De același autor
În relativ călduroasa seară a zilei de duminică, 6 noiembrie, m-am îndreptat către ceea ce se anunțase a fi un mare miting electoral al PNL. Deși prezența premierului Dacian Cioloș la un astfel de eveniment putea să stârnească cel puțin o formă de curiozitate, erau și altele motivele pentru care un bucureștean putea dori să vină în Piața Revoluției. Eu unul m-am simțit în această precampanie în așa măsură bombardat de diverse propagande, încât am vrut să văd la fața locului măcar acest eveniment. Pe drum mă gândeam că nu mai fusesem din studenție la o astfel de manifestație electorală. Pe atunci încă nu avusese loc nicio alternanță, cuvântul schimbare își păstrase magia intactă, iluziile erau legitime.
Astfel, nu aveam cu adevărat un termen de comparație recent, putând compara numai cu ceea ce văzusem în direct, totuși mediat, în anii electorali precedenți. Contextul era acum diferit. În urmă cu un an, bucureștenii au dat jos un guvern, după care au continuat mai multe seri să vină în Piața Universității să protesteze față de calitatea clasei politice și a partidelor. În urma acelor manifestații și al mesajului lor, președintele Klaus Iohannis a putut nu numai să pună capăt coabitării cu Victor Ponta, dar și să numească un prim-ministru tehnocrat.
Un an după și la câteva sute de metri de Piața Universității, PNL, partidul prezidențial, care este și principalul partid care îl susține pe același prim-ministru tehnocrat Cioloș pentru un nou mandat, se întâlnea cu bucureștenii. În plus, Cioloș însuși venea să le spună ceva acelorași bucureșteni. Simbolic vorbind, acesta era un eveniment. Unul cu atât mai important, cu cât PNL nu se află într-o postură confortabilă nici față de PSD, care îl surclasează în țară, nici față de actualul USR, care promite să-i ia din alegători în marile orașe și mai ales la București.
Mitingul era deci unul semnificativ pentru capacitatea PNL de a răspunde acestor sfidări. Totuși, întâlnirea cu bucureștenii nu a avut loc. De când m-am apropiat de Piața Revoluției mi-a fost clar că mitingul nu este unul „mare“, așa cum ne anunțase PNL de mai multe săptămâni. Evident, nu numai numărul conta, ci și proveniența participanților. Bucureștenii nu păreau că au venit. Unii au trecut din întâmplare sau din curiozitate, pe jos sau cu bicicleta. În schimb, multe zeci de autocare erau parcate în zonă, dar încă și mai multe au venit la sfârșitul mitingului, formând o lungă coloană pe Calea Victoriei.
De la început am avut sentimentul că „nu trece curentul“ între participanți și vorbitori. O voce a minții îmi spunea că nici nu se dorea asta. Așa cum nu părea să fi existat un real efort de a chema bucureșteni la acest miting, tot așa discursurile nu erau îndreptate către cei din piață. Majoritatea celor prezenți nu-și ascundeau plictiseala, veniseră ca la un serviciu care nu îi pasionează.
La sfârșit, grupuri compacte, de cele mai multe ori numai de bărbați îmbrăcați în geci în culori închise, se îndreptau disciplinat către autocare. Sentimentul cu care am rămas după miting nu a fost cel dat de vreun discurs sau de atmosfera generală, ci de acești oameni între două vârste, de multe ori cu fizic robust, de muncitori. Aveau priviri resemnate, poate obosite. Nu aplaudaseră în mod spontan pe cineva, poate vag pe Cioloș. Disciplina lor mă face să cred că nu erau la prima lor astfel de manifestație. Știau de la început că cei care vorbesc nu li se adresează lor. Resemnarea din ochi era aceea a unor oameni care nu au participat la ceva, ci au fost numai parte a decorului, un decor uman. Făcuseră o figurație necesară unei piese de teatru TV difuzată în direct.
Sigur că toate aceste observații puteau fi făcute la orice alt miting electoral din ultimii 15-20 de ani. Dar tocmai aici e marea problemă. Necesitatea implicării în politică a devenit un clișeu, dar aparatele partidelor sunt în aceeași rutină a fricii de electorat, în același marketing politic obtuz, care pleacă de la ideea că nu există nici măcar o mică parte a societății demnă de a fi mobilizată măcar în preajma alegerilor. Ideea că românii sunt fie o masă de manevră, fie sunt periculoși, ca anul trecut, atunci când au fost tranchilizați cu soluția tehnocrată. PNL nu a vrut să mobilizeze bucureștenii nu doar pentru că avea participanți destui pentru filmarea respectivă, ci și pentru că un miting făcut cu oameni veniți neorganizat comportă riscuri. Presupunând, prin absurd, că participanții de la mitingurile de acum un an veneau duminică în Piața Revoluției, aceștia ar fi stricat atmosfera. Ar fi reacționat la contrastul între discursurile despre „reforma clasei politice“, „momentul zero“, „alt fel de a face politică“ și realitatea unui eveniment electoral care, departe de a respinge, ducea până la ultima consecință logica „democrației de vitrină“: discursuri șablonarde, fără idei și care nu inspirau pe nimeni, în fața unui public fals bucureștean, umil, instrumentalizat. Nu au fost referințe la un program politic, în afară de o intervenție sau două, nici nu știai ce identitate politică au vorbitorii. A fost un eveniment foarte scurt, puțin peste o oră, fără promisiuni, fără surprize, corect politic, aseptizat.
De fapt, în parcarea din fața fostului restaurant Cina s-a filmat un clip electoral al PNL în care Dacian Cioloș a acceptat, cu timiditatea-i caracteristică, să fie actor principal. A avut un discurs decent, dar plin de sloganurile deja utilizate de ceilalți participanți. Înainte „părea din alt film“. Acum nu mai e.
