de ani buni. Şi pe care toţi „reprezentanţii clasei muncitoare“ le cunoşteau cât se poate de direct.
A doua observaţie, cea privind continuitatea, este de o natură mult mai delicată. Ea priveşte faptul că Banca Naţională era implicată în „preluarea în custodie“ a „bunurilor care conţin metale preţioase“ cu mult înainte de menţionarea ei în decretul din anul 1969. Vom vedea de când şi de la cine. Dar, mai ales, pentru cine.
Va trebui, însă, înainte de a descrie mecanismele şi istoricul problemei, să admirăm o altă „capodoperă“ din anul 1956.
„Coloană infinită de camioane“.
Peisaj al Şcolii ilegaliste şi antifasciste
Anul 1956 a fost unul cu o mare încărcătură pentru istoria comunismului mondial. Anul „contrarevoluţiei maghiare“, al „Raportului secret“ al lui Hrușciov, al începutului destalinizării în imperiul sovietic şi al confruntărilor „calde“ din Orientul Mijlociu. Un an al crizelor şi al turbulenţelor de tot felul.
Cartierul din centrul Bucureştiului unde locuiau majoritatea celor care formau nomenclatura părea, însă, sub căldura moleşitoare a verii lui 1956, ferit de furtuna din jur. Rezidenţii nu numai că nu aveau motive de îngrijorare, dar chiar aveau motive de bucurie citind în tihna vilelor luxoase (care nu prea le aparţineau) ultima apariţie legislativă secretă, o modă păstrată de-a lungul întregii perioade comuniste pentru actele oficiale „sensibile“. Era vorba despre HCM (Hotărârea Consiliului de Miniştri, n.n.) nr. 1507/30.07.1956 privind „valorificarea unor bunuri către foştii deţinuţi, internaţi şi luptători antifascişti“. Pentru a preveni orice posibile confuzii legate de categoriile indicate în textul legii, trebuie spus că publicul ţintă era reprezentat de un mic grup de elită al partidului, format din ilegalişti şi vechi „luptători pentru cauză“, toţi înscrişi pe listele organizaţiei internaţionale FIAPP2. Printre ei se strecuraseră şi destui tovarăşi care nu prea participaseră la „lupta antifascistă“ şi nici la „rezistenţă“, dar asta nu era neapărat o mare problemă.
La primul punct al HCM-ului se menţiona că „bunurile de uz personal şi casnic, intrate definitiv în proprietatea statului, care se află în păstrarea şi folosinţa foştilor deţinuţi, internaţi şi luptători antifascişti înscrişi în evidenţele FIAPP se pot atribui acestora (...)“. Textul ridică unele semne de întrebare. Cum de existau, în patria echităţii sociale, bunuri ale statului aflate în „păstrarea şi folosinţa“ unor cetăţeni, fie ei şi luptători antifascişti, înainte ca ele să fie atribuite legal? De unde proveneau ele şi de ce se dorea cedarea lor definitivă? Continuarea, care stabilea modalităţile acestei ciudate vânzări, este şi mai interesantă pentru că se vorbeşte despre atribuirea „fără plată, fiecărui deţinător, [de] bunuri în valoare până la 20.000 lei inclusiv“, în vreme ce „bunurile deţinute peste cele care li se atribuie fără plată, vor putea fi vândute deţinătorilor în măsura în care aceştia doresc să le cumpere, cu plata preţului în rate lunare“3.
Chivu Stoica, legendarul lacheu al lui Dej, ajuns preşedinte al Consiliului de Miniştri ai RPR, cel care semnează HCM 1.507, menţionează că bunurile urmau a fi atribuite de către Ministerul de Finanţe pe bază de cerere sau, de la caz la caz, „din oficiu“. Cum o atare generozitatea trebuia să aibă şi o explicaţie, la 30 august 1956 au fost emise, cu numărul 24.233 şi antetul Ministerului de Finanţe, Instrucţiunile de aplicare ale HCM 1.507. Cele mai interesante prevederi se refereau la faptul că bunurile respective nu erau supuse unui proces de inventariere, ele urmând să fie „declarate de deţinător“, iar pentru evaluarea preţului de vânzare „se vor delega de preferinţă evaluatori şi preţuitori membri de partid din cei mai bine pregătiţi profesional“. Cu alte cuvinte, fiecare declara ce dorea, la ce preţ dorea. Doar nu era să intre „comisia de preţuitori“ în casele lui Walter Roman, Niculescu Mizil, Silviu Brucan sau Alexandru Bârlădeanu şi să înceapă inventarierea tablourilor, mobilelor şi covoarelor. Toate obţinute în timpul luptei antifasciste, se înţelege.
