Va vorbi d-l Cioloș?

Acum, după demisia „calmă“ și fără reincriminări la adresa DNA a lui Vasile Blaga din toate funcțiile din PNL, deoarece se începuse urmărirea penală îm­potriva lui; după declarația președintelui Io­han­nis că nu va nominaliza un premier condamnat sau urmărit penal (cu referire directă la Dragnea, Ponta ori Tăriceanu, care nici nu s-au gândit să de­misioneze din vreo funcție); după „reîncălzirea“ ve­chilor acuzații nefondate de plagiat la adresa d-nei Kövesi și de colaborare cu Securitatea la adresa ministrului Educației, Mircea Dumitru – asta ca să ne referim numai la evenimentele esențiale din ul­timul timp –, e tot mai evident că lupta electorală se va duce în jurul problemei corupției și a in­te­gri­tă­ții morale. Fără a absolutiza și fără a privi lu­cru­rile în alb și negru, nu poți să nu recunoști că exis­tă o diferență de atitudine între, pe de o parte, PNL, care face eforturi, fie și adesea oportuniste, de a-și curăța listele electorale de penali, USR (care are deocamdată prezumția de inocență a începutului), dar și „guvernul tehnocrat“, și, pe de altă parte, PSD și aliații săi, printre care, din păcate, se dis­tinge tot mai mult PMP-ul lui Traian Băsescu. Fără a intra în detalii, constatăm că cei care încearcă să dea consistență justiției, să limiteze impostura aca­demică, să dea vigoare instituțiilor în educație, să­nă­tate, justiție devin rapid ținta unor calomnii, a unor atacuri murdare de presă sau din partea unor politicieni. Iar când calomniile sunt respinse, tot rămâne impresia publicului larg că terenul e in­stabil, iar criteriile – relative. Urmează apoi și di­fuzarea insidioasă a unor conspiraționisme, pre­cum cel cu „miile de sorosiști“, urmărind redeș­teptarea demonilor naționalismului și șovi­nis­mu­lui, care păruseră adormiți un timp.

Pe scurt – ca de atâtea ori în ultimii 26 de ani în preaj­ma alegerilor și aproape la fel ca în 2014 –, lu­mea românească e divizată între o tabără, nu atât conservatoare în sens clasic, cât pur și simplu „re­acționară“, mai masivă, mai eficientă și mai uni­ta­ră, și o tabără „reformistă“, foarte divizată și ne­sta­tornică, adesea ineficientă, nu o dată aflată în luptă cu ea însăși. Lupta nu se dă, firește, între bi­ne și rău, ca stihii radicale, dar nici chiar numai în­tre două rele. Și, bineînțeles, prea puțin în aceas­tă luptă se poate reduce la confruntarea clasică din­tre dreapta și stânga. Cine refuză să vadă aceas­tă situație, fiind totodată un formator de opinie, mi-e suspect că preferă mărirea, și nu micșorarea confuziilor.

Până la urmă, diviziunea ne separă pe toți și cu­prinde întreaga opinie publică. Deocamdată, to­tuși, pare să existe o excepție: Dacian Cioloș și gu­ver­nul său. În pofida curții făcute deopotrivă de li­berali, de cei din USR și de președinte, acesta a ră­mas ferm pe poziție: nu candidează, nu intră într-un partid, nu-și face partid.

După părerea mea, a traduce acest an­gajament formal într-o dezangajare po­litică totală e o eroare. Premierul, ca­re și-a câștigat multe simpatii în publicul reformist, nu are nevoie să-și încalce acel angajament (ar fi și con­tra­pro­duc­tiv sub raport politic). Ar fi suficient – așa cum i s-a și sugerat de către li­be­rali – să-și exprime neechivoc sus­ți­ne­rea pentru tabăra reformistă și să con­damne lipsa de interes pentru in­te­gri­ta­te și atacurile împotriva justiției și a DNA din partea taberei „reacționare“.

Sau, ca să mă exprim mai direct: neu­tralismul politic al d-lui Cioloș și al gu­vernului său a devenit păgubos: în­târ­zierea premierului în a-și afirma lim­pe­de opțiunile politice și susținerea pen­tru cei care se opun PSD și aliaților săi formali sau informali fac tot mai mult jocul acestora din urmă. Chiar da­că, nominal, d-l Cioloș nu va fi un li­der în campania electorală, deoarece el își respectă promisiunea de a nu can­dida, nu văd de ce nu și-ar putea ex­prima public viziunea, sugerând că se va angaja ferm după încheierea aces­tei campanii de partea a ceea ce con­sideră că sunt binele și interesul pu­blic. Culmea: tocmai accentul pus pe integritate și atacurile reînnoite îm­potriva justiției dau premierului cea mai bună ocazie de a vorbi răspicat, ce­rându-le românilor să nu voteze PSD, ALDE, PMP, PRU etc. Cum adi­că? E imoral să ceri să nu fie votat un partid al cărui lider actual a fost con­damnat de^­finitiv pentru a fi organizat un sis­tem de fraudă electorală? Ba, aș zice că e imoral să n-o faci. E imoral să ceri să nu fie votat un partid unde pe­nalii continuă să fie apărați în par­lament, al cărui fost lider și prim-mi­nistru și-a pierdut doctoratul plagiat, iar acum con­testă în justiție acest act (după ce el însuși încercase acum doi ani să renunțe la doctorat)? E imoral să ceri să nu fie votat un partid al că­rui lider, fostul președinte al Ro­mâ­ni­ei, a ajuns să atace justiția, după ce acea­sta i-a „deranjat“ familia? Nici­de­cum. Dim­po­trivă, a nu te pronunța, a nu-i de­mas­ca drept ceea ce sunt în acest moment pe Dragnea, Ponta, Tă­ri­ceanu, Ghiță, Bă­sescu mi se pare pur și simplu o la­și­tate. Acești politicieni nu sunt doar niș­te adversari politici; ei con­testă, în de­fi­nitiv, în fiecare mo­ment, fun­da­men­te­le statului de drept, de­oa­re­ce un stat ma­fiot le-ar conveni de mi­nune. Căci, dacă un cetățean pri­vat are dreptul mo­ral să recuze justiția ță­rii sale, un po­litician, lider de par­tid, par­la­men­tar, beneficiind de toate avan­tajele pu­terii, nu are acest drept moral.

Președintele Iohannis, de partea sa, împiedicat de ipocrizia constituțională a „arbitrului neimplicat politic“, a mers totuși cât se putea de departe cu declarațiile sale, atât de neobișnuite pentru temperamentul său flegmatic. Cu atât mai mult premierul s-ar cu­ve­ni să-i meargă pe urme, căci pe el nu-l împiedică nimic să vorbească clar și tare: nici constituțional, nici vreun an­gajament moral, nici temerea de o moțiune de cenzură (e mult prea târ­ziu). Dimpotrivă, după părerea mea, du­pă ce a devenit purtătorul de spe­ran­ță și de înnoire pentru mulți oa­meni, premierul are datoria morală să se pronunțe răspicat cât mai curând cu putință în privința simpatiilor și a antipatiilor sale politice.

Atunci de ce n-o face? Caută o bună oca­zie? Atenție: timpul trece ne­cru­ță­tor. Vrea cu adevărat să părăsească va­sul în momentul confruntării maxime pen­tru țara lui? Posibil. Dar ar fi trist.