Marginali în centrul atenției

Înainte de a citi Sectanții (primul volet din­tr-o Mică trilogie a marginalilor, Po­li­rom, 2015) aveam despre Vasile Ernu doar prejudecăți și rezerve. „Știam“ că este un doctrinar de stânga, nostalgic al URSS, os­til intelighenției liberale, contributor al unei publicații polemice pe care n-o ci­team, pentru că o detestam aprioric. Un soi de bau-bau ideologic, de perversiune am­bulantă, care nu merita atenția și (cu atât mai puțin) prețuirea mea. Nimic prea surprinzător, dacă ne amintim scindările, polarizările și grupările apărute în lumea intelectuală românească încă din vremea co­munismului. Odată cu libertatea și hao­sul tranziției, puterea simbolică deținută de elita intelectuală a devenit și mai dis­pu­tată, în detrimentul nuanțelor. Mă con­si­der un intelectual de dreapta, conservator (așadar, realist & moderat) și tocmai pe această „bază“ am rămas cât am putut de discret, fără să mă implic vehement în bă­tăliile culturale curente și fără să-mi pro­clam vreo loialitate indefectibilă. Consider că libertatea mentală presupune mai cu­rând demontarea propriilor stereotipuri de­cât asediul imaginar sau enunțul unor ana­teme.

Revenind la Sectanții, trebuie să admit că volumul m-a ținut, de la un cap la altul, într-o stare de alertă insolitantă. Am des­co­perit prin el un spațiu despre ca­re știam deja câte ceva, dar care mi s-a arătat, grație lecturii, într-o lumină mai ge­neroasă cu detaliile revelatoare. Spațiul Basarabiei și, respectiv, al Buceagului, des­cris din perspectiva leviatanică, apoca­lip­ti­că și milenaristă a unei comunități neo­protestante care a străbătut, împreună cu familia lui Vasile Ernu, feluritele schim­bări de regim politic și toate abuzurile, experimentele sau utopiile secolului XX. „Sectanții“ sunt acești marginali obstinați, adesea obtuzi în singuralitatea lor, care ges­tionează teroarea istoriei prin coeziune comunitară și eroism spiritual. Vasile Er­nu nu scrie doar o cronică de familie, nici o autobiografie, ci preferă să recupereze, cu o doză onestă de luciditate antro­po­lo­gică, destinul respectivei comunități peri­ferice, ostile „lumii acesteia“, înrădăcinate în ereziologia vechii Rusii țariste și captive în imperiul sovietic, unde – susține au­to­rul – a vădit mai mult curaj decât disi­den­ții „oficiali“, reduși adesea la condiția acro­batului cu plasă. Interpretarea feno­me­nului neoprotestant rămâne subiectivă și nu poate scăpa de un anumit partizanat confesional, mai ales în raport cu „majo­ri­tatea pravoslavnică“, dar transmite tot­o­dată o emoție cristică, elementară și pri­mordială, dincolo de secole și de chipul cameleonic al tiraniei.

Vasile Ernu a trăit în Bugeacul sovietic și, chiar dacă lupa sa e una „sectantă“, omul își asumă această etichetă „infamantă“ cu un soi de dolorism ascetic deloc siropos. Textul său e autentic, nu „autenticist“. Oco­lește poncifele istoriografice despre „Mol­dova noastră de peste Prut“ și ne po­vestește varianta sa, culeasă local, direct sau prin memoria comunității religioase în care s-a format. Ce poate exprima mai dramatic perpetua criză identitară a Ba­sa­ra­biei decât întrebarea: „știi când ne-a fost cel mai bine nouă, basarabenilor? Când rușii plecaseră, iar românii încă nu veniseră“ (p. 113). Acest soi de folclor geo­politic persistă și azi, deși noua abor­dare a relației București-Chișinău a ieșit din carcasa fascizantă a statului antones­cian și transmite peste Prut curenții demo­crației europene... Iată explicația acestei res­pingeri: „La început, noua adminis­tra­ție românească îi tachina pentru că sunt «ruși», comunitatea noastră fiind destul de pestriță din punct de vedere etnic, iar limba rusă era des folosită în zonă. Aceas­ta era lingua franca pe teritoriul ace­la atât de mic, dar care era un ade­vărat Babel lingvistic și religios. Acest lucru era însă inacceptabil pentru o ad­mi­nistrație nouă ce trimisese oameni de pe la Craiova, care nu văzuseră în viața lor lipoveni, evrei, găgăuzi, nemți, elve­țieni, tătari, ruși, ucraineni și moldoveni conviețuind, majoritatea fiind și de re­ligii diferite“ (p. 115).

Spre lauda autorului, Sectanții nu e totuși o carte tezistă. Nu ne spune, nici măcar interliniar, că unionismul românesc e o ficțiune politică irealizabilă. Alta e miza textului: aceea de a opune istoriografiei oficiale, scrisă de învingătorii temporari, o istorie trăită la firul ierbii, în sânul unei comunități animate de impulsuri hiliaste, care trăiește vremurile și relația cu Ce­za­rul în tonalități eshatologice. Vasile Ernu se dovedește și un poet al atrocității atunci când descrie, în pagini de un pa­tetism sec, Marea Foamete din 1946-1947, care fusese precedată de hidoșenia războ­iului mondial: paginile despre lirismul macabru al protezelor care completează ana­tomia chinuită a marilor mutilați mi se par, în această ordine, cutremurător de sugestive.

Demne de menționat sunt și pa­sajele care insistă, cu discrete su­pralicitări, asupra di­men­siu­nii „babilonice“ pe care o dez­vă­luie melting-pot-ul imperial: „în zona noastră, familia mea avea re­nu­me de gazdă perfectă. Și atunci prin ca­sa mea au trecut oameni de toate felurile: de la evrei mesianici la molocani ruși din Azer­baidjan, de la unbeci adventiști până la feodoriți siberieni, de la pen­ti­costali ucraineni la iakuți mormoni. Am cu­nos­cut de mic toată această «faună» sec­tantă sovietică. Unii mai deosebiți și mai interesanți decât alții“ (p. 160). O ase­me­nea „faună“ a făcut din Gulag locul „unor adevărate sinoade ecumenice ale tututor sectelor din URSS“ (p. 159). O si­milară îm­pestrițare ne întâmpină și în ca­sa „un­chiu­lui Dan“ (de această dată, la Iași), unde „pu­teai să-i întâlnești pe li­de­rii mișcării Oastea Domnului, dar și pre­oți catolici, fi­lozofi sofisticați, teologi libe­rali, mistici stranii, călugări neînțeleși, tra­ficanți de Bi­­blii, medici și ingineri her­meneuți, ro­c­keri și punkiști, americani nonconformiști, arabi și evrei creștinați, danezi și fran­cezi călători și câți alții. Ei bine, toți acești oa­meni care, altfel, ar fi avut șanse mi­ni­me să stea la aceeași masă și să se ac­cep­te unii pe alții, aici, în mica gar­so­nie­ră din cartierul Ale­xan­dru (...) deveneau prieteni“ (pp. 206-207). Citind Sectanții, mi-am făcut și eu loc la această masă a nă­păstuiților au­to­iro­nici, care-L caută pe Dum­nezeu în ceilalți, oricât de diferiți ar părea sau ar fi.