Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


„Nesimţirea Pământului“. „Capodoperele“ necunoscute ale comunismului românesc (I)
Madalin Hodor - - - -
2016-09-27
Dosar
2

Hotărârea Consiliului de Miniştri, nr. 1507/30.07.1956 menţiona că „bunurile de uz personal şi casnic, intrate definitiv în proprietatea statului, care se află în păstrarea şi folosinţa foştilor deţinuţi, internaţi şi luptători antifascişti înscrişi în evidenţele FIAP se pot atribui acestora“.

În proporţie covârşitoare, majoritatea acestor „bunuri de uz personal şi casnic“ erau de fapt tablouri de preţ, mobilier, bijuterii, covoare, cărţi rare etc., cărate în camioane din casele „foştilor exploatatori“, din reşedinţele Casei Regale şi din vilele abandonate de cei care au preferat exilul unei întoarceri în „raiul comunist“.

 

La 23 octombrie 1969, în Buletinul Oficial al RSR numărul 115, Partea I, a fost pu­blicat Decretul 724 privind „protejarea şi păstrarea bunurilor de interes naţional ce reprezintă valori artistice, istorice sau documentare, precum şi a unor obi­ecte conţinând metale preţioase şi pietre preţioase de valoare deosebită“. Semnat de Nicolae Ceauşescu în calitatea sa de pre­şedinte al Consiliului de Stat, el ar fi tre­buit să reprezinte primul pas făcut vreo­dată de regimul comunist în tentativa de organizare a haosului din domeniul pa­tri­mo­niului cultural naţional. Desigur, dacă asta ar fi fost intenţia lui reală.

 

„Iubitorul de patrimoniu“.

Fals autoportret atribuit lui Nicolae Ceauşescu

 

Expunerea de motive din preambul des­cria succint, dar elocvent, situaţia în care se găseau aceste valori în 1969: „(...) Nu există nici o inventariere pe scară na­ţio­nală şi o evidenţă centralizată (...) ele au rămas în bună măsură necunoscute de ma­rele public şi, în multe cazuri, inac­cesibile chiar cercetătorilor şi specia­liş­tilor“. Mai mult, „(...) aceste bunuri, pic­turi, sculpturi şi alte lucrări de artă plas­tică, artă decorativă şi artă populară, piese de mobilier, manuscrise, cărţi ra­re, hărţi şi stampe vechi, monede de va­loare numismatică, instrumente muzi­cale, odoare bisericeşti, podoabe de preţ, arme vechi şi altele sunt răspândite în ce­le mai diverse locuri, supuse adeseori degradării şi chiar dispariţiei, din cauza unor condiţii precare şi necores­punză­toare de conservare şi securitate“1. Ins­tituţia abilitată prin decret să desfăşoare activitatea de căutare, inventariere şi evi­denţă generală a bunurilor cu valoare de patrimoniu urma să fie Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă, căruia îi revenea şi obligaţia de a organiza modul de punere în valoare, expunere şi conservare a lor.

 

Banca Naţională avea şi ea un rol im­por­tant în angrenajul prevăzut de decret, ur­mând să preia în custodie „bunurile care conţin metale preţioase şi pietre pre­ţi­oa­se cu valoare intrinsecă sau cu valoare artistică, istorică sau documentară deo­sebită“. De asemenea, era desemnată ca fiind singura instituţie care avea „com­petenţa de a efectua operaţiile de cum­părare de la persoanele fizice a bunurilor din metale preţioase şi pietre preţioase care formează obiectul decretului“, ce­lelalte categorii de bunuri putând fi achi­ziţionate de Comitetul de Stat pentru Cul­tură şi Artă prin muzeele şi instituţiile din subordine.

 

Textul, destul de scurt şi de ambiguu, ţi­nând cont de complexitatea problemei pe care îşi dorea să o rezolve, mai stabilea că „determinarea bunurilor care fac obi­ec­tul prezentului decret, modul de cons­ti­tuire a fondului centralizat, sistemul de evi­denţă, condiţiile şi mijloacele nece­sare de conservare, expunere şi pază se vor stabili prin hotărâre a Consiliului de Mi­niştri“. Ultimul articol indica şi res­ponsabilităţi penale pentru cei care i-ar fi încălcat prevederile: închisoare de la 2 la 7 ani.

 

La fel ca cele mai multe dintre actele emi­se în perioada comunistă, Decretul nr. 724/1969 nu era neapărat important pen­tru ceea ce enunţa, ci mai ales pentru ce­ea ce ascundea. Şi ascundea destul de multe.