Ceea ce nu indică textul HCM-ului din 1956, dar o indică amplu dosarele acţiunilor „Îmbogăţirea“ şi „Patrimoniul“ este provenienţa acestor obiecte, oferite drept compensaţie pentru „suferinţele ilegaliştilor“. Aşa cum ne arată o evidenţă întocmită în anul 1969, ele reprezentau „bunuri provenite din confiscări“, o descriere vagă, care ascundea faptul că majoritatea fuseseră cărate în camioane din casele „foştilor exploatatori“, din reşedinţele Casei Regale şi din vilele abandonate de „absenteişti“ (formulă găsită pentru a-i desemna pe cei care au preferat exilul unei întoarceri în „raiul comunist“). O mică parte, cea pentru care s-ar fi putut găsi vreo umbră de justificare morală, provenea din averile confiscate ale criminalilor de război, de exemplu de la Ion Antonescu. Ca un fel de glumă sinistră, parte din bunurile acestuia au fost trimise de liderii comunişti pentru a mobila sediul misiunii aliate americane la Bucureşti. O ironie de tip sovietic.
Experienţa „justiţiară“ a fost atât de folositoare încât a continuat ani în şir, la scară naţională, puţine fiind procesele politice ale căror sentinţe să nu fi fost dublate de celebra „(...) şi confiscarea integrală a averii“. Interesant din punct de vedere legal e că statul comunist nu şi-a propus niciodată să pună în acord faptele incriminate cu valoarea daunelor pe care le solicita de la „duşmanii“ săi. „Se mulţumea“ să le ia tot. De mai multe ori. Dar să nu anticipăm.
Foarte important de spus pentru subiectul nostru este că, în proporţie covârşitoare, majoritatea acestor „bunuri de uz personal şi casnic“ erau de fapt tablouri de preţ, mobilier, bijuterii, covoare, cărţi rare etc., adică exact ceea ce descria Decretul 724 ca fiind „obiecte de patrimoniu“. Multe proveneau din subsolurile devenite neîncăpătoare ale întreprinderii Steagul Roşu, înfiinţată în 1948 şi aflată formal în subordinea Primăriei Bucureşti. Se ştia însă în anii respectivi că întreprinderea era de fapt un depozit al Ministerului de Interne, administrat direct de oamenii tinerei Securităţi. Primul mall din România. Doar că se intra pe bază de legitimaţie şi vizitatorii nu aveau nicio nevoie de bani pentru „cumpărături“.
Ajunşi la acest capitol al poveştii, trebuie spus că ar fi nedrept să punem pe seama acestei organizări întreaga operă de furt la scară naţională. Unele dintre „bunuri“ nu au mai ajuns niciodată să treacă prin depozitul de la Steagul Roşu. Ele au fost însuşite direct de la foştii proprietari, împreună cu vilele, terenurile şi restul acareturilor, sau pur şi simplu distruse din prostie şi neştiinţă. În multe cazuri, membrii „burgheziei roşii“ şi ai Securităţii nu s-au formalizat şi s-au instalat în casele „duşmanilor de clasă“, după ce i-au evacuat în stradă sau i-au dirijat spre cel mai apropiat penitenciar. Pe principiul: „îmi place casa asta! De azi e a mea!“. Era un lucru destul de comun pentru respectivii ani ca membri ai nomenclaturii să fie văzuţi purtând halatele şi papucii de casă cu monogramă ale foştilor „exploatatori“. Foarte puţini dintre aceştia au reuşit să-şi „vândă“ proprietăţile şi să-şi negocieze plecarea. Ei au reprezentat cazurile fericite.
Nu vom şti probabil niciodată câte valori de patrimoniu au dispărut în acei ani de început. Având în vedere că procesele-verbale de confiscare a averii erau întocmite în cea mai mare batjocură, unele intenţionat, altele din pură nepricepere, este greu de reconstituit astăzi, în absenţa unor inventare ale foştilor proprietari, întreaga dimensiune a jafului şi a distrugerii. Dar chiar şi în această privinţă există o notă de subsol. Trebuie menţionat faptul că ideea distrugerii şi dispariţiei unor valori, idee care şi astăzi este susţinută cu multă uşurinţă fără o investigare serioasă, aparţine unei abile propagande lansate chiar de autorii devalizărilor. De la celebrul tren regal „garnisit cu tablouri, bijuterii şi aur“, la procese-verbale trucate privind deteriorarea sau distrugerea unor tablouri, la decrete secrete de atribuire preferenţială, regimul a camuflat o serie întreagă de furturi în interesul personal al nomenclaturii. De ce ne-am mirat atunci când am aflat anii trecuţi că un simplu muncitor a lăsat moştenire urmaşilor o impresionantă colecţie de tablouri? Vândută, după cum se ştie, la licitaţie.
