Jurnal din vremea ocupaţiei şi a războiului (II)

Vasile Cancicov a continuat să fie hărţuit de autorităţile germane de ocupaţie, fiind trimis cu domiciliul obligatoriu la Roșiorii de Vede, în ciuda intervenţiilor sale la Mar­ghiloman. Ajuns în acest orăşel de provincie să­ră­că­cios, chiar mizer, i s-a pre­zentat regimul: trebuia să se prezinte la kom­man­da­tura germană dimineaţa şi seara, nu avea voie să pă­răsească orăşelul şi nici să corespondeze acasă decât da­că în prealabil depunea scrisoarea pentru a fi cen­zu­rată. Suprema lui umilinţă a avut loc când a fost pălmuit, el, fost de­putat, de un subofiţer german, pentru că nu îl salutase, scoţându-şi pălăria.

Cancicov a reuşit să revină în Bu­cureşti înainte de venirea grelei ierni a anului 1917, pentru a-şi îngriji sănătatea şubredă, ob­ţi­nând dispense succesive, până când situaţia prizonierilor Puterilor Cen­trale luaţi de autorităţile române în re­tra­gerea din Moldova a fost reglementată, în cadrul procesului mai amplu de semnare a păcii, în urma situaţiei imposibile în care se găsea Moldova liberă, cu frontul ru­sesc dezintegrându-se sub influenţa lo­vi­turii de stat bolşevice din octombrie 1917. Autorul oferă multe detalii despre comportamentul unei bune părţi a elitei româneşti. Lupu Costache, un ardent filo­ger­man, organiza serate în care era in­vi­tată floarea germanofililor români (printre care P.P. Carp şi Samurcaş Tzigara) şi ge­ne­ralii trupelor de ocupaţie, pentru socia­lizare şi bună dispoziţie. Indignat, pe bu­nă dreptate, memorialistul notează „(nem­ţii) ne-au adus la sapă de lemn, ne vor desfiinţa independenţa când vor cuceri Moldova sau când, constrânşi, vom con­veni la pace, ne vor lua din teritoriu, da­că nu ne vor anexa cu totul, şi totuşi toa­tă lumea aceasta a benchetuit, a petrecut şi a toastat cu ei. (...) Oamenii aceştia ce îşi zic români n-au putut să n-aibă conştiinţa că în acel moment ţara încă n-a încheiat o pace, că oştirea lupta pe Oituz, Trotuş şi Siret, unde mulţi îşi au copiii lor şi că acei copii îşi fac datoria, jertfindu-şi viaţa pentru a scapa ţara de acei cu cari ei erau adunaţi şi ciocneau paharele“. În acest registru, Cancicov re­produce manifestul mitropolitului ortodox Conon, care rămăsese în teritoriul ocupat şi care, în iulie 1917, în timpul ofensivelor Puterilor Centrale pe frontul românesc, semnase un text care fusese aruncat în tran­şeele româneşti în care îi îndemna pe soldaţi să dezerteze sau măcar să nu mai lupte.

