Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Afacerea Doncea. Moștenirile lucrative ale comunismului
Madalin Hodor - - - -
2016-11-08
Dosar
2

La 2 noiembrie 2016, mass-media anunţau că unuia dintre denunţătorii din celebrul dosar „Microsoft“, Claudiu Florică, i s-a admis o cerere de executare silită a Muzeului Naţional de Artă al României, care ar fi astfel obligată să îi predea un număr de peste 100 de tablouri, 400 de icoane şi peste 8.000 de volume, piese folclorice, colecţii de timbre, monede şi insigne. Domnul Florică solicită respectivele bunuri în calitate de cumpărător al drepturilor litigioase ale moştenitorilor lui Constantin Doncea. Acesta fusese, printre altele, viceprimar al Capitalei în perioada 1947-1948, când în subordinea Primăriei București se afla Steagul Roșu, un depozit pentru bunurile confiscate de Securitate de la „dușmanii poporului“, de unde se aprovizionau toți membrii nomenclaturii. Constantin Doncea era unul dintre cei care se ocupau direct de repartizarea bunurilor din acest uriaș mall, care conținea, printre altele, tablouri, mobilier etc. Este posibil să existe vreo legătură cu modul prin care s-a constituit colecția lui de artă?

 

Pentru cea mai mare parte a românilor, Cons­tantin Doncea (n. 26 septembrie 1904, com. Cocu, jud. Argeş; d. 4 noiembrie 1973, Bucureşti) este o figură total necunoscută. Chiar şi pentru mulți istorici, în afara ce­lor care formează cercul restrâns al spe­cia­liştilor în fosta nomenclatură comunistă, respectivul personaj nu reprezintă decât o notă de subsol a unei perioade tulburi. Şi totuşi, numele acestuia a apărut şi con­ti­nuă să apară în unele dintre cele mai ne­aş­teptate momente ale istoriei noastre na­ţio­nale. Şi în cele mai ciudate circum­stanţe.

 

Un prieten adevărat

 

În şedinţa CPEx al CC al PCR din 17 de­cem­brie 1989, cea referitoare la „eve­ni­men­tele de la Timişoara“, Nicolae Ceau­şes­cu, pra­dă unui acces de furie, îi ad­mo­nesta pe Va­sile Milea şi Tudor Postelnicu pentru că „nu au reuşit să pună ordine“ (a se citi, nu îi împuşcaseră pe toţi ma­ni­festanţii ie­şiţi în stradă). Exasperat de ati­tudinea ezi­tantă a celor doi, secretarul ge­neral al par­tidului le-a dat un exemplu de eroism din care să se inspire: „(...) era mai bine atunci că mobilizam 500 de mun­citori, cum am făcut pe timpuri, în Bu­cureşti, în 1945, în faţa celor care erau în piaţa aceasta, când au tras eram cu Doncea, cu Pătrăşcanu şi n-am fugit“1.

 

Secvența respectivă, ignorată în general de istorici ca fiind doar o figură de stil, ascunde o poveste foarte veche și foarte im­portantă. Ceea ce evoca Nicolae Ceau­șes­cu în decembrie 1989, în momentele decisive în care se juca menținerea sa la pu­tere, era de fapt mitul fondator al așa-zi­s­ului „rol determinant“ pe care l-ar fi avut în perioada de luptă pentru ins­tau­rarea comunismului. Astăzi se ştie că nu există nicio probă credibilă referitoare la faptul că Nicolae Ceauşescu ar fi avut vreo contribuție, nici măcar modestă, la acţiu­nile organizate de liderii partidului pentru preluarea puterii, acţiuni care au culminat cu înăbuşirea în sânge a manifestaţiei an­ticomuniste şi de susţinere a Regelui Mi­hai din 8 noiembrie 1945. Nu a fost vorba decât despre o invenţie propagandistică de legitimare, o acoperire a imposturii ce­lui care dorea să fie prezentat ca des­cen­dent direct al „liderilor mișcării“. Rea­li­tatea era, de fapt, perfect cunoscută, încă din momentul confecţionării legendei, ve­te­ranilor ilegalişti, iar acest detaliu, apa­rent nesemnificativ, este esențial pentru a înțelege povestea noastră.

