De același autor
Liderii politici ai primelor decenii din secolul trecut au fost oricum, numai vizionari nu. Dramele pe care popoare și națiuni întregi le trăiesc și astăzi, fie că vorbim despre kurzi, palestinieni sau despre îndepărtatul de noi popor tibetan, sunt rezultatul unor tratate și decizii pe care le-au luat marii lideri ai secolului trecut. De o manieră mai puțin violentă, poate, dar la fel de tragică în felul ei este și soarta pe care o trăiesc încă etnii, popoare și națiuni și în unele zone din Europa de astăzi. Chiar dacă vorbim rar sau deloc despre ele, din ignoranță sau dintr-un indus spirit de prezervare a statu-quo-ului și securității, aceste drame există și sunt răni adânci în istoria națiunilor noastre și, mai ales, în viața bunicilor și a străbunicilor noștri. Câți dintre noi nu am avut un bunic sau un străbunic care a luptat pe fronturile celui de-al doilea război mondial sau care, născut fiind în Basarabia, avea să trăiască, timp de aproape 50 de ani sau chiar pentru tot restul vieții, departe de locurile natale și fără să poată să-și viziteze măcar o dată mormintele părinților și ale fraților?
Toate acestea sunt răni care nu pot fi șterse din memoria unui popor și a unei națiuni nici cu forța, nici prin campanii educaționale discrete politic asumate. O înțelegem bine astăzi, când privim cum se raportează românii la subiectul unirii României cu Republica Moldova. Un sondaj din vara anului trecut arată că aproape 7 din 10 români se declară pentru unirea celor două țări, în condițiile în care doar în jur de 9 procente1 din populația României de astăzi a trăit vremea când acestea formau un singur stat, fiind născuți înainte 1944. Dacă, însă, sentimentul unionist rămâne unul foarte puternic de partea dreaptă a Prutului, de partea cealaltă lucrurile stau diferit: doar 17 procente dintre cetățenii moldoveni ar vota pentru unire, în timp ce două treimi ar respinge-o2.
Cu toate acestea, vedem că, de câțiva ani încoace, subiectul și-a făcut loc pe agenda politică și publică. Adus pe tapet de fostul președinte Traian Băsescu, atât în dezbaterea publică, dar și prin inițiative diplomatice rămase în spatele ușilor închise, Republica Moldova este astăzi un capitol prioritar pe agenda externă a României. Înțelegem acest lucru și dacă privim la importanța pe care Uniunea Europeană i-o acordă. Republica Moldova primește cei mai mulți bani de la UE dintre toate țările din Vecinătatea Estică3. O țară mică, cu o populație redusă numeric și, deci, cu o piață pe măsură, aproximativ 3,5 milioane de locuitori4, aflată, în plus, într-o regiune cu riscuri geopolitice mari, nu ar fi ocupat locul pe care îl ocupă astăzi pe agenda externă a Uniunii Europene, dacă nu ar fi fost eforturile insistente ale diplomației românești.
Cu susținere publică mai mare sau mai mică pe cele două maluri ale Prutului, unirea pare astăzi a fi în plin proces de înfăptuire. În definitiv, ea se poate realiza fie brusc, aproape neașteptat, ceea ce este posibil în contexte geopolitice extreme, cel mai adesea conflagrații - o unire hard, fie lent, treptat și asumat - o unire soft. Dacă prima variantă se întâmplă, cel mai adesea, sub presiuni care țin de apanajul forței, amenințării și șantajului, unirea soft se face cu un consimțământ larg al poporului și asumată de acesta. Ceea ce este valabil și atunci când vorbim despre unirea de facto a unor țări sau teritorii, dar și despre organizațiile sub forma unor uniuni economice și politice.
Or, o unire soft, treptată și asumată de ambele maluri ale Prutului, pare că se întâmplă deja. Elicopterele SMURD din România salvează vieți pe teritoriul Republicii Moldova cu o ușurință cu care, parcă, nu funcționează serviciile de urgență nici între două state membre ale Uniunii Europene. În plus, același SMURD a deschis deja trei centre de intervenție pe teritoriul Republicii Moldova, la Bălți, Cahul și Edineț, și altele sunt în curs de amenajare. Ce poate însemna asta, dacă nu un prim pas de unire a serviciilor de urgență din cele două țări? Avem, apoi, mai multe facultăți ale Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași care au deschis filiale în Bălți, Republica Moldova, astfel încât un student moldovean să poată obține o diplomă universitară românească, deși a studiat la el în țară. Nu mai vorbesc, apoi, despre miile de burse pe care statul român le acordă în fiecare an tinerilor moldoveni care vin și studiază în România atât în învățământ preuniversitar, cât și pentru studii de licență, master, rezidențiat și doctorat. Numai pentru anul școlar 2016-2017 sunt 5.650 de astfel de burse.