În vâltoarea evenimentelor din a doua ju­mătate a anului 1917 şi din 1918, Can­cicov a dat dovadă de multă luciditate şi in­te­li­genţă analitică. La sfârșitul anului 1917 scrie: „(Puterile Centrale) profită de anar­hie spre a dezbina Rusia, a o slăbi şi a o distruge prin neputința de a se mai re­fa­ce. În interval, vor anexa tot ce vor voi, vor avea frontul oriental degarnist şi li­ber de orice pericol, îşi vor aduna de as­tă dată toate forţele în Apus, unde speră într-o victorie sigură şi repede. Vor ve­dea apoi ce este cu Rusia. În aşteptare, Ru­sia se mistuie în incendiul ce a cu­prins-o“. Aflând dintr-un ziar de la Iaşi, publicat deci în teritoriul liber, de in­tra­rea trupelor române la Chi­şinău şi de aclamarea lor de populaţia civilă, Can­ci­cov se întreabă: „Să fie re­învierea visului România Ma­re? După noile eveni­mente s-ar părea că da“. La 25 martie 1918, autorul observă şi un efect pozitiv al tratativelor de pace între România şi Pu­terile Centrale: revenirea prizonierilor de război români din Germania, Ungaria şi Bul­garia (care supravieţuiseră unor con­di­ţii de captivitate şi marşurilor deosebit de dure, după cum o arată memoriile poe­tului Topîrceanu). La Giurgiu, mulţimea îi aclamă pe ofiţerii români, fapt ce a stârnit furia nemţilor, cărora nu le convenea întoarcerea unor elemente care îi detestau pe faţă şi, în plus, mai aveau şi cunoştinţe militare. La 28 martie 1918, foarte bu­cu­ros, dar şi lucid, Cancicov menţionează uni­rea Basarabiei cu regatul: „Basarabia ne revine astăzi că para mălăiaţă în gu­ra lui Nătăfleaţă. Curat aşa. Dezlipită la 1812 de Moldova, am pierdut la 1878 ul­timul colţişor ce ne mai rămânea din ea, fără speranţa în posibilitatea de a o mai revedea. De atunci, ca pentru un copil înmormântat, România nu a mai făcut nimic pentru ea. Dacă câteodată chestia unui ideal naţional a mai frământat la noi spiritele a fost totdeauna în di­rec­ţiu­nea Carpaţilor şi niciodată peste Prut“. Constată răceala cu care a fost întâmpinat actul istoric în rândul populaţiei Capitalei, debusolată de evenimente, nemaiştiind da­că avea aprobarea autorităţilor de ocupaţie pentru a se bucura. Iar politicienii cola­bo­ra­ţionişti erau prevăzători. Nici măcar mi­tropolitul nu a decis să se bată clopotul în Dealul Patriarhiei, singurul clopot rămas în Bucureşti, celelalte fiind sparte şi trans­portate în Germania pentru a fi topite. „Frica aceasta de nemţi nu e în realitate decât o laşitate, o mască după care se ascund toate ticăloşiile.“

Vara anului 1918 a fost una foarte ciudată, cele două Ro­mânii tatonându-se, ba chiar judecându-se (Guvernul Bră­tia­nu fiind trimis în judecată de către Parlamentul germanofil), vechi po­li­ţe se plăteau, cuţitele se ascuţeau. Unii sim­ţeau că a venit momentul răfuielilor fi­nale, folosind situaţia europeană şi dezas­truosul Tratat de Pace de la Buftea, pen­tru a anihila tabăra care declarase şi în con­secinţă produsese catastrofa naţională (care se va dovedi România Mare şi care a provocat şi ciuda lui P.P. Carp). Însă toată lumea stătea cu ochii pe Frontul de Vest. La 21 iulie 1918, Cancicov notează: „În Ca­pitală, atmosfera şi starea spiritelor s-a mai schimbat ceva. Cei reveniţi din Mol­dova umplu străzile şi localurile publice şi, treptat, treptat, cu succesele din Apus dispar şi filo-germanii noştri. În tot ca­zul stau ascunşi (...) fiecare în felul lui n-are altă ocupaţie; războinicul patriot re­capătă viaţă, renaşte la ideea că se poate întâmpla minunea ca nemţii să fie bătuţi; ceilalţi, filo-boşii, sunt agitaţi, în suflet li se strecoară groaza că neamţul înfrânt va pleca şi că piedestalul pe care s-au urcat atâţia se va prăbuşi. De aceea şi ochii şi urechile tuturor sunt numai la Apus“. La 27 septembrie 1918, Cancicov, avocat, reprezentând interesele Societăţii Româno-Americane, s-a dus la Ploieşti, pen­tru un proces. „Trenurile, vagoane şi ma­şini sunt tot cele germane, iar în­tre­gul personal al gării este german. Toate fir­mele, publicaţiile, anunţurile, indi­ca­ţii­le indispensabile călătorilor, toate sunt în limba germană. De nicăieri şi din ni­mic n-ai impresia că mai eşti în ţara ro­mâ­nească. Prin gări, toate liniile de ga­raj sunt pline cu vagoane germane. La răm­pi­le tuturor staţiunilor, zeci de că­ruţe des­carcă depozite imense de pro­duse ce se clădesc ca lemnele, în metri cubi: var­ză, cea­pă, dovlecei. Sute de mii de ki­lo­gra­me aşteaptă încărcarea în va­goane.“

