Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


SORIN ILFOVEANU : „Noi am fost o generație care stăteam toată ziua la atelier“
Interviu realizat de Brindusa Armanca
2016-11-01
Interviu
4

Ne-am revăzut cu pictorul Sorin Ilfoveanu la Muzeul de Artă din Timișoara, unde poate fi vizitată până în 16 decembrie expoziția Ilfoveanu. Asta înseamnă nu doar ciclurile de pictură Anabasis, Levant sau Erotika Babilon ale maestrului, ci și lucrările de sculptură ale lui Adrian Ilfoveanu, precum și filmele lui Nicu Ilfoveanu, cei doi fii ai săi. Dacă o adăugăm pe soția maestrului, Ana Ruxandra, avem tabloul complet al unei familii de artiști retrasă jumătate de an la țară, în casa de la Rădești, unde spiritul plutește în deplină libertate spre slava artelor. (Brîndușa Armanca)

 

 

Expoziția de la Muzeul de Artă timișorean e vegheată de spiritul lui Corneliu Baba, fostul dvs. mentor, a cărui operă lăsată prin testament își află aici un loc privilegiat. Care e alchimia dintre discipol și mentor în pictură?

Discipol este impropriu spus. Discipol este când continui ideile, respectiv stilul. Baba ne-a fost Profesor, cu majusculă. Meșterul ne-a învățat ce înseamnă pictura, nu ne-a învățat cum trebuie să pictezi. Ne lăsa pe fiecare în felul lui, asta era credința lui artistică, spunea că trebuie să pășești în atelier în vârful picioarelor, să nu deranjezi, să lași artistul să lucreze. Ne-a pus în starea de lucru, care e lucrul cel mai important. Acest lucru l-am învățat și l-am preluat și eu când am devenit profesor, după ’90, chemat de studenți la școală. Cei care am fost profesori în acea perioadă la Universitatea de Arte bucureșteană am mers pe această linie: să-i lași liberi pe studenți, să-i pui în starea de lucru.

 

Îl interesa pe maestrul Baba cum au evoluat elevii săi, ținea legătura cu ei?

Cu o parte dintre ei. Mă refer, din prima generație, la Mavrodin, revenit după ’90 din Italia, care și acum locuiește și chiar lucrează în atelierul meșterului Baba, la Liviu Zamfirescu, din generația după Mavrodin. În ce ne privește pe noi, clasa noastră, care am fost ultima sa clasă, a ținut legătura, printre alții, cu Ștefan Câlția, Sorin Dumitrescu, Mihai Cismaru. Eu am păstrat o relație mai apropiată, îl vizitam mai des. Noi am și lucrat ultimii doi ani, din cei șase pe care i-am făcut, chiar în atelier, am decorat holul atelierului în tehnica al secco, fiindcă ne invitase să pictăm fiecare o parte.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/Duma-06.jpg

 

Ce înseamnă „punerea în stare de lucru“, cum se realizează?

Depinde de fiecare. Depinde și de generație. Noi am fost o generație, ultima, care stăteam toată ziua la atelier, ne petreceam timpul lucrând, povestind. Meșterul Baba venea foarte rar la corectură, o dată pe lună. Avea un asistent, Liviu Lăzărescu, foarte bun, care ne urmărea. O dată pe lună discutam, intervenea foarte puțin sau deloc pe lucrare. În rest, ne duceam la cafenea, stăteam de vorbă. În ultimii ani de studiu eu am lucrat chiar în atelierul lui. Reușea să creeze o atmosferă propice lucrului.

 

Ați făcut la fel cu studenții dvs. în perioada în care ați fost profesor și rector al Universității de Arte, până în 2006?http://revista22.ro/files/news/manset/default/DSC058631.jpg

Da. Când am luat o clasă, la rugămințile studenților, deși la început am ezitat, am procedat asemănător. Mai întâi le-am arătat lucrări, ce făceam eu, după care am început să lucrăm și am căutat să creez o apropiere. Cu unii mai puțin, cu alții mai mult, depinde de fiecare student. Cel care voia să facă făcea, pe cel care nu voia, îl lăsam în pace, nu le puneam note rele, îi lăsam în voia lor. Experiența de rector, cea administrativă, a fost complicată, mi-am dat demisia și am renunțat la învățământ. M-am întors în atelier.