 

De exemplu, faptul că Nicolae Ceauşescu avea o idee destul de clară la data emiterii lui care erau „diversele locuri“ pe unde se găseau majoritatea obiectelor definite acum ca fiind „de patrimoniu“. Nici mo­mentul ales nu era absolut întâmplător. Pentru a înţelege adevăratele intenţii ale secretarului general al PCR şi mizele aces­tei subite preocupări pentru patrimoniul naţional, va trebui să coborâm în sub­solurile fetide ale luptei pentru putere din­tre Nicolae Ceauşescu şi „baronii“ lui Dej, în special Alexandru Drăghici. Şi să facem o scurtă incursiune în lumea „selectă“ şi ferită de ochii clasei muncitoare a „bur­gheziei roşii“. Cu intrigile, alianţele şi ine­vitabilele reglări de conturi şi răzbunări.

 

Până atunci, merită făcute două observaţii privind textul Decretului nr. 724/1969: una privind o absenţă şi alta privind o continuitate. Deşi decretul prevedea clar că singura instituţie abilitată cu ges­tio­narea problemei patrimoniului era Co­mi­tetul de Stat pentru Artă şi Cultură, în rea­litate, o cu totul altă instituţie avea să fie însărcinată, în secret, cu această mo­nu­mentală operaţiune. La două zile după publicarea amintitului act în Buletinul Oficial, a fost emis Ordinul Circular nr. 91622/27.10.1969, prin care, în cadrul Securităţii, era constituit un colectiv for­mat din 11 ofiţeri conduşi de vice­pr­e­şe­dintele CSS, generalul-maior Constantin Stoi­ca. Scopul acestuia? Exploatarea da­te­lor obţinute în cadrul a două acţiuni de­marate succesiv şi cu mult timp înainte, pur­tând numele sugestive de cod „Îm­bo­găţirea“ şi „Patrimoniul“. De fapt, era vor­ba despre „scoaterea la suprafaţă“ şi utilizarea în „scopul nobil“ al răzbunării politice a unor informaţii sensibile pe care Securitatea le deţinea de ani buni. Şi pe ca­re toţi „reprezentanţii clasei muncitoare“ le cunoşteau cât se poate de direct.

 

A doua observaţie, cea privind con­ti­nui­tatea, este de o natură mult mai delicată. Ea priveşte faptul că Banca Naţională era implicată în „preluarea în custodie“ a „bunurilor care conţin metale preţioase“ cu mult înainte de menţionarea ei în de­cretul din anul 1969. Vom vedea de când şi de la cine. Dar, mai ales, pentru cine.

 

Va trebui, însă, înainte de a descrie me­ca­nismele şi istoricul problemei, să admirăm o altă „capodoperă“ din anul 1956.

 

„Coloană infinită de camioane“.

Peisaj al Şcolii ilegaliste şi antifasciste

 

Anul 1956 a fost unul cu o mare în­căr­că­tură pentru istoria comunismului mon­dial. Anul „contrarevoluţiei maghiare“, al „Raportului secret“ al lui Hrușciov, al în­ceputului destalinizării în imperiul so­vie­tic şi al confruntărilor „calde“ din Ori­entul Mijlociu. Un an al crizelor şi al tur­bulenţelor de tot felul.

 

Cartierul din centrul Bucureştiului unde locuiau majoritatea celor care formau no­menclatura părea, însă, sub căldura mo­le­şitoare a verii lui 1956, ferit de furtuna din jur. Rezidenţii nu numai că nu aveau motive de îngrijorare, dar chiar aveau mo­tive de bucurie citind în tihna vilelor lu­xoase (care nu prea le aparţineau) ultima apariţie legislativă secretă, o modă păs­tra­tă de-a lungul întregii perioade co­mu­niste pentru actele oficiale „sensibile“. Era vorba despre HCM (Hotărârea Con­si­liu­lui de Miniştri, n.n.) nr. 1507/30.07.1956 pri­vind „valorificarea unor bunuri către foş­tii deţinuţi, internaţi şi luptători an­ti­fascişti“. Pentru a preveni orice posibile confuzii legate de categoriile indicate în textul legii, trebuie spus că publicul ţintă era reprezentat de un mic grup de elită al partidului, format din ilegalişti şi vechi „luptători pentru cauză“, toţi înscrişi pe listele organizaţiei internaţionale FIAPP2. Printre ei se strecuraseră şi destui tovarăşi ca­re nu prea participaseră la „lupta an­tifascistă“ şi nici la „rezistenţă“, dar asta nu era neapărat o mare problemă.

