De ce nu aplică România legislația europeană în materie de confiscare extinsă?

Anchetele din ultimii ani ale DNA, dar nu numai, au dus la con­dam­nări în lanț ale unor oficiali ai statului și ale unor oameni de afaceri, dar nu au ge­ne­rat și un fenomen de descurajare a cri­mi­nalității. An de an, DNA raportează un număr din ce în ce mai mare de dosare, semn că, în loc să se diminueze, fe­no­me­nul corupției se dovedește cel puțin la fel de răspândit în societatea românească și că atât func­țio­narii publici, cât și agenții privați con­si­de­ră în continuare că in­frac­țiunea e pro­fi­ta­bi­lă. Anul trecut, bună­oa­ră, ANAF se plân­gea că peste jumătate din­tre bunurile dis­pu­se pentru confiscare re­­prezintă „bu­nuri nerecuperabile“, că unii dintre con­dam­nați nu posedă bu­nu­ri­le respective, iar al­ții reușesc să le ascundă sub pre­ve­deri bi­ro­­cra­ti­ce care îngreunează procesul valorificării.

În 2015, statul român avea însă deja la dispoziție de un an un instrument legal va­loros pentru sechestrarea și confiscarea ex­tinsă a produselor infracțiunilor. Este vor­ba despre Directiva 42 a Parlamentului Eu­ropean și a Consiliului - scrisă şi ne­go­ciată de europarlamentarul Monica Ma­co­vei -, care are drept obiect tocmai „se­che­s­tra­rea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunii în Uniunea Eu­ro­peană“, adoptată în aprilie 2014. Statele mem­bre au avut la dispoziție doi ani și ju­mătate pentru transpunerea acestei di­rec­tive în legislația națională, ceea ce în­seam­nă că termenul limită a fost 4 octombrie 2016. Pe 20 octombrie, Monica Macovei afir­ma într-o conferință că „Guvernul Cio­loș nu are voie să plece până nu se pune în aplicare directiva privind confiscarea extinsă“, susţinând că niciun alt Executiv nu va face acest lucru mai târziu. Cu alte cuvinte, nu numai că România a depășit ter­­menul limită pentru punerea în apli­care a Directivei, dar cu fiecare zi care tre­ce până la alegeri șansele să o facă scad dra­matic. Trebuie să ne întrebăm, prin ur­mare, care sunt mizele acestui blocaj. Ce pre­vede Directiva 42 și de ce autoritățile ro­mâne se feresc să o pună în aplicare?

Punerea sub sechestru

În materie de punere sub sechestru a bu­nu­rilor unei persoane acuzate de comi­te­rea unei infracțiuni, Directiva 42 conține nu­mai două articole: „Statele membre adop­tă măsurile necesare pentru a per­mite punerea sub sechestru (freezing) a bunurilor în vederea unei posibile con­fis­cări ulterioare. Respectivele măsuri, ca­re sunt dispuse de o autoritate com­pe­ten­tă, includ acțiuni urgente care urmează să fie adoptate atunci când este necesar, în scopul de a conserva bunurile“ și „Bu­nurile aflate în posesia unei părți terțe (...) pot face obiectul unor măsuri de se­chestru în scopul unei posibile confiscări ulterioare“. „Autoritatea competentă“ la care se referă textul Directivei ar trebui să fie Agenţia Naţională de Administrare a Bu­nurilor Indisponibilizate (ANABI), care ar trebui să se ocupe de administrarea bu­nurilor puse sub sechestru pe perioada pro­­cesului. După cum se precizează în text, ANABI ar trebui să fie în măsură să în­treprindă „acțiuni urgente“, adică in­clusiv valorificarea unor bunuri cu scopul de a conserva valoarea averii pusă sub se­chestru, dar, potrivit Ministerului Jus­ti­ți­ei, numai dacă valoarea bunului scade cu peste 40%. Pentru moment însă, ANABI es­te în faza în care angajează personal, de­și ministrul Justiției a promis că agenția va deveni pe deplin operațională până la sfârșitul acestui an.

Un element de noutate pe care îl in­tro­du­ce Directiva este posibilitatea punerii sub sechestru asupra unei părți terțe care nu este pusă sub acuzare, ceea ce ar preveni înstrăinarea fictivă a bunurilor și ar face posibilă o confiscare ulterioară.