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-hodor-1asd2.jpg

Gheorghe Gheorghiu Dej şi Constantin Doncea în fruntea unei coloane de muncitori îndreptându-se spre Piaţa Naţiunii la manifestaţia FND din 6 martie 1945  (Sursa: Fototeca Online a Comunismului Românesc, cota 101/1945)

În decembrie 1989, când istoria oferea pos­terităţii un nou exemplu de ironie şi umor negru (să dai drept model de acţiune o min­ciună sfruntată!), martorii invocaţi erau deja morţi de ceva vreme. Lucreţiu Pătrăşcanu, iute asasinat, nu a apucat să pună umărul la construirea legendei, ofe­rindu-și girul „moral“ doar în efigie. Cu al doilea personaj lucrurile stăteau radical di­ferit. Constantin Doncea a avut suficient timp, până la moartea sa, în 1973, să joace rolul martorului ocular al faptelor de „ero­ism în prima linie a luptei clasei mun­ci­toare“ ale „Tovarăşului“ și s-a bucurat, în compensație, de o mulțime de avantaje.

 

Însă, înainte de a deveni un prieten atât de valoros al lui Nicolae Ceaușescu, Con­s­tantin Doncea i-a fost, în stilul atât de cu­noscut al lumii comuniste, dușman. La Ple­nara CC al PMR din 9-13 iunie 1958, cel care a dat citire acuzațiilor de „ac­ti­vi­tate antipartinică, fracționism, revi­zio­nism și concepții anarhice“, acuzații în ur­ma cărora Doncea (împreună cu mulți al­ții) a fost îndepărtat din conducerea par­tidului, a fost chiar viitorul secretar ge­neral. Atunci Nicolae Ceaușescu nu făcuse decât să îndeplinească ordinul lui Gheor­ghe Gheorghiu-Dej, care avea o răfuială personală cu fostul său coleg de detenție de la Craiova. Motivul real al dizgrației era că Doncea, nemulțumit de statutul său și convins că merită mai mult, în­ce­pu­se să-l atace pe Dej și să povestească, ori­cui dorea să-l asculte, anumite „momente delicate“ din timpul luptei în ilegalitate. „Bătrânul“ nu uitase nici că Moscova or­ganizase evadarea lui Doncea în 1935, care era o figură mult mai importantă pentru par­tid în acele momente, și-l lăsase pe el să se „desăvârșească“ în pușcărie.

 

Nicolae Ceaușescu și-a îndeplinit con­știin­cios datoria în 1958, dar, atunci când, ajuns la putere, s-a dezis strategic de „abu­­zurile epocii Dej“, și-a amintit de Constantin Doncea și l-a reabilitat în folos propriu pe atât de prețiosul cunoscător al preistoriei comuniste. Directorul pen­sio­nat (1964) al GAS Ograda2 a reapărut în mijlocul elitei comuniste, la timp pentru a gira începutul cultului personalității al „celui mai iubit conducător“.

 

Povestea noastră s-ar fi putut încheia aici, dar, nemulțumit până și de rolul său de per­sonaj controversat în dicționarul foș­ti­lor lideri comuniști, Constantin Doncea s-a ho­tărât să apară din nou în istorie, în anul de grație 2016.

 

O jumătate de bombă de presă

 

La 2 noiembrie anul acesta, în presa cen­trală (preluată și de unele televiziuni), au apărut câteva materiale din care rezulta că unuia dintre denunţătorii din celebrul do­sar „Microsoft“, Claudiu Florică, i s-a ad­mis, de către Judecătoria Sector 1, la 11 au­­gust 2016, o cerere de executare silită a Mu­zeului Naţional de Artă al României. Ins­tituția menționată ar fi astfel obligată să îi predea un număr de peste 100 de ta­blo­uri, 400 de icoane şi peste 8.000 de vo­lu­me, piese folclorice, colecţii de timbre, mo­ne­de şi insigne. Calitatea în care dom­nul Flo­rică solicită respectivele bunuri este aceea de cumpărător al drepturilor litigioase ale moştenitorilor lui... Cons­tan­tin Doncea.