 

La primul punct al HCM-ului se menţiona că „bunurile de uz personal şi casnic, intrate definitiv în proprietatea statului, care se află în păstrarea şi folosinţa foş­tilor deţinuţi, internaţi şi luptători an­tifascişti înscrişi în evidenţele FIAPP se pot atribui acestora (...)“. Textul ridică une­le semne de întrebare. Cum de exis­tau, în patria echităţii sociale, bunuri ale statului aflate în „păstrarea şi folosinţa“ unor cetăţeni, fie ei şi luptători anti­fas­cişti, înainte ca ele să fie atribuite legal? De unde proveneau ele şi de ce se dorea cedarea lor definitivă? Continuarea, care sta­bilea modalităţile acestei ciudate vân­zări, este şi mai interesantă pentru că se vor­beşte despre atribuirea „fără plată, fie­c­ărui deţinător, [de] bunuri în valoare până la 20.000 lei inclusiv“, în vreme ce „bunurile deţinute peste cele care li se atribuie fără plată, vor putea fi vândute deţinătorilor în măsura în care aceştia doresc să le cumpere, cu plata preţului în rate lunare“3.

 

Chivu Stoica, legendarul lacheu al lui Dej, ajuns preşedinte al Consiliului de Miniştri ai RPR, cel care semnează HCM 1.507, men­ţionează că bunurile urmau a fi atri­buite de către Ministerul de Finanţe pe bază de cerere sau, de la caz la caz, „din oficiu“. Cum o atare generozitatea trebuia să aibă şi o explicaţie, la 30 august 1956 au fost emise, cu numărul 24.233 şi an­tetul Ministerului de Finanţe, Instruc­ţiu­nile de aplicare ale HCM 1.507. Cele mai interesante prevederi se refereau la faptul că bunurile respective nu erau supuse unui proces de inventariere, ele urmând să fie „declarate de deţinător“, iar pentru evaluarea preţului de vânzare „se vor delega de preferinţă evaluatori şi pre­ţui­tori membri de partid din cei mai bine pregătiţi profesional“. Cu alte cuvinte, fiecare declara ce dorea, la ce preţ dorea. Doar nu era să intre „comisia de pre­ţui­tori“ în casele lui Walter Roman, Ni­culescu Mizil, Silviu Brucan sau Alexandru Bârlădeanu şi să înceapă inventarierea ta­blourilor, mobilelor şi covoarelor. Toate ob­ţinute în timpul luptei antifasciste, se înţelege.

http://revista22.ro/files/news/manset/default/desen-hodor-1.jpg

Ceea ce nu indică textul HCM-ului din 1956, dar o indică amplu dosarele ac­ţiu­nilor „Îmbogăţirea“ şi „Patrimoniul“ este provenienţa acestor obiecte, oferite drept compensaţie pentru „suferinţele ilega­liş­ti­lor“. Aşa cum ne arată o evidenţă întoc­mită în anul 1969, ele reprezentau „bu­nuri provenite din confiscări“, o descri­e­re vagă, care ascundea faptul că majori­ta­tea fuseseră cărate în camioane din casele „foştilor exploatatori“, din reşedinţele Casei Regale şi din vilele abandonate de „absenteişti“ (formulă găsită pentru a-i de­semna pe cei care au preferat exilul unei întoarceri în „raiul comunist“). O mi­că parte, cea pentru care s-ar fi putut găsi vreo umbră de justificare morală, pro­ve­nea din averile confiscate ale criminalilor de război, de exemplu de la Ion Anto­nes­cu. Ca un fel de glumă sinistră, parte din bunurile acestuia au fost trimise de liderii comunişti pentru a mobila sediul misiunii aliate americane la Bucureşti. O ironie de tip sovietic.

 

Experienţa „justiţiară“ a fost atât de folositoare încât a continuat ani în şir, la scară naţională, puţine fiind procesele politice ale căror sentinţe să nu fi fost dublate de celebra „(...) şi confiscarea integrală a averii“. Interesant din punct de vedere legal e că statul comunist nu şi-a propus niciodată să pună în acord faptele incriminate cu valoarea daunelor pe care le solicita de la „duşmanii“ săi. „Se mulţumea“ să le ia tot. De mai multe ori. Dar să nu anticipăm.

