Ofensiva siriană a Moscovei

Prin implicarea în războiul civil din Siria, Ru­sia a funcționat ca o umbrelă aeriană pen­tru forțele terestre ale regimului As­sad. Mai mult, avioanele rusești s-au im­plicat masiv în susținerea asediului te­restru și aerian desfășurat împotriva fie­fului opoziției, Alep, încercuit astăzi de for­țele Damascului. Se estimează că pes­te 250.000 de oameni rămân în partea de est a orașului, controlată de rebelii an­ti-Assad, reunind atât jihadiștii din Nusra, cât și forțele moderate sprijinite de Statele Unite din Armata Liberă Siria­nă. De fapt, prezența Rusiei în Siria vizea­ză nu doar menținerea bazelor militare din Tartus și Latakia, dar și consolidarea re­gimului Assad, prin eliminarea oricărei potențiale alternative. Pe acest fond, con­centrarea bombardamentelor pre­pon­derent și fără discriminare pe epicentrul opoziției (Alep), care astăzi tinde să se­mene tot mai mult cu un Groznîi pe ste­ro­izi, și doar marginal pe zonele aflate sub controlul Statului Islamic. Desigur, în logica Moscovei, oricine este împotriva regimului este „terorist“. Este contextul în care Vestul, în special Franța, au acu­zat Rusia de săvârșirea de crime de răz­boi. Căderea Alepului ar reprezenta o vic­torie importantă pentru Assad și probabil că de aici și graba Moscovei de a pune viitoarea administrație de la Casa Albă în fața unor realități teritoriale favorabile Damascului.

Nu poate fi ignorată nici unda de șoc colaterală care pune presiune adițională pe Europa - criza refugiaților, alimentată prin escaladarea bombardamentelor lip­site de discriminare practicate simultan de Moscova și de aviația lui Assad. „Creșterea numărului refugiaților în Eu­ropa va spori popularitatea partidelor de extremă dreapta pro-ruse. Este ca și cum ne-am afla în fața unui perpetuum mobile. Rusia presează la un capăt pen­tru a profita din întregul proces“, spune Andreas Umland, un analist german din Kiev. Este ceea ce fostul comandant NATO pe Europa, generalul Breedlove, nu­mea transformarea refugiaților în armă (weaponization of refugees).

Și totuși, ce-i de făcut? În dezbaterile cu Trump, Hillary Clinton a reluat ideea im­plementării unei zone de interdicție ae­riană, dar și a unor zone sigure în in­te­riorul Siriei în apropierea granițelor Ior­daniei și Turciei. Acestea „nu ar ajuta doar la protejarea civililor prevenind flu­xurile constante de refugiați, dar ar re­prezenta și pârghii de presiune asupra gu­vernului sirian și asupra rușilor, pen­tru a-i determina să poarte negocieri se­rioase pentru identificarea unor soluții care să pună capăt conflictului“, a spus Clinton în dezbatere. Pe de altă parte, însă, capacitatea Statelor Unite de a im­pune o „no fly zone“ este tot mai mult pu­să sub semnul întrebării pe fondul des­fășurării sistemelor anti-acces și de ex­cludere regională rusești (precum plat­for­mele S-400) pentru a proteja regimul Assad. Până astăzi, Administrația Obama a respins constant astfel de propuneri, pe motiv că nu ar schimba fundamental realitatea din teren, dar ar obliga Ame­rica să-și asume costuri și riscuri pe ca­re nu este pregătită să le plă­tească. Spre exemplu, activarea unei ca­rantine ae­rie­ne presupune eliminarea sistemelor de­fen­sive ale lui Assad. Or, introducerea varia­bilei rusești a asigurat faptul că reg­i­mul și armele sale devin in­tangibile.

Maniera în care Moscova abordează criza siriană ilustrează atât filosofia sa de ac­țiune în plan geopolitic, cât și diferențele majore în raport cu viziunea occidentală. Ru­sia e conștientă că bombardamentul bar­bar din Alep are consecințe de ima­gine serioase. Pe moment, a avut darul de a bloca încercările unor țări din UE, Italia și Grecia sunt două exemple, de a milita pentru reducerea sau chiar eli­mi­narea sancțiunilor la adresa sa. Însă pro­babil că la Kremlin au prevalat câștigurile potențiale: prezervarea la putere a re­gi­mului Assad, consolidarea prezenței sale militare în regiune, semnalul transmis ce­lorlalți actori din regiune, Egiptul, Ior­da­nia, țările din Golf, că, spre deosebire de America, pe Rusia aliații săi pot conta pâ­nă la capăt, indiferent de situație. Pentru că, la urma urmei, la fel ca în trecut, eu­ro­penii vor uita de Alep în doi-trei ani.