Confiscarea bazată pe condamnare penală

Aceasta este confiscarea „clasică“, în care sta­tul recuperează strict produsul infrac­țiunii comise de o persoană condamnată. Cu alte cuvinte, dacă o persoană este con­damnată pentru că a luat mită o sumă de bani, i se confiscă strict acea sumă. Direc­tiva prevede clar, însă, că se pot confisca bunurile chiar și în cazul în care o ho­tărâre definitivă nu poate fi pronunțată ca urmare a bolii sau sustragerii persoanei în­vinuite: „Statele membre adoptă măsurile necesare pentru a permite confiscarea produselor și a instrumentelor în ca­zu­rile în care au fost inițiate proceduri pe­nale cu privire la o infracțiune care este susceptibilă să genereze, în mod direct sau indirect, beneficii economice, iar ast­fel de proceduri ar fi putut conduce la o hotărâre de condamnare, în cazul în ca­re persoana suspectată sau învinuită ar fi putut să compară în fața instanței“. Altfel spus, este suficient ca infracțiunea să fie „susceptibilă să genereze beneficii“ și să fi „putut conduce la o hotărâre de con­damnare“, ceea ce înseamnă că unui in­cul­pat care a fugit din țară tot i se poate con­fisca averea, chiar dacă nu a fost con­damnat, ci doar dacă ar fi putut fi con­damnat. Este o prevedere mai severă, care oferă statului un instrument de recuperare a prejudiciului chiar și atunci când are de-a face cu persoane care evită cu orice preț o condamnare.

Confiscarea extinsă și confiscarea de la terți

Elementele de noutate din Directiva UE le reprezintă confiscarea extinsă și con­fis­carea de la terți. Confiscarea extinsă se re­feră la toate bunurile care nu pot fi jus­ti­ficate în mod legal. Dacă o persoană a fost condamnată pentru o anumită infracțiune care a produs un anumit prejudiciu și da­că are o avere considerabil mai mare decât veniturile legale, atunci, toate bunurile ca­re nu pot fi justificate legal vor putea fi con­fiscate în baza prezumției că le-a do­bândit ilegal. Confiscarea extinsă este un pas extrem de important pentru a face in­fracțiunea nerentabilă și de aceea ar fi de preferat ca într-o țară cu corupție sis­te­mi­că precum România să includă un număr cât mai mare de infracțiuni. Documentul Directivei include doar o listă de cinci in­fracțiuni (pe care o puteți consulta în ca­seta de mai jos) negociate politic, care fac obiectul confiscării extinse, dar este im­por­tant de reținut faptul că precizează clar că este vorba de o listă minimală („no­țiunea de «infracțiune» include cel puțin [subl. ns.] următoarele…“) și că este la latitudinea statelor membre să facă o lege cât de „tare“ doresc. În acest sens, este im­portant și ultimul punct de pe listă, ca­re trece în categoria infracțiunilor care fac obiectul confiscării extinse acele infrac­ți­uni pasibile de o condamnare de mini­mum patru ani.

Confiscarea de la terți este un alt ins­tru­ment extrem de util, care oferă statului po­sibilitatea de a confisca bunurile pe ca­re o persoană suspectă le face cadou sau le vinde mult sub prețul pieței unor mem­bri ai familiei sau unor asociați. Este de su­bliniat faptul că se poate confisca de la terți și în lipsa unei condamnări, fiind vor­ba de transferuri de bunuri de la „suspect sau învinuit“ în cazuri în care cea de-a treia parte „a știut sau ar fi trebuit să știe“ că respectivele transferuri au fost rea­lizate cu scopul evitării confiscării.

Unii, precum autoritățile române, par să considere că aceste instrumente de re­cu­pe­rare a bunurilor obținute din infracțiuni reprezintă prea mult pentru a fi adoptate în legislația națională și aplicate. Alții, pre­cum Monica Macovei, consideră că re­pre­zintă prea puțin şi că viitorul măsurilor le­gale de recuperare a averilor furate nu îl re­prezintă nici măcar instrumentele pre­zentate mai sus, ci o procedură în care nici măcar nu mai este nevoie de con­dam­nare, numită „confiscare civilă“, asupra că­reia ne vom apleca în pagina alăturată.