Pe aceeași temă
Și asta în special în zona alianțelor tradiționale ale SUA, transformate într-o țintă predilectă de Donald Trump. Spre exemplu, în sondajul prezentat de Pew Research Center în iunie, neîncrederea în capacitatea lui Donald Trump de a gestiona afacerile globale atinge cote de 92% în Canada și de peste 80% în Germania, Franța, Marea Britanie, Spania, Australia, Japonia. Cu totul altfel este percepută candidata Partidului Democrat, care are o cotă de încredere de peste 70% în Germania, Suedia, Franța, Olanda, Japonia, Australia și de peste 50% în Marea Britanie, Italia și Spania.
Și cel mai recent dintre aceste sondaje, realizat de WIN și Gallup International, ne arată că în majoritatea națiunilor este preferată candidata democrată. Ea înregistrează o cotă de susținere de peste 80% în Finlanda, Coreea, Marea Britanie, Portugalia, de peste 70% în Franța, Germania, Italia, de peste 60% în Japonia și Australia și de 51% în Bulgaria (unde Trump primește o susținere de 26%).
Sugestiv, singura țară în care Trump este preferat este, desigur, Federația Rusă, unde ar fi votat de 57% din electorat. După cum observa recent Anatol Lieven în revista Survival: „Putin, la fel ca Trump, este în mare parte produsul unei reacții naționale împotriva efectelor negative ale globalizării“. Încă și mai sugestiv este faptul că Trump are susținerea liderilor mișcărilor antisistem și anti-establishment din Europa, „care reacționează împotriva combinației de transformare economică, declinul vechilor clase muncitoare și migrația în masă“, precum Nigel Farage (și care îl vede pe Trump ca pe un nou Ronald Reagan), Marine Le Pen (cea care a spus că pentru Franța oricine este mai potrivit decât Hillary Clinton) sau a premierului Viktor Orbán, care a spus, printre altele, că „politica externă a democraților este rea pentru Europa și mortală pentru Ungaria“, accentuând faptul că „Ungaria este împotriva exportului democrației și se opune migrației“. Ce nu clarifică șeful guvernului de la Budapesta este cum se reconciliază sprijinul arătat de Trump pentru Putin, în special în ceea ce privește campania Rusiei din Siria și care, prin asediul Alepului, nu poate decât să genereze alte zeci de mii de imigranți care, în cele din urmă, vor presa tot Europa? În contrast, Hillary Clinton propune crearea unor „zone sigure“ la granițele Turciei și Iordaniei, care să oprească și să protejeze fluxul de migranți.
Însă, pe fond, din perspectiva undelor de șoc și a consecințelor unei eventuale administrații Trump, marele pericol stă în fragmentarea masivă a Vestului democratic într-un moment în care păstrarea coeziunii blocului, strângerea rândurilor, energizarea euro-atlantismului trebuie să redevină o prioritate. Or, capitalul simbolic și de presiune pe care îl exercită Casa Albă rămâne imens. Cum va arăta Vestul și ce credibilitate ar mai avea cu un președinte care nu crede în alianțele tradiționale, în democrația americană, care admiră și se simte mai aproape de Putin și comportamentul Rusiei? Va mai rămâne America un arsenal al democrației și al ordinii liberale postbelice? Ce autoritate simbolică și morală ar avea o administrație Trump în mobilizarea democrațiilor de pretutindeni? Sub Trump, decuplarea SUA de aliații săi ar putea să devină o realitate de facto. Mai mult, diversele forțe ostile atlantismului din Europa ar putea folosi un astfel de moment de oportunitate pentru a-și promova propriile proiecte concurente și care în timp se pot maturiza în veritabile alternative (vezi discuția despre armata europeană).
Nu în ultimul rând, spre deosebire de Trump, Clinton afirmă hotărârea de a apăra ordinea postbelică în care America a avut rolul de arhitect principal. În această lectură, America rămâne „puterea indispensabilă“ și custodele său. Clinton înțelege urgența momentului și faptul că ne aflăm într-o eră care va fi modelată de revenirea competiției cu marile puteri și, în consecință, de capacitatea de a rezista revizionismului lor. Iar mobilizarea democrațiilor occidentale în această direcție rămâne esențială.