 

Povestea părea să se înscrie pe o linie ex­trem de comună pentru acest tip de pro­ces de revendicare. Conform aceloraşi sur­se, care citează argumentele invocate la debutul acțiunii în instanță de către cele două moștenitoare, Victoria Doncea și Leo­nora Luțu, fostul lider comunist a reuşit să colecţioneze în timpul vieţii un număr impresionant de obiecte de artă. După moar­tea sa, colecţia a fost „confiscată de Securitate“ (nu se precizează care ar fi fost cauzele acestei acţiuni, dar se lasă să se înţeleagă că a fost vorba de acelaşi tip de abuz suferit de toţi cei care au fost per­secutaţi în timpul comunismului), trecută în patrimoniul naţional şi predată diver­se­lor muzee, între care și Muzeul Naţional de Artă. Firesc, la fel cum au procedat mii de alţi cetăţeni ai României, după 1990, moș­te­nitoarele au început demersurile pen­tru recuperarea bunurilor care, nu-i aşa, le apar­ţineau de drept şi s-au judecat cu sta­tul timp mai bine de zece ani. Cum nu au reușit să recupereze mare lucru, au cedat drepturile litigioase lui Claudiu Flo­rică, ca­re, iată, a obținut recent retur­na­rea lor.

 

Pentru ziariștii care au investigat acest su­biect, povestea principală a fost implicarea unui afacerist controversat (cu trimitere la un dosar cercetat de DNA) într-o ac­țiune de revendicare a unor obiecte de pa­trimoniu, prin cumpărarea drepturilor de proprietate de la moștenitorii legitimi. Se sugerează că, fără implicarea directă a omu­lui de afaceri și fără legăturile lui, ca­re nu ar fi foarte corecte, în justiție, moș­tenitorii nu ar fi reușit recuperarea bunu­rilor. Ceea ce surprinde este faptul că nu se menționează nimic despre un alt eve­ni­ment, în directă legătură cu acesta, pe­tre­cut acum doi ani, în 2014, eveniment care a fost și el la momentul respectiv amplu comentat.

 

La 6 martie 2014, casa de licitații Artmark a organizat la Hotelul Marriott din Bu­cu­rești vânzarea colecției de artă „Gen. Cons­tantin Doncea“. Da, ați ghicit, este vorba despre același Constantin Doncea, care, în­tr-adevăr, a avut și gradul de general-ma­ior, în calitatea sa de comandant al Co­man­damentului Apărării Antiaeriene a Te­ritoriului (22 martie 1950 - mai 1952). Surprinde puțin că amintita colecție a fost prezentată ca aparținând unui fost ge­ne­ral, fie doar și pentru că scurta carieră mi­litară a lui Constantin Doncea s-a ter­mi­nat dezonorant, cu scoaterea sa din Ar­ma­tă și cercetarea de către Comisia de Con­trol a CC al PMR. O posibilă explicație es­te că cei care au pus la punct detaliile lici­ta­ției nu au vrut să scoată în evidență nea­părat faptul că respectiva colecție de artă a aparținut unui fost lider comunist. Ori­cum, adăugirea că a fost viceprimar al Bu­cu­reștiului (1947-1948) ar fi trebuit să fie mai mult decât revelatoare.

 

În mod foarte profesionist, cei 750 de par­ticipanți din sală și din mediul virtual au avut acces la catalogul licitației unde exis­ta o prezentare a lui Constantin Doncea, astfel încât, teoretic, au putut afla detalii privind activitatea acestuia. Pe lângă in­for­mații privind disensiunile sale cu Dej și na­tura lui „explozivă“ din respectivul ma­te­rial, ei au aflat că „(...) fără a fi un in­te­lec­­­tual (a lucrat ca turnător la Depoul CFR Pitești și apoi la Atelierele Grivița) a ma­ni­festat un interes deosebit și sincer pen­tru artă, devenind cu vremea un apro­piat de artă și artiști. Nu a fost un co­lecționar avizat, dar și-a dorit să în­țe­leagă do­me­niul, totodată, fie și numai din­tr-un im­puls investițional funciar și chibzuit, și-a dezvoltat în timp o colecție de tablouri, sculpturi, icoane, dar și mărci poștale și antichități“. Se înțelege că ar fi vorba despre un fel de Mecena co­mu­nist.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-hodor-3asd.jpg