De­licioase sunt momentele pe care Can­ci­cov le surprinde în toamna anului 1918, când toată situaţia militară şi politică a bas­culat de o manieră extrem de spec­ta­cu­loasă şi complet neaşteptată, cel puţin pentru teatrul de operaţiuni din spaţiul ro­mânesc, când cei învinşi, unii dintre ei chiar arestaţi sau urmând a avea de su­portat procese, au devenit învingători, iar cei care primiseră frâiele treburilor pu­bli­ce, filogermani declaraţi sau doar opor­tu­nişti (de la Marghiloman, care a devenit şef de cabinet, până la Carp, Stere etc.), observau cum li se scufundă nu numai ca­rierele politice, dar şi orice urmă de pres­tigiu pe care o mai aveau în societatea ro­mâ­nească (dovadă fiind că niciunul nu a mai jucat ulterior vreun rol în politica interbelică). Relevante pentru caracterul nos­tru sunt şi rândurile scrise de me­mo­rialist în ajunul plecării precipitate a tru­pe­lor germane. Poporul bucureştean, care a îndurat fără să crâcnească doi ani pum­nul lui Mackensen, s-a revigorat când şti­rile despre debandada Puterilor Centrale au început să curgă, frustrările cumulate au făcut ca celebra mămăligă să explodeze. Redacţiile celor două-trei ziare oficiale şi au­torizate de autorităţile militare de ocu­pa­ţie au fost devastate, depozitele militare germane distruse, prădate, zeci de mii de oa­meni inundând centrul, înfruntând tru­pele bavareze care, provocate de bastoane şi pietre, au început să tragă pentru a dis­persa mulţimea. „Publicul prinde curaj şi, din nou, se agită; toate firmele şi plan­cardele nemţeşti ce încă umplu străzile au fost smulse şi călcate în picioare.“ Nemţii lui Mackensen au fost ultimii care s-au retras din Vechiul Regat, fiind mai degrabă preocupaţi să împacheteze şi să plece spre un Imperiu Austro-Ungar în pli­nă disoluţie. Trufaşele trupe germane (200.000 de oameni) nu au ajuns departe, fiind făcute prizoniere în Ungaria de către trupele franceze conduse de Franchet d’Es­perey, Mackensen fiind deţinut până în noiembrie 1919.

Intrarea triumfală a suitei Regelui Fer­dinand, faţă de care Cancicov are un mare respect şi admiraţie, în Capitala eliberată a provoacat delirul bu­cu­reş­tenilor. „E o nebunie de lume. A spu­ne că rar Capitală a văzut aşa aglo­me­ra­ţie de public ar fi banal, nu rar, dar ni­cio­dată nu s-a văzut aşa ceva.“ Iar tru­pe­le care au defilat şi care aveau să se dis­tin­gă peste puţin timp în campania îm­po­tri­va bolşevicilor maghiari au impresionat, fi­ind o cu totul altă armată decât cea care în­cepuse campania din 1916. „Culoarea gri a noilor uniforme ce li s-a dat la re­facere le schimbă cu totul înfăţişarea cu ca­re eram deprinşi a-i vedea; lipseşte do­ro­banţul, roşiorul şi vânătorul. Casca de fier, acoperişul de tranşee, dă la toţi o uni­formitate severă şi războinică. A dis­pă­rut uniforma de paradă.“ Însă jurnalul său nu se opreşte doar la acest eveniment grandios, în următoarele zile notează re­ve­nirea la (mai) vechile tare ale poli­tici­a­nismului dâmboviţean: înfruptarea din ne­speratele bucate (poziţii, ministere, pre­fec­turi, contracte) la care unii au fost mai ra­pizi, spre deosebire de alţii, printre care se numără şi Cancicov, căci gruparea lui Ta­ke Ionescu, ce se afla încă la Paris chiar dacă militase pentru Antantă, a fost uitată de foştii aliaţi din exil, liberalii lui Bră­tia­nu. „Ce film de cinematograf trăit în aceşti doi ani de zile! Cu câte lacrimi ama­re am asistat la desfăşurarea lui, cu ce frecături de nervi, cu ce deznădejde une­ori, cu ce nădejde înspre sfârşit!“  //

Recenzia primului volum al memoriilor lui Vasile Cancicov poate fi citită aici.