Să nu uităm politica României de acordare a cetățeniei române tuturor cetățenilor moldoveni care au fost obligați să renunțe la ea de către regimul sovietic. Mulți privesc acest lucru în termenii unei uniri, dar, dincolo de orice, rămâne un act reparatoriu necesar. Nu mai puțin importante sunt donațiile de microbuze școlare, salvări și autoutilitare, pe care statul român le face în Republica Moldova cu o periodicitate mai mare decât transpare în spațiul public. La fel și programele de renovare de grădinițe, un lucru care, pe lângă caracterul umanitar, are și o interesantă simbolistică. Până în prezent, 832 de grădinițe5 au fost renovate în Republica Moldova cu bani de la Guvernul României, un număr destul de mare pentru o țară de talia Moldovei. Nu trebuie uitate nici alte multe lucrări de modernizare ale unor instituții culturale de dincolo de Prut, derulate cu finanțare din partea statului român, un lucru despre care, din nou, se vorbește prea puțin în spațiul public. Să ne amintim, de asemenea, și de ajutorul financiar oferit de România după inundațiile care au lovit Republica Moldova în 2010, când, între altele, a fost finanțată reconstruirea a zeci de locuințe, practic o localitate întreagă, pentru persoanele care își pierduseră casele.
Premierul Dacian Cioloș şi omologul său moldovean, Pavel Filip, în vizită la grădinița din satul Selemet, inclusă în programul de reabilitare și dotare a grădinițelor din Republica Moldova cu asistență tehnică și financiară din partea Guvernului României (25 august 2016)
Nu mai puțin importantă este prezența instituțiilor media românești în Republica Moldova. Pe lângă postul public Radio Chișinău, au fost deschise, de-a lungul timpului, redacții ale unor unor instituții media private, printre care Pro TV Chișinău, Kiss FM, Adevărul - Ediția de Moldova și Evenimentul zilei de Moldova. Avem apoi exemplul operatorului de telefonie mobilă din România Orange, care, la jumătatea acestui an, a lansat o opțiune specială cu tarife preferențiale de roaming pentru convorbirile efectuate din Republica Moldova pe numerele de telefon românești.
Dar există exemple și în sens invers. Anul acesta, imediat după anunțul Uniunii Europene de Radio și Televiziune - EBU, care a retras drepturile de membru pentru Televiziunea Română, piesa românească fiind astfel eliminată din competiția Eurovision 2016, societatea publică de radio și televiziune de dincolo de Prut, Teleradio-Moldova, a anunțat că oferă posibilitatea interpretului României să participe la competiția muzicală europeană alături de concurenta din Republica Moldova. Un gest cu o puternică încărcătură, care vorbește de la sine, chiar dacă nu s-a materializat din cauza refuzului interpretului din România. Să nu uităm nici participarea președintelui Republicii Moldova, Nicolae Timofti, la ceremonia militară de Ziua Națională a României, organizată la București la 1 Decembrie 2013, un gest cu o puternică simbolistică ce nu poate fi trecută cu vederea.
Am parcurs, iată, doar câteva exemple, sunt multe altele, probabil, care scapă privirii publice. Exemple care arată că apropierea dintre România și Republica Moldova este mai mare astăzi ca oricând în ultimele șapte decenii și că se petrece în zonele menite, poate, să influențeze cel mai bine mentalitățile, la nivel cultural și în plan umanitar. Sunt, probabil, singurele modalități prin care se pot contrabalansa astăzi efectele propagandei rusești atât din epoca sovietică, cât și din zilele noastre. Dacă o unire cu forța, așa cum a făcut Rusia de atâtea ori, iese din discuție, o unire soft este tot ceea ce poate face statul român astăzi în numele unei reparații istorice. Dacă, la capătul acestor eforturi, va veni și unirea de facto, aceasta va fi, la momentul respectiv, doar în urma deciziei cetățenilor moldoveni, în condițiile unui context geopolitic favorabil. Cândva, implacabil, istoria va da, poate, și acest răspuns. //
NOTE.
1. Institutul Național de Statistică - Populație și structura demografică, date la 1 ianuarie 2016.
4. Biroul Național de Statistică al Republicii Moldova - Populația și procesele demografice.