 

Cu detașarea pe care o aveți față de această experiență în învățământul academic, cum vi se pare că se întâmplă lucrurile acum, cu atâtea plagiate în jurul nostru?

Asta e o mare prostie, când vezi atâtea plagiate, mai ales când știi că n-ai cum, tehnic, să îndrumi zeci de doctoranzi. Un conducător de doctorate trebuie să aibă cel mult șase-șapte cursanți. Am citit că sunt în România vreo 40.000 de doctoranzi, ceea ce e imens. Cred că e și un orgoliu, să scrie „doctor“ pe cartea de vizită. Dar e un domeniu care nu mă mai interesează.

 

Lucrează tinerii artiști, chiar cei cu talent, suficient de mult în ateliere?

Nu știu exact. Am păstrat legătura cu studenții mei, cu cei din ultima clasă chiar ne vizităm, o dată la patru-cinci luni îmi fac o vizită la atelier, stăm de vorbă, povestim. Este o perioadă, din ce spun și ei și ce văd la școală acum, când e prea multă liniște. După ’90, când am venit noi în școală, era o agitație benefică. În fiecare zi se întâmpla ceva. Acum parcă e prea multă liniște. Dar poate eram și noi mai tineri atunci, altfel vedeam lucrurile...

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/sorin-ilfoveanu-color.jpg

„După ’90, când am venit noi în școală, era o agitație benefică. În fiecare zi se întâmpla ceva. Acum parcă e prea multă liniște“

 

 

V-am întrebat asta pentru că de multe ori artiștii tineri se mulțumesc cu succesul mediatic și poate nu lucrează destul.

Așa e, sar etapele, vor să ajungă celebri înainte de a învăța alfabetul. Nu poți să scrii dacă nu știi alfabetul. Asta am simțit și eu, că doresc să ajungă undeva unde mulți dintre noi au ajuns cu trudă. Meseria asta este un viciu, trebuie să o faci aproape în fiecare zi ca să poți realiza ceva. Nu este după ureche, este după cum îți merge inteligența mâinii, pe care o capeți lucrând.

 

Am văzut în biografie că în 1987 ați făcut o expoziție la galeria Orizont, cu un titlu greu de imaginat pentru anii grei de cenzură din România: Cavalerii melancoliei, împreună cu Ștefan Câlția, Vladimir Zamfirescu, Marian Zidaru. Cum a fost posibil?

Andrei Pleșu a pus acest titlu expoziției și textului său foarte frumos din catalog. Uneori reușeam să ne strecurăm, avea și regimul nevoie să arate că, uite, e libertate. Adevărul este că nimeni, înainte de ’90, nu a intrat în atelierul meu să-mi spună „nu picta așa“, sau „nu picta asta“. Mi s-a cerut să fac comenzi, terminând cu portretul lui Ceaușescu, dar m-am eschivat, țin minte că am spus că n-am ajuns încă la perfecțiunea de a face un portret al conducătorului. Am reușit să trăiesc din meseria mea datorită colecționarilor, eu n-am fost până în ’90 angajat la stat decât doi ani după absolvirea facultății, deși aveam și familie și era o perioadă grea.

http://revista22.ro/files/news/manset/default/DSC058691.jpg

Erați la Pitești pe atunci...

Da. La Muzeul de Artă din Pitești am fost repartizat. Interesant e că în elita comunistă au fost și colecționari de artă importanți, care voiau și artă bună, nu comenzi.

 

Puteți să-mi dați un exemplu?

Ștefan Andrei, ministru de Externe. Datorită meșterului Baba, care avea darul de a ne recomanda unor colecționari, spunând „vezi că studentul acesta va fi un pictor“, reușeam să pătrundem de tineri în unele dintre colecțiile importante și în felul acesta să ne facem un statut care ne-a permis să ne vedem de lucru în liniște. Era o formă de retragere, o formă de refuz a ceea ce se întâmpla în social.

 

Înțeleg că ați optat să fiți liber. N-ați vrut să vă angajați, v-ați dat demisia foarte tânăr, v-ați eliberat de fiecare dată de obligațiile pe care le-ar putea impune, pe de o parte, serviciul, pe de altă parte, comanda. Ați fost fericit așa? Ați suferit la un moment dat?

Am avut perioade grele, dar am reușit să le depășesc. N-am suferit, am fost fericit, fericit că puteam să fac ce doresc, să-mi văd de temele mele, de ideile mele.

