De același autor
Ce rămâne în urma primei dezbateri oficiale? Discursul lui Trump e profund emoțional, destul de sărac în detalii concrete de politici publice, reușind doar câteva lovituri importante pentru mobilizarea propriul electorat: chestiunea marilor acorduri comerciale, retragerea din Irak, tratatul cu Iranul. De departe, însă, Hillary Clinton a dominat dezbaterea nu doar stilistic, prin prezența prezidențială, dar l-a forțat pe Trump să intre în defensivă pe subiecte deloc favorabile: raportarea taxelor, cyberwarfare, susținerea războiului din Irak, certificatul de naștere al lui Obama și, nu în ultimul rând, Alicia Machado. Prin aceasta din urmă, o fostă Miss Univers cu origini latino, poreclită de Trump „Miss Piggy" și „Miss Housekeeping", Clinton a amorsat furtuna perfectă care va domina toată săptămâna, expunând temperamentul și lipsa de empatie a candidatului republican. La capitolul empatie merită să revedem și poziția lui Trump față de aliați.
În iulie, într-un interviu maraton acordat lui David Sanger de la New York Times, Trump a dat câteva răspunsuri memorabile pentru un potențial comandant suprem. La întrebarea dacă America sub o administrație Trump ar veni în ajutorul statelor baltice în cazul în care Rusia le-ar invada, candidatul republican a dat răspunsul standard că nu vrea să îi spună în avans lui Putin ce ar face, precizând totuși că „avem multe state membre care nu își plătesc facturile". Cu alte cuvinte, aproape că a condiționat aplicarea Articolului 5 de statutul de bun platnic, de a se afla la zi cu angajamentele față de Alianță. Este un tip de discurs pe care l-a reluat în dezbaterea cu Clinton și care îi poate încuraja pe marii revizioniști ai momentului să testeze realitatea și credibilitatea garanțiilor de securitate oferite de Washington. Sigur, efortul în Alianță a fost mereu inegal, dezechilibrat inclusiv în vremea Războiului Rece, dar asta nu a fost un motiv pentru America să-și abandoneze aliații. Virtuțile alianțelor de apărare colectivă menite să descurajeze războiul dintre marile puteri, protejându-i pe cei slabi, merg dincolo de măsuratorile strict contabile preferate de Trump. Pe fond, însă, candidatul republican „exagerează" costurile directe, maximizându-le pe cele de oportunitate, uitând însă de benefeciile tangibile pe care le luăm de-a gata, ca fiind naturale: „o lume în care Japonia și Coreea de Sud nu au dezvoltat arme nucleare, o lume în care China nu a simțit că are opțiunea utilizării puterii militare împotriva Taiwanului sau faptul că în timpul Războiului Rece sovieticii nu au folosit forța împotriva statelor NATO", a spus Richard Haass pentru Observer Media.
Unul dintre cele mai importante beneficii pe care o construcție precum NATO le oferă sunt aliații pregătiți să vină în ajutorul SUA în operațiuni out-of-area. S-a întâmplat după 11 septembrie, când, la prima invocare a Articolului 5 din istorie, misiunea de stabilizare a Afganistanului avea să devină responsabilitatea NATO. Este și momentul în care contraterorismul intră treptat în meniul său operațional, NATO devenind unul dintre instrumentele predilecte ale războiului împotriva terorii. Sigur, Trump, în tendința de a-și amenaja o narațiune alternativă, paralelă realității, crede și astăzi că NATO a ajuns să se concentreze pe terorism abia în 2016 și numai după ce el a spus că NATO este demodată: „nu se concentrează pe terorism. Am spus-o de numeroase ori, foarte ferm. Dar acum patru luni am citit în WSJ că NATO își deschide o mare divizie antiterorism. Ceea ce este extraordinar. Iar acest lucru se datorează - credeți-mă – în mare măsură criticilor mele aduse NATO". Oare Trump își ascultă vreodată consilierii? În aceeași dezbatere a reluat tema care l-a consacrat atunci când a vorbit despre aliați, spunând: „îi apărăm și ar trebui cel puțin să ne plătească, ceea ce trebuie să plătească prin tratat și contract. (...) apărăm Japonia, Germania, Coreea de Sud, Arabia Saudită. Nu ne plătesc. Dar ar trebui să ne plătească pentru că oferim servicii imense și cheltuim o avere". Spre deosebire de tranzacționalismul și mercantilismul lui Trump, Clinton a fost fermă, întruchipând spiritul bipartizan care a definit politica externă americană după al doilea război mondial: „cuvintele contează când ești în cursa prezidențială. Și contează și mai mult când ești președinte. Vreau să îi reasigur pe aliații noștri din Japonia și Coreea de Sud și din alte părți că avem tratate de apărare reciprocă și le vom onora. Este esențial ca angajamentul, cuvântul Americii să fie credibil. În numele meu, și cred că, în numele majorității poporului american, vreau să vă spun: our word is good".
În aceeași săptămână, într-o operațiune de damage control, Trump a încercat să-și reseteze imaginea, pozând într-un bun euroatlantist, printr-un discurs în fața comunității poloneze din Chicago, unde a lăudat Polonia, singularizând-o ca model de bune practici, în comparație cu „delincvenții" aflați sub pragul de 2% PIB destinat apărării. Pe scurt, mesajul citit a sunat cam așa: „o administratie Trump va fi un prieten adevărat pentru Polonia. Ca președinte, voi onora sacrificiile Poloniei în numele libertății. Suntem dedicați unei Polonii puternice, unei Europe de Est puternice, un bastion al securității și libertății. Când voi ajunge președinte, vom consolida NATO și vom implica NATO împotriva terorismului". Să înțelegem că într-unul din foarte rarele discursuri despre poziția Americii față de aliați, lui Trump i-a fost imposibil să vorbească despre apărare teritorială, de filozofia Articolului 5 - toți pentru unul și unul pentru toți -, de solidaritate, de descurajare, de Rusia? De comparat toate acestea cu un singur rând extras dintr-un editorial semnat de Hillary la apogeul politicii de resetare, septembrie 2009: „un atac asupra Londrei sau Varșoviei este un atac asupra New York-ului sau Washingtonului".
