Rusia vs. Europa.

Putin, luptătorul contra „Occidentului decadent“

Ideea prăbușirii inerente a Rusiei este una fantezistă, care judecă situația de acolo prin prisma unor elemente relevante doar pentru democrațiile liberale.

Realitățile de pe actuala hartă geo^­po­li­tică a lumii îi fac pe mulți să facă tri­mi­tere la un celebru schimb de replici din campania prezidențială americană din 2012, dintre Barack Obama și Mitt Rom­ney. Atunci, președintele în funcție a lu­at în derâdere opinia lui Romney care ve­dea în Rusia principala provocare geo­po­li­tică pentru America. În opinia lui Ba­rack Obama, pentru care Rusia nu era n­imic altceva decât o putere regională în declin, afirmația acestuia era doar o reminiscență a perioadei Războiului Re­ce, fără acoperire în realitate. Or, iată că astăzi nimeni nu mai ia în râs analiza de atunci a lui Mitt Romney. Din contra.

Și, cu toate acestea, dacă citești co­men­ta­riile pro-Trump ale suporterilor aces­tuia, inclusiv ale românilor care trăiesc în America, această idee nu s-a eva­po­rat cu totul. O parte dintre ei consideră puțin sau chiar deloc relevante simpatia lui Donald Trump pentru Vladimir Putin și refuzul acestuia de a condamna, de pil­dă, bombardamentele din Alep sau ata­curile cibernetice asupra bazei de da­te a Partidului Democrat, de care Mos­co­va se face responsabilă. Unul dintre mo­tive fiind, în mod ironic, același invocat chiar de către Barack Obama, pe care ei îl detestă profund: Rusia este o putere în declin. Unii avansează chiar și termene: Rusia „e terminată în cinci ani“.

Problema e că antipatia enormă față de Hillary Clinton, văzută drept o con­ti­nua­toare a liniei politice Obama, îi face pe cei în cauză să confunde dorințele cu rea­litatea. Rusia câștigă teren pe toate fronturile. Își consolidează poziția în Ori­entul Mijlociu, prin prezența și acțiunile militare din Siria. Își repoziționează o par­te a arsenalului militar în zone din ime­diata vecinătate a unor state NATO, pre­cum Polonia și țările baltice. Apoi, Mos­cova și-a extins considerabil colabo­ra­rea militară cu China, împreună cu care a organizat recent manevre navale în Ma­rea Chinei de Sud, după ce anul tre­cut au avut loc unele similare chiar în Me­diterană.

Dar, dincolo de asta, poate cea mai im­portantă este dimensiunea simbolică, sfi­da­rea pe față a Occidentului, în special a Statelor Unite, cu un impact global ime­diat și concret. Aflat la Beijing, pre­șe­din­tele filipinez Duterte, după ce a anunțat cu pompă „despărțitea de America“ („Goodbye America, hello China!“), a plu­sat, spunând: „Și poate voi merge de ase­menea în Rusia să discut cu Putin și să-i spun că acum suntem trei îm­po­tri­va lumii: China, Filipine și Rusia“. Trebuie spus că Filipine erau considerate până la Duterte unul dintre cei mai im­por­tanți aliați din Asia ai Washingto­nu­lui, americanii având o prezență militară semnificativă în țară. Apoi, iată, avem o altă știre doar aparent minoră: Burundi a decis să nu mai recunoască Tribunalul Penal Internațional și se așteaptă ca și alte state din Africa să facă același lu­cru. Toate aceste lucruri păreau de ne­con­ceput până de curând, într-o lume în care influența occidentală era una ma­joră, și e un semnal că sfidarea lui Putin are și o dimensiune ideologică im­por­tan­tă, punând în discuție principiile și va­lo­ri­le care stau la baza democrației liberale.