 

Foarte important de spus pentru subiectul nostru este că, în proporţie covârşitoare, majoritatea acestor „bunuri de uz per­so­nal şi casnic“ erau de fapt tablouri de preţ, mobilier, bijuterii, covoare, cărţi ra­re etc., adică exact ceea ce descria Decre­tul 724 ca fiind „obiecte de patrimoniu“. Multe proveneau din subsolurile devenite neîncăpătoare ale întreprinderii Steagul Roşu, înfiinţată în 1948 şi aflată formal în subordinea Primăriei Bucureşti. Se ştia în­să în anii respectivi că întreprinderea era de fapt un depozit al Ministerului de In­terne, administrat direct de oamenii ti­nerei Securităţi. Primul mall din România. Doar că se intra pe bază de legitimaţie şi vizitatorii nu aveau nicio nevoie de bani pentru „cumpărături“.

 

Ajunşi la acest capitol al poveştii, trebuie spus că ar fi nedrept să punem pe seama acestei organizări întreaga operă de furt la scară naţională. Unele dintre „bunuri“ nu au mai ajuns niciodată să treacă prin de­po­zitul de la Steagul Roşu. Ele au fost însu­şite direct de la foştii proprietari, împreu­nă cu vilele, terenurile şi restul acare­tu­ri­lor, sau pur şi simplu distruse din pros­tie şi neştiinţă. În multe cazuri, membrii „bur­gheziei roşii“ şi ai Securităţii nu s-au for­malizat şi s-au instalat în casele „duş­ma­nilor de clasă“, după ce i-au evacuat în stra­dă sau i-au dirijat spre cel mai apro­pi­at penitenciar. Pe principiul: „îmi place casa asta! De azi e a mea!“. Era un lucru des­tul de comun pentru respectivii ani ca membri ai nomenclaturii să fie văzuţi pur­tând halatele şi papucii de casă cu mo­no­gramă ale foştilor „exploatatori“. Foar­te puţini dintre aceştia au reuşit să-şi „vân­dă“ proprietăţile şi să-şi negocieze ple­ca­rea. Ei au reprezentat cazurile fe­ricite.

 

Nu vom şti probabil niciodată câte valori de patrimoniu au dispărut în acei ani de început. Având în vedere că procesele-ver­bale de confiscare a averii erau întocmite în cea mai mare batjocură, unele inten­ţio­nat, altele din pură nepricepere, este greu de reconstituit astăzi, în absenţa unor in­ventare ale foştilor proprietari, întreaga dimensiune a jafului şi a distrugerii. Dar chiar şi în această privinţă există o notă de subsol. Trebuie menţionat faptul că ide­ea distrugerii şi dispariţiei unor valori, idee care şi astăzi este susţinută cu multă uşurinţă fără o investigare serioasă, apar­ţine unei abile propagande lansate chiar de autorii devalizărilor. De la celebrul tren regal „garnisit cu tablouri, bijuterii şi aur“, la procese-verbale trucate pri­vind deteriorarea sau distrugerea unor ta­blouri, la decrete secrete de atribuire pre­ferenţială, regimul a camuflat o serie în­treagă de furturi în interesul personal al nomenclaturii. De ce ne-am mirat atunci când am aflat anii trecuţi că un simplu mun­citor a lăsat moştenire urmaşilor o im­pre­sionantă colecţie de tablouri? Vândută, după cum se ştie, la licitaţie.

 

Neavând nici expertiza şi nici capacitatea de investigare a unui subiect atât de vast, pentru constituirea căruia statul comunist a muncit zi şi noapte timp de 50 de ani, mă voi limita la descrierea a ceea ce s-a păs­trat în arhive. Şi s-a păstrat, spre ne­liniştea multora, suficient.

 

„Tovarăşă purtând colier cu diamante“.

Portret din colecţia BNR

 

O categorie aparte de „bunuri confiscate“ au reprezentat-o cele care, ca să cităm din nou Decretul 724, „conţineau metale preţioase şi pietre preţioase de valoare deosebită“. În cazul acestora, circuitul re­zervat „de valorificare“ era cu totul altul.

 

Pentru început, să consultăm statisticile. Conform unei Note-Raport întocmite în ca­drul acţiunii „Îmbogăţirea“ referitoare la „vânzările de obiecte din metale pre­ţioase“, între anii 1953-1967, în Banca Na­ţională a RSR au intrat astfel de obiecte în valoare de 62.912.987 lei şi au ieşit obiecte în valoare de 56.967.644 lei. La capitolul „ieşiri“ figurau la loc de cinste Gos­po­dăria CC al PCR (11.479.226 lei), Consiliul de Miniştri (422.569 lei), Consiliul de Stat (11.786 lei) şi „alte instituţii sau orga­nizaţii obşteşti“4. În continuare, se spune că, între anii 1960-1965, Gospodăria de Partid a achiziţionat de la Banca Naţională bijuterii în valoare de 9.918.134 lei, can­tităţile cele mai mari fiind cumpărate în anii 1963 (2.800.443 lei) şi 1964 (3.850.129 lei).