6 martie 1946: Gheorghe Gheorghiu–Dej şi Constantin Doncea în sala Aro, cu prilejul sărbătoririi unui an de la instalarea primului guvern democrat din istoria României (Sursa: Fototeca Online a Comunismului Românesc, cota 3/1946)

 

Cei care au avut totuși răbdare pentru a par­curge integral materialul de pre­zen­ta­re, din care am citat mai sus, trebuie să fi remarcat o abordare interesantă: „S-ar pu­tea crede că Doncea a fost un ina­dap­tat ori un teribilist. Totuși, el a fost un om cu o personalitate puternică și mai ales un om al epocii sale. După preluarea puterii, unii (!?!) dintre liderii comuniști din țara noastră s-au dedulcit la plă­ce­ri­le claselor exploatatoare, formând ceea ce s-a numit burghezia roșie. Confiscările ma­sive de la începutul anilor ’50 i-au adus pe liderii comuniști în contact cu co­lecțiile de artă, domeniu relativ nou pen­tru unii dintre ei. De fapt, încă din 1947 s-a pus în mod oficial problema aces­tor colecții, când, într-o ședință de guvern, Ion Gheorghe Maurer, în calitate de subsecretar de stat la Ministerul Co­merțului și Industriilor, a cerut impli­ca­rea statului pentru reglementarea cir­cu­lației operelor de artă, cu scopul limitării falsurilor care circulau în epocă“.

 

Rezultă că numerose colecții de artă din pe­rioada respectivă, aflate evident în ca­sele burgheziei, „au intrat în contact“ cu liderii comuniști în procesul de dedulcire al acestora, iar singura preocupare a lui Maurer a fost ca ele să nu conțină falsuri. Expertul Artmark nu ne lămurește dacă și Constantin Doncea ar fi făcut parte din categoria descrisă, sugerând mai curând că „spiritul său rebel“ l-a ferit de acest mod de acțiune, el preferând, spre deo­sebire de tovarășii săi, un mecenat discret. Oricum, pentru participanții la licitație, respectivele detalii nu au fost foarte relevante și, așa cum se menționează pe site-ul Artmark, „colecția Doncea s-a do­vedit a fi o surpriză plăcută pentru iu­bi­torii de artă, fapt demonstrat de rata de adjudecare de 92,31%, suma totală de adjudecare ajungând la 263.670 euro“.

 

Precizez, pentru a nu fi greșit înțeles, că nu doresc, în niciun fel, să sugerez ideea că respectiva casă de licitații ar fi procedat în mod greșit și sunt convins că totul s-a făcut cu respectarea prevederilor legale. Art­mark a vândut în 2014 o colecție de ar­tă care aparținea de drept, la acel mo­ment, celor care au scos-o la licitație. Si­gur, rămâne regretabil că au prezentat-o în modul acesta și poate că experții firmei ar fi trebuit să mai consulte și alte surse documentare înainte de a emite judecăți de genul celor arătate aici.

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-hodor-2asd.jpg

Numele lui Constantin Doncea apare într-un Tabel cu­prinzînd beneficiarii de bunuri provenite din confiscări ce urmează să fie solicitați pentru discuții de către conducere (Sursa: Arhiva CNSAS)

 

De exemplu, ar fi putut vizita arhiva de­ținută de CNSAS. Reprezentanții Muzeului Național de Artă al României, cei care trebuie să cedeze către domnul Florică res­tul „colecției Doncea“, ar putea fi și ei in­teresați. Chiar și moștenitoarele fostului „general“ ar putea să găsească răspunsul la întrebarea care le-a frământat atâția ani: „de ce le-a confiscat Securitatea bu­nu­rile în 1973?“.