După cum remarca Wall Street Journal, aceasta din urmă are acum o competiție redutabilă în plan ideologic. Al cărei pur­tător de stindard este Vladimir Putin, ca­re, din convingere sau din interes, este văzut drept „un campion al salvgardării valorilor naționale și a celor creștine, un scut împotriva liberalismului decadent, mai preocupat de chestiunea toaletelor pentru transsexuali decât de pierderea identității datorită migrației sau de pro­tejarea intereselor sale vitale“. Iar ca do­va­dă că ne aflăm într-un punct de coti­tu­ră, acest tip de discuție a devenit tot mai frecventă. Pe 19 octombrie, fostul se­cretar general NATO Javier Solana și Strobe Talbott, fost secretar de stat ad­junct al Statelor Unite, publicau în The New York Times un articol cu titlul sem­nificativ Declinul Occidentului și cum poa­te fi oprit.

Numai că, dacă diagnosticul este corect, o bună parte dintre soluțiile sugerate merg exact pe linia celor care ne-au dus la situația actuală și care relevă fap­tul că în confruntarea cu Rusia, de exem­plu, problema Occidentului nu e lip­sa resurselor, ci paralizia politică, caco­fo­nia introdusă de numeroasele agende con­tradictorii, parte politice, parte din so­cietatea civilă, care afectează letal capacitatea acestuia de a contracara agre­siunea Moscovei în plan militar, po­li­tic, mediatic. Cât despre ideea prăbușirii ine­rente și apropiate a Rusiei, aceasta este una fantezistă, care judecă situația de acolo prin prisma unor elemente re­levante doar pentru democrațiile li­be­rale. Regimurile dictatoriale sau auto­ri­ta­re, Coreea de Nord este un caz extrem, reușesc să se mențină la putere, prin represiune, chiar și atunci când se con­fruntă cu crize economice profunde.

Ofensiva siriană a Moscovei

Disoluția Siriei a creat una dintre cele mai grave crize umanitare din istorie: peste 500.000 de morți și 11 milioane de refugiați. Atât Rusia prin acțiunile sale, cât și Statele Unite, prin inacțiune, au avut fiecare rolul său.

Prin implicarea în războiul civil din Siria, Ru­sia a funcționat ca o umbrelă aeriană pen­tru forțele terestre ale regimului As­sad. Mai mult, avioanele rusești s-au im­plicat masiv în susținerea asediului te­restru și aerian desfășurat împotriva fie­fului opoziției, Alep, încercuit astăzi de for­țele Damascului. Se estimează că pes­te 250.000 de oameni rămân în partea de est a orașului, controlată de rebelii an­ti-Assad, reunind atât jihadiștii din Nusra, cât și forțele moderate sprijinite de Statele Unite din Armata Liberă Siria­nă. De fapt, prezența Rusiei în Siria vizea­ză nu doar menținerea bazelor militare din Tartus și Latakia, dar și consolidarea re­gimului Assad, prin eliminarea oricărei potențiale alternative. Pe acest fond, con­centrarea bombardamentelor pre­pon­derent și fără discriminare pe epicentrul opoziției (Alep), care astăzi tinde să se­mene tot mai mult cu un Groznîi pe ste­ro­izi, și doar marginal pe zonele aflate sub controlul Statului Islamic. Desigur, în logica Moscovei, oricine este împotriva regimului este „terorist“. Este contextul în care Vestul, în special Franța, au acu­zat Rusia de săvârșirea de crime de răz­boi. Căderea Alepului ar reprezenta o vic­torie importantă pentru Assad și probabil că de aici și graba Moscovei de a pune viitoarea administrație de la Casa Albă în fața unor realități teritoriale favorabile Damascului.

