Cum e posibilă unirea cu Basarabia

Fostul președinte Traian Băsescu a pro­clamat duminică viitorul „proiect de ța­ră“ al României: Unirea cu Moldova. În opi­nia sa, unirea se va realiza în următorii cinci sau șase ani, în mo­mentul în care „cetățenii din stânga Prutului vor fi convinși în proporție de peste 50% că vor acest lu­cru“. Tot, duminică, lide­rul PSD, Liviu Dragnea, și-a declarat susținerea „cu toa­tă tăria“ pentru Maia San­du la alegerile prezidențiale și, desigur, pentru „par­cur­sul european“ al Moldovei. Ambele decla­rații sunt, în cel mai bun caz, ipocrite. Susținerea lui Dragnea pentru Maia Sandu și „parcursul european“ al Moldovei este tot atât de autentică precum susținerea lui Vlad Plahotniuc pentru Maia Sandu și parcursul european al Moldovei, pentru că principalul partener al PSD în Moldova este Plahotniuc, oligarhul care controlează guvernul și justiția de la Chișinău. Acest parteneriat PSD-Plahotniuc, precum și ro­lul Bucureștiului în susținerea acestui per­sonaj sunt două dintre cele mai cunoscute și mai puțin discutate adevăruri politice din România. Dragnea a sugerat chiar că ar fi jucat un rol în convingerea lui Marian Lupu, candidatul Partidului Democrat și al lui Plahotniuc, să se retragă în favoarea Maiei Sandu.

Adevărat sau nu, acest lucru nu face nicio cinste lui Dragnea sau PSD, pentru că ges­tul lui Lupu a fost perceput de către sus­ținătorii Maiei Sandu drept un dar otrăvit de compromitere a candidatei „proeu­ro­pene“ prin asociere cu Plahotniuc. Or, îna­inte de a fi proeuropeană, pro­occi­den­tală sau orice altceva, Maia Sandu este în pri­mul rând candidatul anti-Plahotniuc, ca­re, în cazul în care ar câș­tiga alegerile, ar reprezenta singurul pol de putere scă­pat de sub controlul oli­gar­hului, sin­gu­ra autoritate ca­re i s-ar putea opune aces­tuia. Co­mentatorii români și oc­ci­dentali nu mai con­tenesc să observe că preșe­dintele Moldovei are puține puteri conferite prin Cons­tituție, dar adevărul este că are su­ficiente puteri să joace un rol major, dacă dorește să o facă. Plahotniuc știe acest lu­cru și, din punctul său de vedere, este mai sigur să mizeze pe Igor Dodon, care, dincolo de atitudinea sa pro-rusă de­clarată, este, înainte de toate, un poli­ti­cian șantajabil și, prin urmare, ușor de con­trolat de către regimul oligarhic de la Chi­șinău. Dodon este mai degrabă can­di­datul regimului al cărui scop este să men­țină statu quo-ul, prin acesta înțelegând corupția sistemică sub controlul lui Pla­hotniuc și păstrarea influenței ruse. Sin­gura diferență va fi că un regim Dodon va fi declarat pro-rus, în locul situației ac­tuale, în care este mimată orientarea pro­eu­ropeană, dar deciziile importante se iau tot la Moscova. Din această perspectivă, Dragnea minte când pretinde că o susține „cu toată tăria“ pe Maia Sandu. În rea­litate, PSD și liderul său susțin singura pie­să grea pe care o vor putea păstra în jocul politic complicat de la Chișinău și această piesă este Vlad Plahotniuc. În actualul con­text poate fi considerată și singura op­țiune „realistă“, pentru că Maia Sandu are șanse minime să câștige alegerile pre­zidențiale. Deși este un candidat onorabil care a mizat pe cartea anticorupției, Maia Sandu nu este nici Traian Băsescu, nici măcar Klaus Io­hannis, ca să câștige îm­potriva for­mi­da­bilei coaliții dintre oligarhi și ruși.

Politicienii de la București, inclusiv Drag­nea și Băsescu, știu foarte bine aceste lucruri, după cum știu la fel de bine că nu­mele jocului de la Chișnău s-a schimbat. Cum nu se mai poate vorbi în mod realist de „un parcurs european“, tot ceea ce se poate spera este menținerea Moldovei într-o zonă gri între Europa și Rusia, în spe­ranța unor vremuri mai bune. Proba intrării definitive a Moldovei sub control rusesc direct este simplă: în momentul în care guvernul de la Chișinău va accepta orice plan de federalizare, atunci se va rea­liza „transnistrizarea“ Moldovei, de fapt, și orice pretenție de independență va trebui abandonată, iar statul vecin va tre­bui tratat nu ca o „țară soră“, ci ca un avanpost al Moscovei. Deocamdată însă, nu avem vreun motiv să credem că rușii vor muta atât de agresiv, mai ales că nu au nevoie să o facă. Prin opțiunile sale, Moldova rămâne în sfera de influență a Rusiei cu un rol românesc bine controlat.

Din acest punct de vedere, orice discuție despre Unire într-un an, doi sau cinci este o iluzie vânturată de politicieni lipsiți de onestitate. România nu se va putea uni niciodată cu Republica Moldova în forma ei actuală, cu Transnistria, indiferent ce ar spune românii „din stânga Prutului“. Alt­fel spus, pentru a se putea uni cu Ro­mânia, Moldova trebuie să dispară ca stat, iar Basarabia să se separe în mod formal de Transnistria. Unul dintre adevărurile oco­lite cu grijă în spațiul public este fap­tul că, fără Transnistria, Moldova și-ar pierde orice rațiune de a exista ca stat și, prin urmare, unirea ar deveni inevitabilă. De aceea, majoritatea politicienilor de la Chi­șinău vorbesc atât de mult despre „in­dependență“ și „suveranitate“. Inde­pen­dența și suveranitatea constau în actuala ficțiune în care o parte a „țării“ este au­tonomă, rușii mențin un cap de pod la Tighina și o enclavă cu potențial sece­sio­nist în Găgăuzia, iar restul teritoriului este guvernat ca o întreprindere de crimă or­ganizată de un grup oligarhic dominat de un singur om. Totul sub privirile îngă­duitoare ale unui Occident care preferă această ficțiune de statalitate unei soluții tranșante a chestiunii moldovene. Or, pâ­nă când la Chișinău nu se va conveni asu­pra acestei soluții, orice discuție despre unire este inutilă.