De același autor
Cu figura lui de călugăr tibetan-japonez reîncarnat modest și surprinzător pe plaiurile mioritice, domnul Șora mi-a marcat discret tinerețea și m-a pus în fața unui „paradox încarnat“. Îmi amintesc destul de bine cele câteva vizite pe care le-am făcut în anii 1980 în apartamentul său din Jules Michelet, însoțită de tineri poeți optzeciști și critici literari congeneri, care-mi vorbiseră cu admirație despre filosoful autoexilat printre literați, despre casa lui deschisă și primitoare și despre biblioteca fabuloasă a acestuia. Și într-adevăr, aveam să descopăr, în apartamentul lui mobilat sobru până la asceză, o bibliotecă uluitoare în limba franceză, cu toată filosofia europeană bine ordonată în volume cu formate identice, întinsă pe aproape toți pereții camerelor. Aș fi dat orice să pot să citesc câte ceva din comorile livrești de acolo, în vremea aceea în care cărțile importante erau rare, erau prețioase și unele se puteau eventual citi numai pe niște xeroxuri mizerabile, făcute pe sub mână și împrumutate de la unii la alții pentru câteva zile. În mod neașteptat, domnul Șora a cedat repede rugăminților mele și, datorită generozității lui, am putut citi în anii 1980 autori care m-au marcat indelebil: Simone Weil, Brice Parain, Pierre Teilhard de Chardin, G.K. Chesterton, Kierkegaard ș.a.
Retrospectiv, domnul Șora reprezintă pentru mine, cum ziceam, un paradox încarnat, adică un personaj. Un Personaj – aproape livresc, aproape neverosimil. Un fel de Zacharias Lichter al lumii culturale românești de la finele regimului comunist și din primul deceniu tulbure postcomunist. Un boem (totuși cuminte) al filosofiei - și un filosof (totuși discret) al boemei literare bucureștene. Într-o cultură care privilegia (și privilegiază în continuare) literarul spumos în fața gândirii speculative, domnul Șora a ales să joace rolul „pontifului ascuns“, al celui care creează cu discreție poduri, podețe, cabluri de legătură între zona mai impulsivă, mai spontană, mai vie a literarului și zona mai aridă, mai profundă și mai structurantă a filosoficului, încă prea puțin prizat în cultura română.
Într-o epocă ce apreciază „opera“, volumele numeroase, publicitatea, cantitativul, Mihai Șora a ales postura mai dificilă a „gânditorului (aparent) fără operă“ și fără susținere mass-media, a filosofului non-academic și deci non-conformist, care preferă priza directă la realitate, dialogul imediat, contactul maieutic cu cei din jur, mai ales tineri și foarte tineri. Și totuși cărțile lui – Sarea pământului, A fi, a face, a avea, Despre dialogul interior, Clipa și timpul – ne-au marcat multora intrarea în adultitate. Și, totuși, omul acesta atât de normal până la banalitate, atât de discret până la un fel de anonimat ne-a fost un fel de model. Un „trăitor al Vieții“ mai mult decât un „legislator al Gândirii“, Mihai Șora a ilustrat pentru mine, prin modul lui blând și smerit de a fi, „paradigma feminină a auditoriului“ de care vorbea un alt gânditor român cunoscut.
Cu alura lui reținută, cu pomeții lui oblici, asiatici, cu eternul lui zâmbet enigmatic, cu tăcerile lui „delfice“, cu viața lui retrasă și foarte lungă, domnul Șora a devenit de mult, cum spuneam, un personaj – care atrage și prin puținătatea și discreția elementelor din care i se poate construi portretul public, comun. Peripatetician fără mulți discipoli (întrucât nu s-a luptat pentru asta), cunoscut de cei puțini și (destul de) necunoscut marelui public, domnul Șora se constituie într-o stranie „autoritate neautoritară“. Într-o lume cu puține repere umane profunde și credibile, domnul Șora rămâne un reper uman stabil, solid, convingător, deși discret și... dificil reperabil. Maestru al trăitului zen, lent, cu sens, așezat, într-o vreme în care nu trăim, ci alergăm, organizăm, comunicăm, producem, ne vindem, domnul Șora poate spune, parafrazând cuvintele unui alt scriitor, din postura rarisimă a secolului de existență pe care îl lasă în urmă, „Eu nu caut să am operă, cât am un destin“.
