De la Brexit direct la Trump: tema „inechității“

„Liderul lumii libere“ - americanii încă mai folosesc această sintagmă când se re­fe­ră la preşedintele lor. După 8 noiembrie lu­mea nu este automat mai puțin liberă de­cât era cu o zi înainte. Sau, dimpotrivă, și mai liberă. Sunt însă șanse mari ca aceas­tă lume să se schimbe, indiferent de ci­ne ocupă Biroul Oval. Senzația de ine­vitabil o trăim probabil cu toții, cel târziu din 23 iunie încoace, dată la care Marea Bri­tanie s-a hotărât să rupă ritmul ulti­mi­lor 43 de ani și să întoarcă spatele Euro­pei. Dacă în Anglia curentul Brexit a reu­șit să spulbere statu quo-ul, în America același lucru și l-a propus Donald Trump. Mai exact, votanții acestuia, având în ve­dere că, înainte de orice, Donald Trump do­rea să câștige alegerile. Putem deja să trasăm câteva paralele între temele de im­pact, de-o parte și de cealaltă a oceanului.

Atât în Marea Britanie, cât și în Statele Unite, economia a fost mai degrabă un subpunct la ca­pitolul dominant al „ine­chi­tă­ții“. Sau, mai precis, „percepția de inechitate“. Dacă luăm o perspectivă ce­va mai largă, segregarea socio-eco­no­mică nu se află nici pe departe la un ma­xim istoric. Așa cum s-ar putea crede sau cum unii chiar afirmă cu tărie. În epoca Victoriană târzie, să zicem, de început de secol XX, realitățile sociale erau in­com­pa­rabil mai crunte. Aspirațiile personale ale fiecăruia evoluează însă, firesc, odată cu vremurile, iar percepția, greșită sau nu, se traduce în voturi. Tot în pas cu vre­murile evoluează și aranjamentele fiscale, în special în cazul corporațiilor sau al așa-numiților high net-worth individuals (per­soane care dispun de lichidități sem­nificative). În sine, clivajul dintre venituri nu este singurul generator de inechitate. Cu bani poți însă să cumperi servicii de tot felul care, la rândul lor, te ajută să „scapi turma“. La Londra sau la New York, un avocat de taxe de anvergură me­die percepe minimum 700 de dolari pe oră. Un asemenea tarif nu-ți asigură nici­decum un ceai din partea casei într-un birou cu vedere directă la Gherkin sau la Brooklyn Bridge. De regulă, nu se pune problema nici de geam și nici de vreun efort suplimentar dincolo de completarea unor declarații fiscale standard. Plusul de atenție, soluțiile ingenioase și, nu în ul­ti­mul rând, ceaiul sunt elemente care apar­țin unei sfere străine clasei de mijloc sau companiilor mici. Într-un asemenea me­diu se simte acasă George Osborne, fost ministru de Finanțe britanic și unul dintre principalii susținători ai cauzei pro-UE. Faptul că atât el, cât și prietenul său, Da­vid Cameron, aparțin unor familii cu ori­gini artistocratice este un lucru banal în An­glia. Când însă desăvârșesc clișeul bă­ie­ților de bani gata care se bucură de tra­ta­ment preferențial la tot pasul, situația se schimbă. Potrivit unei investigații Sunday Times din februarie, Osborne and Little, firma înființată în urmă cu aproape 50 de ani de către tatăl fostului cancelar al Ex­chequer (titlul oficial al ministrului de Fi­nanțe în Regatul Unit), a evitat integral pla­ta impozitului pe profit în perioada 2008–2015. Metoda folosită a fost cea de compensare cu pierderi anterioare, facili­ta­te de care, potrivit experților angajați de New York Times, s-ar fi bucurat și Do­nald Trump, pe fondul unei pierderi de 915 milioane de dolari înregistrate con­tabil în 1995.

Din punct de vedere electoral, cos­turile pentru campania pro-UE au fost majore. Imaginea elitei politico-financiare lon­do­neze, campioană a dublei mă­suri, s-a conturat și mai bine în mintea po­porului Brexit, deja înrăit. N-au ajutat nici in­for­ma­țiile din Panama Papers, po­trivit că­ro­ra tatăl lui David Cameron și-a dedicat o bună parte din carieră explorării des­ti­na­ții­lor off-shore în beneficiul cli­en­ților și al familiei. Cu atât mai mult, cu cât fostul pre­mier declarase război acestor practici. În re­petate rânduri. În cazul lui Donald Trump, spre deosebire de Marea Britanie, propriii suporteri nu s-au lăsat des­curajați în vreun fel, ba chiar au aplau­dat acu­men-ul de business al idolului lor. Pe Os­bor­ne și pe Cameron nu i-a aplaudat ni­meni.