 

Ciocnirea lui Doncea cu arta

 

Având în vedere lunga listă de funcții de­ținute de-a lungul timpului de Constantin Doncea, cea de viceprimar al Capitalei pare o paranteză minoră. Pentru povestea noastră este însă exact perioada care in­teresează. Am văzut în seria Nesimțirea Pământului. Capodoperele comunismului românesc că, în 1947-1948, în subordinea Primăriei București se afla o întreprindere numită Steagul Roșu. Am văzut că această în­treprindere era de fapt un depozit pen­tru bunurile confiscate de Securitate de la „dușmanii poporului“, depozit de unde se aprovizionau toți membrii no­men­cla­turii, șefii Ministerului de Interne și ru­de­le lor. Conform documentelor aflate în ar­hivă, iubitorul de artă Constantin Doncea era unul dintre cei care se ocupau direct de repartizarea bunurilor din acest uriaș mall, care conținea, printre altele, ta­blouri, mobilier etc. Este posibil să existe vreo legătură cu „impulsul investițional fun­ciar și chibzuit“ prin care s-a cons­ti­tuit colecția lui de artă? Să vedem.

 

În anul 1969, când Nicolae Ceaușescu a în­ceput, sub pretextul apărării patrimonului național, să-i scuture pe foștii baroni ai lui Dej de bunurile furate în anii ’50, în cadrul acțiunilor Îmbogățirea și Pa­tri­mo­niul, Securitatea a periat toate docu­men­te­le care mai puteau fi găsite privind cir­cui­tul obiectelor de artă, din respectiva pe­rioadă. S-au întocmit rapoarte și liste și toa­te informațiile au fost centralizate pen­tru a se crea o evidență generală. Și să se știe cine, ce a luat.

 

Un astfel de document, intitulat Tabel cu­prinzînd beneficiarii de bunuri provenite din confiscări ce urmează să fie solicitați pentru discuții de către conducere3, îl men­ționează, la poziția nr. 5, pe... Cons­tan­tin Doncea. El avea de discutat despre două vase ornamentale de porțelan și şap­te tablouri (între care un Petrașcu și un Lowendal). În rubrica Observații se men­ționează că „Aceste picturi au fost date pentru amenajarea Pieții 7 Noiembrie din ordinul tov. C. Doncea. CSS [Consiliul Securității Statului, n.n.] deține informații potrivit cărora tov. C. Doncea posedă la domiciliu său o valoroasă colecție de picturi, de autori români și străini“.

 

O Notă4 din 25 noiembrie 1969 privind ac­tivitatea desfășurată la Steagul Roșu lă­mu­rește și misterul celor şapte tablouri: „La 4 decembrie 1947, din ordinul tov. Don­cea s-au atribuit pentru amenajarea pie­ței 7 Noiembrie din București 7 tablouri, picturi în ulei, semnate de Pătrașcu, Mo­jardic, Schweitzer, Lowendal. Din veri­fi­că­rile făcute la administrația pieții 7 No­iembrie și la OCL Alimentara, sectorul 8, de care aparține piața, s-a constatat că nu există nici un document care să ates­te primirea și destinația tablourilor în cauză, iar persoanele cu funcții de răs­pun­dere din acest sector, cu care s-a dis­cutat nu au cunoștință despre acestea“. Și nu este vorba despre un caz izolat.

 

Nici cele 95 de tablouri confiscate de la Gheorghe Tătărăscu, care, chipurile, au fost vândute către Studiourile Buftea, nu au mai fost de găsit. Adică cele originale. Se­curitatea a raportat, în 1969, că la Primăria Capitalei mai exista doar un ta­bel în care tablourile fuseseră trecute nu­me­ric, fără o minimă descriere. În de­po­zitul studiourilor cinematografice au mai fost găsite doar câteva copii ale tablourilor originale, copii care fuseseră executate de angajați, semn că cineva a avut grijă ca arta să nu intre în contact prea direct cu oricine.