Nu poate fi ignorată nici unda de șoc colaterală care pune presiune adițională pe Europa - criza refugiaților, alimentată prin escaladarea bombardamentelor lip­site de discriminare practicate simultan de Moscova și de aviația lui Assad. „Creșterea numărului refugiaților în Eu­ropa va spori popularitatea partidelor de extremă dreapta pro-ruse. Este ca și cum ne-am afla în fața unui perpetuum mobile. Rusia presează la un capăt pen­tru a profita din întregul proces“, spune Andreas Umland, un analist german din Kiev. Este ceea ce fostul comandant NATO pe Europa, generalul Breedlove, nu­mea transformarea refugiaților în armă (weaponization of refugees).

Și totuși, ce-i de făcut? În dezbaterile cu Trump, Hillary Clinton a reluat ideea im­plementării unei zone de interdicție ae­riană, dar și a unor zone sigure în in­te­riorul Siriei în apropierea granițelor Ior­daniei și Turciei. Acestea „nu ar ajuta doar la protejarea civililor prevenind flu­xurile constante de refugiați, dar ar re­prezenta și pârghii de presiune asupra gu­vernului sirian și asupra rușilor, pen­tru a-i determina să poarte negocieri se­rioase pentru identificarea unor soluții care să pună capăt conflictului“, a spus Clinton în dezbatere. Pe de altă parte, însă, capacitatea Statelor Unite de a im­pune o „no fly zone“ este tot mai mult pu­să sub semnul întrebării pe fondul des­fășurării sistemelor anti-acces și de ex­cludere regională rusești (precum plat­for­mele S-400) pentru a proteja regimul Assad. Până astăzi, Administrația Obama a respins constant astfel de propuneri, pe motiv că nu ar schimba fundamental realitatea din teren, dar ar obliga Ame­rica să-și asume costuri și riscuri pe ca­re nu este pregătită să le plă­tească. Spre exemplu, activarea unei ca­rantine ae­rie­ne presupune eliminarea sistemelor de­fen­sive ale lui Assad. Or, introducerea varia­bilei rusești a asigurat faptul că reg­i­mul și armele sale devin in­tangibile.

Maniera în care Moscova abordează criza siriană ilustrează atât filosofia sa de ac­țiune în plan geopolitic, cât și diferențele majore în raport cu viziunea occidentală. Ru­sia e conștientă că bombardamentul bar­bar din Alep are consecințe de ima­gine serioase. Pe moment, a avut darul de a bloca încercările unor țări din UE, Italia și Grecia sunt două exemple, de a milita pentru reducerea sau chiar eli­mi­narea sancțiunilor la adresa sa. Însă pro­babil că la Kremlin au prevalat câștigurile potențiale: prezervarea la putere a re­gi­mului Assad, consolidarea prezenței sale militare în regiune, semnalul transmis ce­lorlalți actori din regiune, Egiptul, Ior­da­nia, țările din Golf, că, spre deosebire de America, pe Rusia aliații săi pot conta pâ­nă la capăt, indiferent de situație. Pentru că, la urma urmei, la fel ca în trecut, eu­ro­penii vor uita de Alep în doi-trei ani.

Bătălia memoriei istorice

Politica externă a Rusiei s-a definit și ca o alternativă la linia de politică externă occidentală.

După destrămarea în 1989 a blocului estic-socialist și colapsul Uniunii So­vietice în 1991, Rusia s-a văzut redusă la frontiera vestică din vremea lui Ivan cel Groaznic. Rezultatele a mai bine de patru secole de politică externă, războaie costisitoare și păci îndelung negociate au fost anulate, imperiul rus, ultimul imperiu colonial, de tip teritorial, dispărând la sfârșitul secolului XX. Spre deosebire de Austro-Ungaria și Imperiul Otoman, al căror sfârșit tragic a fost consemnat după primul război mondial, Rusia prin implantul bolșevic și-a prelungit viața cu peste 70 de ani.