Neavând nici expertiza şi nici capacitatea de investigare a unui subiect atât de vast, pentru constituirea căruia statul comunist a muncit zi şi noapte timp de 50 de ani, mă voi limita la descrierea a ceea ce s-a păstrat în arhive. Şi s-a păstrat, spre neliniştea multora, suficient.
„Tovarăşă purtând colier cu diamante“.
Portret din colecţia BNR
O categorie aparte de „bunuri confiscate“ au reprezentat-o cele care, ca să cităm din nou Decretul 724, „conţineau metale preţioase şi pietre preţioase de valoare deosebită“. În cazul acestora, circuitul rezervat „de valorificare“ era cu totul altul.
Pentru început, să consultăm statisticile. Conform unei Note-Raport întocmite în cadrul acţiunii „Îmbogăţirea“ referitoare la „vânzările de obiecte din metale preţioase“, între anii 1953-1967, în Banca Naţională a RSR au intrat astfel de obiecte în valoare de 62.912.987 lei şi au ieşit obiecte în valoare de 56.967.644 lei. La capitolul „ieşiri“ figurau la loc de cinste Gospodăria CC al PCR (11.479.226 lei), Consiliul de Miniştri (422.569 lei), Consiliul de Stat (11.786 lei) şi „alte instituţii sau organizaţii obşteşti“4. În continuare, se spune că, între anii 1960-1965, Gospodăria de Partid a achiziţionat de la Banca Naţională bijuterii în valoare de 9.918.134 lei, cantităţile cele mai mari fiind cumpărate în anii 1963 (2.800.443 lei) şi 1964 (3.850.129 lei).
Pentru că cifrele nu exprimă poate destul de explicit despre ce anume este vorba, voi prezenta câteva exemple de „tranzacţii“. Ele provin tot din rapoartele întocmite cu ocazia anchetei desfăşurate de colectivul acţiunilor „Îmbogăţirea“ şi „Patrimoniul“. Astfel, se menţionează că „la data de 22 decembrie 1961 prin tov. Clopoţel au fost ridicate 11 obiecte în valoare totală de lei 296.682“. La aceeaşi dată, alt tovarăş, Zambilovici, „a ridicat 6 obiecte în valoare totală de lei 354.601 din care: un colier de platină cu briliante şi diamante în valoare de lei 124.396“. La 25 mai 1962, acelaşi Zambilovici a mai „ridicat“ alte 8 obiecte în valoare de 524.036, între care „una pereche cercei din platină cu două briliante (7,50 krt.) în valoare de 116.644 lei şi una pereche cercei din platină cu briliante (15,10 krt) în valoare de 157.740 lei“. Şi lista continuă, pe pagini întregi, descriind o intensă activitate „de ridicare“.
Nu cred că trebuie făcute investigaţii prea amănunţite pentru a deduce pentru cine anume „achiziţionau“ delegaţii Gospodăriei de Partid astfel de bijuterii, dat fiind că niciunul dintre liderii comunişti nu se remarca, cel puţin în manifestările publice, drept purtător de coliere şi cercei. De altfel, nici „tovarăşele de drum“ nu prea se afişau cu astfel de bijuterii, cu excepţia poate a recepţiilor particulare. Cu siguranţă, însă, ele preferau să profite de o asemenea ofertă, un adevărat chilipir, şi tezaurizau aceste minunăţii sperând la zile mai bune, când vor apuca să le etaleze. Dacă nu ele, atunci urmaşii.
Asupra traseului acestor bijuterii şi a celorlalte „bunuri de patrimoniu“, precum şi asupra mecanismelor din spatele acestui episod sordid din istoria noastră naţională vom reveni. Şi vom afla că, într-adevăr, Securitatea a fost „braţul înarmat al partidului“. Dar ţinea arma doar cu un braţ. Cu celălalt ţinea sacul...
(Va urma)
Note
1. Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, Nr. 115, 23 octombrie 1969, f. 962-963.
2. Fédération Internationale des Anciens Prisonniers Politiques (FIAPP), înfiinţată la Varşovia în februarie 1946 cu scopul declarat de a-i reuni pe toţi luptătorii şi membrii rezistenţei antifasciste din ţările europene. Folosită intens ca spaţiu de manevră de către Uniunea Sovietică şi aliaţii săi, federaţia a fost contestată în ţările vestice şi a trecut prin restructurări succesive. Astăzi, denumită FIR, ea are membri din 25 de ţări europene.
3. ACNSAS, D 3574, vol. 3, f. 1.
4. ACNSAS, Dosar D 3574, vol. 1, f. 23.