 

Știu că sunteți un artist care poate face abstracție de lumea din jur, totuși, cum caracterizați timpurile politice pe care le traversăm?

După „incidentul“ pe care l-am avut la ultimele alegeri prezidențiale, când l-am susținut pe Victor Ponta, nu mă mai interesează absolut nimic din domeniul politicii. Regret să spun că nici nu merg la vot. M-am retras de tot. Nu mai sunt interesat de viața politică de la noi. Sper să apară ceva nou, un partid nou, cu tineri, dar, cu ce-i acum, nu prea văd că se poate întâmpla ceva bun.

 

Absolvent al Facultății de Arte Plastice Nicolae Grigorescu“ din București, clasa profesorului Corneliu Baba, Sorin Ilfoveanu (70 de ani) este un nume consacrat al picturii românești, cu expoziții pe toate continentele, de la Berlin, Oslo, Londra, Viena, Copenhaga, Budapesta, Helsinki, Atena, Chicago, Portland, Moscova, până la Teheran, Beijing sau Tokyo.

Sorin Ilfoveanu a fost decorat în anul 2000 cu Ordinul Național - Serviciul Credincios în Grad de Mare Ofițer și premiat de Academia Română, ARCUB, Fundația Anonimul, Revista Cuvântul, Uniunea Artiștilor Plastici din România, al cărui membru este din 1971.

Pictura e o artă scumpă, îți trebuie materiale, cum se evaluează o lucrare ca preț?

Se judecă în felul următor. Cam aproape din jumătate din investiția într-o pictură ține de materiale, și nu mă refer numai la culori și pânză, ci și la cheltuieli de întreținere a atelierului, de căldură, de mâncarea pe care trebuie să o mănânci, că eu stăteam la atelier de dimineață și mă întorceam spre seară. Soția mea e martor. Nu vorbesc acum de lucrările care se vând prin licitații, vorbesc de lucrările vândute direct din atelier, dacă vinzi o lucrare, iar prețul mai depinde de cota fiecărui artist. E o meserie scumpă, așa cum ați spus.

 

Ați folosit de mai multe ori pluralul. Erați un grup?

Da. Eu sunt prieten foarte bun cu Ștefan Câlția, care m-a însoțit și la vernisajul din Timișoara. Eram în grup cu Sorin Dumitrescu, cu Marian Zidaru, cu Mihai Cismaru, care a murit. Din cei mulți, din cei zece, am rămas un grup mai restrâns și am plecat împreună. Cel puțin cu Ștefan am plecat împreună, am expus împreună, am făcut multe expoziții în străinătate și am rămas prieteni foarte buni.

 

Pentru că vorbim de recluziune ca soluție a artistului, la un moment dat a survenit în biografia dvs. Rădeștiul, o temă frecventă în desene.

E o poveste mai lungă cu Rădeștiul, un sat așezat exact la jumătate între Câmpulung Muscel, unde m-am născut, și Pitești, unde am stat. Locul e special, un sat de deal, am zis că trebuie să am și eu un loc aici și am reușit să îl cumpăr de la un colecționar după expoziția din ’85 de la Palatul Regal, actualul Muzeu de Artă. De atunci sunt legat de Rădești, unde mi-am făcut și un atelier, grădina, acolo lucrez toată vara, desenez. Nu pictez, am încercat, dar nu merge, însă desenez, vedeți aici în expoziție desenele din ciclul Levant. E o poveste lungă și frumoasă. Locul nostru e de 1.000 de metri pătrați, Adi, fiul meu cel mare, sculptor, are un loc al lui de 5.000 de metri pătrați, unde este și un lac, acolo lucrează, având și piatra de Albești, și lemnul la dispoziție.

http://revista22.ro/files/news/manset/default/DSC05875.jpg

Aveți doi fii, Adrian Ilfoveanu, sculptor, și Nicu Ilfoveanu, artist fotograf și video artist. Cum s-a întâmplat asta? I-a împins cineva spre arte?

N-am avut niciun rol în asta. Adrian a pornit singur, el a avut profesori foarte buni, de la Marian Zidaru, mai târziu la Buculei și Mircea Spătaru. Și-a văzut de drumul lui. Niciodată nu i-am impus. Mai mult soția mea, care este pictor, a avut grijă să-l mai îndrume. Iar pe Nicu chiar întâmplarea a făcut că a ajuns la fotografie, ceea ce mie, ca pictor, mi-a prins foarte bine. Facem toți expoziții împreună, e o șansă.

