De același autor
Dacă stai să-l asculți pe d-l Ghiță, afli că el, pretins prieten al d-nei Laura Codruța Kövesi în 2012, n-a precupețit nicio presiune asupra Comisiei de Etică a Ministerului Educației ca să albească raportul care, în lipsa presiunilor, sigur ar fi găsit plagiată teza de doctorat a doamnei, pe atunci, procuror general. În plus, considera că persoana în cauză era prea importantă politic ca să fie făcută de ocară. Măcar să scape și el ca Ponta, nu-i așa? Mai târziu, când DNA l-a înhățat și i-a atârnat de gât patru dosare de corupție, și-a dat seama cât a greșit și, săgetat de remușcări, s-a autodenunțat drept instigator la falsificare de acte publice. Totul miroase a bluf și a denunț calomnios, încercare kamikaze de discreditare. Cu atât mai mult cu cât, deocamdată cel puțin, datele publice nu indică faptul că d-na Kövesi și-ar fi plagiat teza, ci că, cel mult, s-a inspirat pe ici-pe colo din propriile articole, publicate înainte sub numele ei de fată – demers legitim în cazul unei teze de doctorat. (Dar dacă, totuși, în pofida evidențelor de până acum, CNATDCU va constata că d-na Kövesi a plagiat, ea trebuie să demisioneze.)
Dacă stai să-l asculți pe Ponta, vechiul amic al lui Ghiță, afli că prieteșugul Ghiță-Kövesi s-a cimentat la o podgorie (deși cuvântul „cimentat“ nu-i tocmai potrivit) și că el, plagiatorul prim-ministru binecunoscut și cu atestat, auzise, parcă, de încercarea de mușamalizare și nu se împotrivise. Dar cine poate să-l mai creadă pe Ponta?
Dacă stai să-l asculți pe Traian Băsescu, afli, cu stupoare (dar nu te mai miri de nimic), că aflase și el de mișmașurile Comisiei de Etică prin 2014. Cel care în 2013 negocia cu Ponta cu spatele la zid numirea lui Kövesi la DNA acum s-a instalat solid pe aliniamentul mafiei Ghiță-Ponta-Oprea-Udrea etc. Pentru el, Kövesi a devenit duhul rău din vas, căruia i-a dat drumul și pe care acum nu mai știe cum să-l stăpânească. Nici chiar Antenele și RTV n-au găsit descântecul potrivit pentru potolirea scorpiei. E adevărat, DNA i-a luat fratele, i-a luat favorita, urmează probabil fiica cea mare. Iar rolul pe care l-a asumat, de apărător al instituțiilor și al „drepturilor omului“, nu i se potrivește nici cât șaua pe vacă. Dar aproape încă și mai jalnică în ceea ce-l privește pe fostul președinte este dezlănțuirea lui împotriva jurnaliștilor și a comentatorilor care, în 2012 și mai târziu, l-au apărat și l-au susținut. Calificați azi drept „lingăi“, acești oameni, care pe atunci erau, din pricina lui, târâți în noroi la Antene, nu pot decât să-și întoarcă fața, scârbiți de noile simpatii pestilențiale ale omului despre care au crezut, un răstimp, că se află pe panta luminoasă a istoriei naționale. Și culmea e că nu s-au înșelat cu totul. Multă vreme Băsescu a acționat corect: a susținut DNA și justiția, a promovat o politică de apropiere de aliații anglo-americani, a susținut efortul de integrare europeană, a denunțat comunismul în celebrul Raport al Comisiei Tismăneanu, a impus predarea dosarelor Securității către CNSAS, ba chiar probabil că – în 2010 – ne-a salvat de un colaps economic de tip grecesc, fie și într-o manieră prea brutală și nepregătită. Dar, pentru a prelua o distincție a lui Kant, el nu a acționat „din imperativ categoric“, ci „în acord cu imperativul categoric“. Adică scopurile lui au fost impure și vulgare – putere personală, chivernisire a familiei, favorizare a acoliților –, însă, un timp, acțiunile generale au mers în direcția cea bună, deductibilă din imperativ. Apoi (de prin 2014) apele s-au separat. Unii spun că Băsescu „i-a folosit“ pe susținătorii săi (inclusiv pe intelectuali). Aceștia, invers, spun că ei „l-au folosit“ pe Băsescu drept vehicul provizoriu al idealurilor lor. Am zice că și el, și ei s-au înșelat: fostul președinte nu poate ierta că a fost susținut nu pentru ceea ce era, ci pentru ceea ce reprezenta; foștii „băsiști“ nu pot ierta că cel pe care l-au susținut nu era ceea ce reprezenta.
Și atunci pe cine să stai să asculți? Pe Iohannis? Vorbește prea rar. Pe Cioloș? Am face-o cu plăcere, dar omul – ce nebunie în Țara Românească – pare că vrea să-și țină cuvântul și să nu candideze. Iar dacă nu candidează, vocea sa redevine inaudibilă. Despre Dragnea, care visează să fie prim-ministru, deși e condamnat penal, despre Tăriceanu, cinic și cu trădarea la îndemână, nu mai vorbim. Alina Gorghiu (rămasă singură președinte al PNL, după căderea lui Blaga) nu crede nici ea în ce spune, necum să mai convingă pe alții. Nicușor Dan și ai lui din USR au plămânii slabi și nu prea mulți îi aud. În rest, aflăm că, spre a imita Frontul Național, din Franța, PRM a fost resuscitat având-o pe fiica lui C.V. Tudor președinte. Asta da lovitură!
... Să asculți, să privești, să compari: pe de o parte, o masă de ignominie și fărădelege; pe de alta, un pic de bine, gata aproape să fie copleșit. Se zice însă că binele învinge. Dacă-i așa, cred că acum ar fi cazul s-o arate.