 

Pentru că cifrele nu exprimă poate destul de explicit despre ce anume este vorba, voi prezenta câteva exemple de „tran­zac­ţii“. Ele provin tot din rapoartele întoc­mite cu ocazia anchetei desfăşurate de co­lectivul acţiunilor „Îmbogăţirea“ şi „Pa­trimoniul“. Astfel, se menţionează că „la da­ta de 22 decembrie 1961 prin tov. Clo­poţel au fost ridicate 11 obiecte în valoare totală de lei 296.682“. La aceeaşi dată, alt tovarăş, Zambilovici, „a ridicat 6 obiecte în valoare totală de lei 354.601 din care: un colier de platină cu briliante şi dia­man­te în valoare de lei 124.396“. La 25 mai 1962, acelaşi Zambilovici a mai „ri­di­cat“ alte 8 obiecte în valoare de 524.036, între care „una pereche cercei din pla­tină cu două briliante (7,50 krt.) în va­loare de 116.644 lei şi una pereche cercei din platină cu briliante (15,10 krt) în valoare de 157.740 lei“. Şi lista continuă, pe pagini întregi, descriind o intensă ac­tivitate „de ridicare“.

 

Nu cred că trebuie făcute investigaţii prea amănunţite pentru a deduce pentru cine anume „achiziţionau“ delegaţii Gos­po­dă­riei de Partid astfel de bijuterii, dat fiind că niciunul dintre liderii comunişti nu se remarca, cel puţin în manifestările pu­bli­ce, drept purtător de coliere şi cercei. De altfel, nici „tovarăşele de drum“ nu prea se afişau cu astfel de bijuterii, cu excepţia poate a recepţiilor particulare. Cu sigu­ran­ţă, însă, ele preferau să profite de o ase­me­nea ofertă, un adevărat chilipir, şi tezau­rizau aceste minunăţii sperând la zile mai bune, când vor apuca să le etaleze. Dacă nu ele, atunci urmaşii.

 

Asupra traseului acestor bijuterii şi a celorlalte „bunuri de patrimoniu“, pre­cum şi asupra mecanismelor din spatele aces­tui episod sordid din istoria noastră naţională vom reveni. Şi vom afla că, în­tr-adevăr, Securitatea a fost „braţul înar­mat al partidului“. Dar ţinea arma doar cu un braţ. Cu celălalt ţinea sacul...

 

(Va urma)

 

 

Note

 

1. Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, Nr. 115, 23 octombrie 1969, f. 962-963.

2. Fédération Internationale des Anciens Prisonniers Politiques (FIAPP), înfiinţată la Varşovia în februarie 1946 cu scopul declarat de a-i reuni pe toţi luptătorii şi membrii rezistenţei antifasciste din ţările europene. Folosită intens ca spaţiu de manevră de către Uniunea Sovietică şi aliaţii săi, federaţia a fost contestată în ţările vestice şi a trecut prin restructurări succesive. Astăzi, denumită FIR, ea are membri din 25 de ţări europene.

3. ACNSAS, D 3574, vol. 3, f. 1.

4. ACNSAS, Dosar D 3574, vol. 1, f. 23.

TAGS : Nicolae Ceauşescu Chivu Stoica Ministerul de Finanţe Patrimoniu
Recomandari
Comentarii
Mircea Ordean 2016-09-30
„Chivu Stoica, legendarul lacheu al lui Dej...”

Fără îndoială mă aflu un superficial.

Dar tot pun - pornind de la caracterizarea citată - ștampila de neserios, autorului de aici.


Chiar tușește, un spirit fin, dacă nu se exprimă așa?

Oare nu se angajează cititorul - spre starea dorită de autor - dacă nu-i ciupit cu asemenea formulări?

Marele ninja alb 2016-10-02
Mircea, ai mostenit cumva de la parinti / bunici vreun colier si te simti vizat? Articolul este foarte bun si bine documentat, iar tu te legi de o simpla expresie care a fost folosita pentru a sublinia personalitatea aluia....
Total 2 comments.
1975
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22