Pri­mii ani de după des­trămarea Uniunii So­vietice au fost marcați de tentative, multe eșu­ate, de a construi o bază bilaterală să­nă­toasă în relațiile fos­te­lor republici sovietice - Estonia, Letonia, Li­tuania, Belarus, Ucrai­na, Republica Moldova - cu Rusia. Cu siguranță că procesul ar fi fost ușurat dacă vecinii vestici ai acestor foste republice sovietice - Po­lonia, România, Ungaria, Ceho­slo­va­cia, Bulgaria - ar fi parcurs mai de­vreme acest exercițiu de reconstrucție a unei relații sănătoase și ar fi oferit un model valid, de urmat.

Cele mai la îndemână argumente pent­ru politicienii apăruți după 1990 în aceste țări au fost cele de ordin is­toric. Anii ’90 au consemnat o com­pe­tiție pentru cons­trui­rea noilor paradigme de istorie națională, în locul lăsat liber de ma­terialismul dialectic și istoric și de pro­pa­gan­da fratelui mare și bun, poporul sovietic. În reconstruirea iden­tității naționale a stat­e­lor de la Baltica la mă­rile Neagră și Adria­ti­ca, istoria a jucat un rol determinant. Pen­tru Ungaria, momentul fondator de­vi­ne Revoluția din 1956, pentru Ce­ho­slo­vacia (mai mult pentru cehi de­cât pentru slovaci, însă), Primăvara de la Praga - 1968, iar pentru polo­ne­zii mari iubitori de istorie, Pactul Mo­lo­tov-Ribbentrop, Insurecția de la Var­șovia (august - septembrie 1944), Pa­pa Ioan Paul al II-lea, Solidaritatea etc.

Vladimir Putin în timpul discursului despre anexarea Crimeei în 2014.

La începutul anilor 2000, după con­su­marea unui nou val de extindere a NATO, pe fondul războiului global cu te­rorismul, o nouă generație de poli­ti­cieni în fostele republici sovietice, din rațiuni de politică internă cel mai adesea, pune sub semnul întrebării axio­mele cunoscute ale istoriei re­cen­te, iritând Kremlinul.

Răspunsul Moscovei nu s-a lăsat aș­tep­tat. Cauza imediată care l-a ge­ne­rat a fost campania președintelui por­tocaliu al Ucrainei, Iușcenko, de a în­cu­raja rescrierea istoriei Holo­do­mo­ru­lui, marea foamete din timpul coo­perativizării, căreia i-au căzut victimă milioane de țărani ucraineni, pre­zentată acum ca un genocid inițiat de Moscova. Cert este că la mijlocul primului deceniu al acestui mileniu, istoria recentă devine oficial câmp de bătălie între Moscova, pe de o parte, fostele republici sovietice și foștii sateliți din lagărul socialist, pe de altă parte. Se lucrează cu emoții, se prezintă tragedii umane, se fac filme documentare care produc lacrimi.

Pe lângă caracterul global, politica externă a Rusiei s-a definit și ca o alternativă la linia de politică ex­ternă occidentală. Dacă în secolele XVIII-XX argumentele pentru o po­ziție sau alta erau căutate în geografie sau ideologie, astăzi Kremlinul ex­pli­că abordarea Rusiei pe diferite dosare de politică internațională prin para­digma istoriografiei sovietice, mai ales a celei din epocile Stalin și Brejnev.

Acestea sunt „marile adevăruri“ învățate de elevul Putin și de membrii anturajului său de astăzi, în școala generală sau la facultate, sau, și mai probabil, pre­luate din filmele istorice sovietice care au setat mințile multor generații. Pen­tru Putin, în relația cu țările Eu­ropei Centrale și de Est, argumentele istorice au devenit elemente fun­da­mentale. Cel mai adesea ele stârnesc valuri de emoție în capitalele respec­tive, unde respectivele momente isto­rice sunt interpretate exact pe dos. Departe de a fi doar un pretext, ar­gumentul istoric  - în paradigma istoriografiei staliniste sau brejneviene - setează agenda de politică externă a Rusiei, adesea spre ului­rea diplomaților și experților occi­dentali, care nu mai pricep mare lu­cru.