Falsa democrație generează falsă educație. Sau e invers?

La începutul săptămânii trecute, în media exploda - a câta oară! - o știre: 42% din ado­lescenții de 15 ani din România sunt anal­fa­beți funcționali. Adică știu să scrie și să ci­tească un text, dar nu sunt ca­pabili să îl înțeleagă și să folosească informația pentru o acțiune sau o performanță ulterioară. Cum lesne se poa­te vedea, acest fenomen are un impact direct nu numai asupra parcursului individual al elevului, ci și asupra unei societăți care nu va putea con­ta pe cetățeni com­pe­tenți, capabili să se protejeze împotriva min­ciunii, manipulării, agresivității, în familie, la locul de muncă ori în spațiul public. Anal­fa­betismul funcțional este o realitate prezentă în toate țările UE, cu diferența că în România și Bulgaria procentul este de două ori mai ridicat decât media europeană. Știrea, pre­lua­tă de toate agențiile de presă, nu este însă, din păcate aș zice, chiar o știre, pentru că sta­tisticile puse în circulație acum sunt similare cu cele ale penul­timei testări PISA, efectuate în 2012.

Testarea PISA este realizată o dată la trei ani de Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Eco­nomică (OCDE) în 65 de state, așadar, ne pu­tem compara cu mulți alții, nu numai cu ță­ri­le UE. În acest moment, dis­po­nibile sunt rezultatele tes­tă­rii aplicate în 2012, pentru că ce­le din 2015 urmează a fi fă­cu­te publice de abia în luna de­cembrie a acestui an. Cu alt­e cu­vinte, ceea ce știm acum este că România ocupă locul 45 din 65 și că, în ra­port cu tes­tarea anterioară din 2009, am crescut cu pa­tru locuri în cla­sament. Raportul PISA 2012 constată însă și alte elemente, pe care le amintea și mi­nis­trul Educației într-o de­cla­ra­ție făcută la ju­mă­tatea lunii septembrie, când începea anul șco­lar: motivația elevilor români în raport cu școa­la este mică, iar mersul la școa­lă se face din alte motive decât din dra­gos­te de școală: diplome, presiuni familiale, so­cializare etc.

Până în 1989, profesorii erau amenințați și te­ro­rizați cu planul cincinal la promovabilitatea de la bacalaureat. În statisticile triumfaliste ale regimului comunist, analfabetismul fusese eradicat. În realitate, învățământul producea de ani buni, în vremea regimului Ceaușescu, analfabeți funcționali. Procentul de 42% îl da­to­răm cu siguranță dezastrului în învă­ță­mân­tul de tranziție, dar este și efectul pe termen lung al programului de îndobitocire și în­doc­tr­i­nare masivă de dinainte de 1989.

Învățământul este întotdeauna temă de cam­panie electorală, mai cu seamă când vine vor­ba de salariile profesorilor. Atunci, pentru o lună de zile, partidele dominante de pe scena politică își aduc aminte că există o masă elec­torală importantă care trebuie cumva mo­bi­li­za­tă. Tot în campania electorală toată lumea își aduce aminte de faimosul 6% din PIB alo­cat învățământului.

Iar profesorii continuă să se ducă la școală, să-și facă, în continuare, așa cum înțeleg, așa cum pot, meseria. Din ce în ce mai greu, pentru că e într-adevăr dificil să-ți menții stan­dardele, dacă vezi că cei din jurul tău se descurcă și fără ele. Părinții și copiii, pe de altă parte, fac și ei față: meditații în cel mai bun caz la materiile pentru examenul de la sfâr­șitul gimnaziului, dacă nu chiar la mai mul­te. Și, încă, tabloul de mai sus îi zugră­veș­te pe cei norocoși. Pentru că abandonul șco­lar, mai cu seamă în mediul rural, accesul li­mi­tat la educație (școli puține, grupe de vâr­stă amestecate din lipsă de învățători sau pro­fe­sori), resursele financiare reduse și prio­ri­tă­țile diferite ale familiilor transformă sistemul de educație într-o loterie încă și mai riscantă.

În aparență, accesul la școlaritate este egal pen­­­tru toată lumea; Constituția (art. 32) ga­ran­tea­ză dreptul la învățătură. Cu toate aces­tea, pro­gramat, în regim de breaking-news, deplân­gem periodic starea reală a învă­ță­mân­tu­lui și redescoperim statistici îngrijorătoare. Peisajul ce­­nușiu al educației românești pen­du­lează în­tre câteva constante certe: profesori prost plă­­tiți și dezabuzați, văduviți de pres­tanț­a unei meserii care și-a pierdut prestigiul so­cial, elevi demotivați și părinți descurajați, re­for­me sa­bo­tate, subfinanțare cronică și, nu în ultimul rând, lipsa unei perspective de ame­lio­rare, sen­zația că te lupți, chiar și atunci când vrei să schimbi ceva, cu morile de vânt. Ba le­gile sunt con­fuze și contradictorii, ba le­gis­la­ția muncii apă­ră acolo unde nu trebuie func­ționari in­com­pe­tenți și agresivi, imposibil de mișcat din scau­nele în care s-au înșurubat, ba rețelele de co­rupție și incompetență se mo­bilizează pentru sabotarea oricărei în­cer­cări de schimbare în sistem (s-a văzut în ca­zul concursurilor de di­rectori în licee, se vede de fapt la fiecare în­cer­care de modificare a unor cutume trans­formate în practici para­instituționale).

Analfabetismul funcțional este rezultatul per­vers al unui sistem educațional fals de­mo­cra­tizat. Democrația presupune, înainte de orice, ega­litatea de șanse. Or, în acest punct, filmul democrației românești se rupe - și nu numai în învățământ.