 

Aproape identic s-a procedat și în cazul bunurilor care aparținuseră lui Mihai An­tonescu. De data aceasta, Constantin Don­cea a lucrat în tandem cu primarul Capi­ta­lei, generalul Victor Dombrovschi. Majo­ri­tatea dintre aceste bunuri au fost predate unor reprezentanțe diplomatice, inclusiv cea americană, dar nu s-au întocmit ni­ciun fel de acte. Astfel, ca și în celelalte ca­zuri, este greu de spus ce anume a mai ajuns exact acolo din totalul inventarului confiscat. Nota din care am citat men­țio­nează aceste exemple de activități desfă­șu­rate la Primăria Capitalei în perioada în care Constantin Doncea era viceprimar, dar concluzionează în mod general că: „în perioada cât a funcționat întreprinderea Steagul Roșu s-au comis unele ilegalități în administrarea bunurilor. De asemenea a existat o neglijență totală în păstrarea acestora“. Se pare că eufemismele re­pre­zintă singura artă perenă în România.

 

Ar mai fi de adăugat poate și faptul ciudat că nu îl regăsim pe Constantin Doncea pe listele celor care au beneficiat de HCM 1507/1956, act prin care foștii ilegaliști ar fi putut să își legalizeze furturile, deși, ca fost luptător în Spania (1937), se încadra cu brio în prevederile actului. Să fi fost din cauză că Doncea a vrut să evite even­tua­la declarare a bunuilor pe care le avea?

 

Ce nu este deloc o speculație este faptul că, în ciuda rapoartelor Securității, in­clu­siv cele care vorbeau explicit despre fur­tu­rile executate de Constantin Doncea, nu s-a întâmplat absolut nimic. Nicolae Ceau­șescu, din motivele expuse mai sus, nu a mișcat nici un deget și nu l-a deranjat cu nimic pe cel care îi gira „tinerețea revo­luționară“. Evident, după moartea lui Doncea lucrurile s-au schimbat și Ceau­șescu, care nu mai risca să intre în gura lui mare, a trimis Securitatea să recu­pe­reze ceea ce se știa că se furase în anii ’50. Astfel, s-a ajuns la situația din 2016.

 

Cum nu se poate trage o concluzie defi­ni­ti­vă, având în vedere că povestea de față es­te departe de a fi ajuns la deznodământ, ră­mâne doar să ne întrebăm dacă nu cum­va postcomunismul este, de fapt, pentru o par­te a concetățenilor noștri, încă o afa­ce­re de succes. De asemenea, ar trebui să în­ce­pem să ne dăm seama de ce ideea des­fi­in­ță­rii CNSAS și „resecurizarea“ ar­hi­vei sa­le (în interes național, desigur!) este cons­tant vehiculată în spațiul public, sub toa­te for­mele posibile și de către persoane ca­re nu aparțin unui singur curent de opi­nie. //

 

note

 

1. Când Europa arde… Şedinţele CPEx şi ale Biroului Permanent al CPEx din anul 1989. Documente, Ion Calafeteanu (coordonator), Teodora Stănescu Stanciu, Gheorghe Neacşu, Daniel Osiac, Ed. IRRD, Bucureşti, 2015, p. 708.

2. Membrii CC al PCR (1945-1989), Coordonator Florica Dobre, Ed. Enciclopedică, București, 2004, p. 224.

3. ACNSAS, Fond documentar, D 3574, vol. 3, f. 13-22.

4. ACNSAS, Fond documentar, D 3574, vol. 6, f. 88-95.

TAGS : Cons­tantin Doncea PCR CPEx Nicolae Ceau­şes­cu
Recomandari
Comentarii
CHARLIE 2016-11-17
Interesant de citit despre lupta intre haitele comuniste, cica idealiste pentru a se imbogatii pe spinarea burghezo-mosierilor! Teoria marxista aplicata pe teren. Ceausescu si cu sleahta lui si realitatea comunista.
Emil 2016-11-09
Emblematic pentru halul de confuzie in care ne gasim ca societate. Inchiouiti-va ce s-ar intampla daca ar aparea in Germania unul care sa pretinda ca este cumparator al drepturilor litigioase ale urmasilor lui Hermann Goring. L-am ales pe Goring pentru ca si asta era mare colectionar de arta, si tot asa, prin jaf.
Total 2 comments.
3225
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22