Tot în repertoriul „inechității“ gă­sim și partitura atacurilor la adre­sa băncilor centrale. Pare incre­dibil, dar la acest capitol, mili­tan­ții Brexit au reușit să fie mult mai vocali decât Donald Trump. Ce-i drept, spre deosebire de Rezerva Federală (FED), Banca Angliei a avut o oarecare prezență în dezbaterea publică. În sensul că a răspuns anumitor întrebări și soli­ci­tări venite dinspre Parlament sau Guvern, pe marginea impactului pe care opțiunea pentru Brexit ar putea s-o aibă asupra eco­nomiei. N-a trebuit decât să pomenească de „riscul recesiunii“ și a fost trans­for­mată instantaneu în ținta unor atacuri fu­ri­bunde. Guvernatorul Mark Carney a fost acuzat de imixtiune în procesul de­mo­cra­tic și câțiva dintre greii conservatori i-au cerut demisia. Faptul că acesta tocmai a anunțat că-și va prelungi mandatul cu înc­ă un an, până-n 2019, pentru a asista guvernul în negocierile cu Bruxelles, nu este de natură să sugereze armonie și reconciliere. Dimpotrivă. La sfârșitul lui 2015, Carney lăsa să se înțeleagă că ar pu­tea continua până în 2021.

Peste ocean, tirul retoric marca Donald Trump s-a îndreptat de câteva ori îm­potriva FED. Janet Yellen, șefa Rezervei Federale, ar face de fapt jocurile Ad­mi­nis­trației Obama și alimentează un imens ba­lon speculativ prin menținerea dobân­zilor la un nivel scăzut, crede Trump. Un sâm­bure de adevăr există aici. Programul de relaxare cantitativă lansat de FED ca răs­­puns la criza din 2008–2009 a țin­tit, îna­inte de toate, piețele financiare și a avut un impact dramatic asupra burselor. Peste vară, indicii reprezentativi S&P 500 și Dow Jones Industrial Average au atins ma­xime istorice. Mulți oameni politici, atât republicani, cât și democrați, văd în asta o deconectare ireversibilă de la eco­nomia reală și dau vina pe FED. Concluzia este hazardată și nu ține cont, în mod deliberat, de rolul băncii centrale. Me­ca­nismele de transmisie ale efectelor din pie­țele financiare către alte zone, mai puțin abstracte, nu fac parte din arsenalul mo­netar. Le găsim tot la politicieni. Ei sunt cei care, în situații de criză, cer acelorași bănci centrale să mobilizeze resurse de tot felul, în cantități nelimitate. Însă nu e mai puțin adevărat că revenirea fulminantă a burselor, dar și a prețurilor la diverse alte active i-a ajutat pe unii mai mult decât pe alții. În fond, nu toată lumea deține un portofoliu masiv de acțiuni sau proprietăți în New York și Florida. Conceptul de tric­kle down economics sau, mai pe ro­mâ­neș­te, „bunăstarea creată la vârf ajunge în cele din urmă și la cei mai nevoiași“ a reprezentat totuși „meniul zilei“ în po­li­ti­ca economică a Americii ultimelor de­cenii. Chiar dacă se identifică la nivel teo­re­tic cu perioada Reagan. Atât Hillary Clin­ton, cât și, mai nou, Theresa May se gr­ă­besc acum să denunțe această stare de fapt, pe care au cultivat-o la rândul lor, direct sau in­di­rect, ani la rând. Culmea, ultimii opt ani de administrație Obama au marcat o oa­recare abatere de la această li­nie. Însă, în febra populistă a momentului, chiar capi­ta­liști n­eînduplecați precum Do­nald Trump îi reproșează acum preșe­din­te­lui că n-a mers și mai departe.

Fața schimonosită a capitalismului, pe ca­re parcă n-o mai recunoști, constă și în așa ceva: la fel cum, în 2008, fun­da­men­ta­liștii p­ieței libere n-au stat pe gânduri când s-a pus problema să ceară ajutor sta­tului, astăzi militează pentru protec­țio­nism și centuri de siguranță sociale. Cu ace­lași aplomb ipocrit dezarmant. Per­cep­ția de inechitate, generatoare de sen­ti­men­te puternice și deseori distructive, cana­li­zează atenția electoratului către ținte pre­cise. Nu mai e loc nici de detalii și nici de nuanțe. Aici, spre deosebire de tema imi­gra­ției, farmecul constă în impactul cvasi-uni­versal! Oricine se poate simți ne­drep­tățit sau frustrat de șanse, indiferent de categoria socială din care provine.

O conjunctură cum nu se poate mai ni­me­rită pentru toți cei interesați! De la man­da­rini ai sistemului sau miliardari americani vul­gari și până la mici caporali austrieci.