 

Cum vedeți piața de artă în România? Există ea, e în formare?

De fapt, piața de artă sunt casele de licitație, care vând artă, trebuie să fie o relație între casele de licitație și galerie. Eu sunt printre puținii artiști care lucrează cu o galerie exclusiv, mai e Ștefan Câlția, în total suntem vreo cinci-șase la Galeria AnnArt. Casa de licitație nu vine la tine în atelier să-ți ia o lucrare să o vândă. Ori vinde de la colecționar, ori de la galerie. Piața noastră de artă este foarte jos față de cât ar trebui să fie, artiștii au o cotă foarte mică. Doar Adrian Ghenie are cotă înaltă internațională, spre norocul lui și al nostru, că este român. Pe de altă parte, nu mai avem nici colecționari. Din cei care au bani, sunt câțiva care simt, le place și cumpără. Mulți ar trebui consiliați, dar încă n-avem acești consilieri sau cei avuți refuză să fie îndrumați și de aceea cumpără lucrări de artă la întâmplare, fără discernământ, ca să-și pună ceva pe pereți, să-și decoreze casa și se opresc. Colecția înseamnă o gândire. Existau colecționari între cele două războaie mondiale care își vindeau lucrările între ei.

 

Cine îi învață în ziua de azi pe români să-și pună în propria casă un tablou pe perete, să aleagă un obiect de artă?

Am observat în ultima vreme că au început să fie consilieri acei arhitecți care construiesc casa și designul interior, arhitecții fiind știutori de ce se întâmplă în artă. Se întâmplă uneori că arhitectul vrea să își promoveze propriile lucrări și gândește astfel spațiul. E bine că, de o vreme, oamenii cu bani sunt tineri, umblați prin lume, ceea ce îi face mai receptivi la frumos, la artă.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/Duma-23.jpg

 

Când faceți expoziții preferați să fiți propriul dvs. curator sau apelați la unul? Aveți încredere în curator?

Nu prea. Eu lucrez în exclusivitate cu Galeria AnnArt, dar lucrările mi le așez eu, nimeni până acum nu mi-a curatoriat o expoziție. Expozițiile de grup tot noi le gândeam, noi eram curatorii, dar e un lucru bun să fii curator. Asta presupune multe lucruri: să te ocupi, să gândești o expoziție plecând de la o idee, construind sălile pe anumite cicluri, gândind aceste lucruri. Poți să pui o singură lucrare, poți să pui zece. Cred că mai mult pentru un artist care nu mai e în viață ar fi necesar un curator.

 

N-ați fi curios să vedeți cum vă vede expus un curator tânăr?

Dacă un tânăr curator vrea să-mi facă o expoziție, eu îi deschid ușile atelierului cu drag.

 

Ieșind un pic din atelier în actualitate, cum vi s-a părut campania pentru Cumințenia Pământului?

Mi s-a părut falsă. Nu trebuia să se implice guvernul în achiziționare. Iar ideea de a expune lucrarea la Muzeul Satului e o prostie. Lucrarea trebuie să stea într-un mare muzeu de artă, să aibă spațiul ei și acolo să fie. Cui îi place să vadă va veni. Eu prefer să fie unul sau doi care să înțeleagă lucrarea, care să plece cu o încărcătură după ce a văzut-o, decât o sută care trec pe lângă ea. Faptul că a fost achiziționată însă e un lucru bun.

 

Galeria manageriază practic circulația operei dvs. sau doar vânzarea?

Doar vânzarea, circulația operelor, nu. Așa era și în acest contract, care era un gentlemen agreement, nu era un contract, la început, de când s-a deschis galeria. Eu am deschis galeria în 2011 cu o expoziție de desen în creion. Urma, în discuția pe care am avut-o, să meargă la târguri internaționale. Nu știu de ce, dar nu s-a întâmplat. Au urmat doar expozițiile pe care le-am avut o dată pe an sau la doi ani, cu catalog, cu tot ce ține de această galerie. Dar de a mă promova în străinătate la târguri, nu. Și pe niciun alt artist dintre cei care suntem în grup.

 

Institutul Cultural Român face destul pentru a face cunoscute valorile artei în lume?

Acum nu mai face. Pe timpul lui Patapievici făcea, fiindcă aveau și un proiect, o gândire, totul pleca de la propunerea artisului spre șeful institutului cultural din străinătate, nu era strict centralizat. Eu am beneficiat de vreo două-trei expoziții în felul acesta, între care una cu studenții la Casa Iorga de la Veneția. N-a fost o expoziție de anvergură, dar faptul că am reușit să mergem cu studenții a fost un lucru important. Asta se făcea. Acum nu știu exact, fiindcă eu m-am rupt, am rămas numai cu atelierul. Dar nu cred că este același lucru ca pe timpul lui Patapievici. Un centru cultural român în străinătate trebuie să faciliteze unui artist român recunoscut să ajungă într-un loc profesionist, un muzeu, o galerie, nu în sălile institutului.

http://revista22.ro/files/news/manset/default/DSC058781.jpg

Cum vă vedeți posteritatea, domnule Ilfoveanu?

Nu mă gândesc la ea. Nu m-am gândit niciodată ce se va întâmpla cu opera mea. Dar am o fundație, Fundația Ilfoveanu, care se va deschide prin februarie, la Pitești, într-un loc nou, sunt câteva săli mari și lucrările deja sunt date. Ce se va întâmpla nu știu. Nu mă gândesc la lucrul ăsta.

 

Îmi e greu să vă cred, fiindcă văd cu câtă îngrijire sunt editate albumele, cataloagele, cărțile, ele vor vorbi posterității, pe lângă numeroasele lucrări de pictură și desene din colecții, galerii, muzee.

Cărțile sunt făcute, două dintre ele, de fiul meu Nicu, sunt gândite ca niște cărți de studiu mai mult decât cărți de artă, cu ilustrație bogată. Le-am făcut ca să ordonez, e ca o arhivă a lucrărilor mele. Bineînțeles că nu sunt toate lucrările mele în aceste cărți și nu din toate perioadele. Fiindcă a face o carte de artă, de la fotografie și reproducere până la gândirea cărții, cu text, ilustrație, e foarte greu și costisitor. Pentru prima perioadă n-am avut fotografii făcute la lucrări. Le voi face acum, fiindcă urmează al treilea volum cu desenele pe hârtie patinată și ultimele lucrări, Levantul, pe culoare. Cel pe hârtie patinată e pregătit deja să apară, acum depinde să găsesc un sponsor.

 

Interviu realizat de BRÎNDUȘA ARMANCA

TAGS : SORIN ILFOVEANU atelier corneliu baba artist Ștefan Câlția Sorin Dumitrescu Mihai Cismaru
Mai multe din Interviu
Comentarii
tom 2016-11-14
cei care se ocupa cu designul interior si vor sa vanda si arta, cred ca se refera la o tipa si un tip, Brahna, din Bucuresti, dar asta n-au nimic de-a face cu arta, nu se pricepe deloc, el vrea o afacere
bobi 2016-11-11
gandirea asta de parvenit, ca tinerii nu merita sa aiba, cand el se bucura de toate avantajele capitalismului, renume, casa de vacanta, cota buna de piata - e raspandita la toti parvenitii intelectuali din comunism, vezi la Manolescu ce suparat e ca nu ii cumpara nimeni cartile! ca nu mai e laudat pentru geniul lui de lingusitor al lui Ponta si altele
ion 2016-11-04
P.S. ceea ce am zis e valabil pentru tineri capabili, care sufera, sunt marginalizati, n-au oportunitati, oricum nu se baga in seama cu mult tupeu, nu e valabil pentru numerosii guristi fara mari competente, fara prea mult cap, fixisti, agitati, insutatori, bate ideologice aparuti in ultima vreme, pe care sistemul nostru educational nu-i filtreaza cum trebuie si care strica mediul si paraziteaza totul
ion 2016-11-04
toate bune si frumoase, dar ideea asta ca tinerii vor mai mai mult la varsta lor decat ati avut voi batranii e sucit rau tare in Romania gerontocratica de astazi! obligatia sistemului educational, intelectual, cultural e tocmai sa faca oportunitati de formare, expresie si afirmare a tinerilor! cum astea nu exista si nu se fac in Romania, ci ascultam, vedem sau citim aceeasi babalaci cu rubrica scrisa, audi, tv de 25 de ani....nu o sa mai fie tineri sau nu o sa mai vrea nimeni sa aiba de-a face ceva cu voi cand o sa va treziti!
Total 4 comments.
1663
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.