De același autor
PSD pare că se îndreaptă spre o victorie netă. Proporțiile acestei victorii vor fi decisive pentru marja de manevră care îi va fi lăsată președintelui Iohannis. Deocamdată, această marjă se anunță minimă. Mai poate fi oprit PSD?
Întrebarea e patetică. Dar așa e și democrația noastră. Sigur, înainte de a răspunde la ea, ar trebui să abordăm altă întrebare: de ce ar trebui oprit PSD? Partidele care s-au declarat adversare ale PSD au schițat o serie de răspunsuri care se concentrează pe faptul că PSD este corupt și populist. Ceva mai voalat, unii îndrăznesc să-i reproșeze și retorica naționalistă.
Cu siguranță, PSD, zona media, zona sindicală și alte zone care tradițional îl susțin și-au organizat propaganda în jurul acestor trei piloni: populism, naționalism (cu accente antioccidentale), delegitimarea instituțiilor anticorupție. Dar simpla critică a acestor piloni este departe de a fi suficientă pentru a mobiliza în favoarea unui partid anti-PSD. Mai este nevoie de cel puțin două elemente: cei care critică să fie credibili și, mai ales, cei care critică să prezinte o alternativă articulată, o alternativă destul de seducătoare pentru ca alegătorul să iasă prin frig pentru a o vota.
Toate speranțele unei părți a electoratului anti-PSD se îndreaptă deja către axa Iohannis-Cioloș-PNL-USR. Dar asta nu e deloc suficient pentru a seduce electoratul latent non și anti-PSD. În trecut am văzut că acesta participă masiv în cel de-al doilea tur al alegerilor, atunci când acesta există, și că nu este un electorat „centrist“, moderat, ci mai degrabă unul radical, care se mobilizează atunci când miza e limpede și jocul este bloc vs. bloc. O problemă a axei Iohannis-Cioloș-PNL-USR e că vrea să pară cu orice preț o axă a bunelor intenții pentru toate categoriile de electorat. Prin asta nu poate să producă un clivaj clar care ar transforma alegerile parlamentare într-un fel de al doilea tur al prezidențialelor, într-un referendum anti-PSD.
Modul prin care s-a construit convergența PNL-Cioloș și USR-Cioloș, prin Platforma România 100, modul prin care PNL și USR au evitat să se confrunte discursiv, ba chiar să legitimeze și o viitoare colaborare prin premierul susținut în comun sunt toate rezultate complexe ale unor compromisuri succesive. Logica din spatele lor poate fi înțeleasă, dar rezultatul final pare că se adresează unui electorat sofisticat, și nu celor care gândesc bloc vs. bloc. Echilibristica poate fi o strategie de a menține în viață o guvernare, dar este greu să fie utilă pentru o confruntare electorală.
Un exemplu elocvent este lăudabila luptă a guvernului împotriva elanului populist al parlamentarilor în ansamblul lor, minus PNL-iștii. Dar dincolo de a aprecia riscurile de imagine luate de primul-ministru și de unii miniștri, nu putem să nu observăm că PNL iese foarte prost din această poveste. E clar că nu și-a pregătit din timp răspunsul la inițiativele PSD și că nu s-a coordonat cu guvernul. Toate acestea ar fi numai pierderea unei bătălii, nu a războiului, dacă nu ar veni o consecință mai gravă. Faptul că, după această confruntare, PNL pur și simplu nu mai are un program de campanie. Și în programul de guvernare din 2015 PNL promitea creșteri de salarii și scăderi de taxe, și în discursurile politice ale candidaților PNL de acum aceste promisiuni sunt făcute. Cioloș și Iohannis-PNL vor să blocheze decizii deja luate de actualul parlament și, în același timp, vin cu o serie de propuneri care nu contrazic pe fond multe dintre politicile propuse de PSD. Dacă strategia PSD a avut ca scop introducerea confuziei între ce este populist și ce nu, ea a reușit. În aceste condiții, a devenit iluzoriu să speri că pe discursul antipopulist vei lua voturi în plus față de cele ale simpatizanților necondiționați ai lui Cioloș. Să fie ei destui?
Cred că nu. Iar asta se întâmplă și pentru că premierul a preferat să recurgă la soluțiile cele mai ușoare. Un exemplu semnificativ este dat de faptul că, în fața valului de populism parlamentar, nu a jucat cu demisia pe masă. În fața iresponsabilității, ori folosești toate mecanismele instituționale pe care le ai, ori riști ca discursul și deciziile (cum ar fi atacarea la Curtea Constituțională) să nu pară la înălțimea gravității iresponsabilității pe care o denunți.
Alt exemplu este Platforma România 100. În 2000, PNȚCD, prin alianța CDR 2000, a încercat o colaborare similară susținând Programul Isărescu. Era același tip de externalizare a substanței politice în favoarea unui prim-ministru tehnocrat. E adevărat că Isărescu nu apărea pe afișele CDR 2000, dar era candidat la președinție. Atunci sloganul era „Pasul înainte“, acum e „România înainte“. Apropierea e nefericită pentru că, în 2000, construcția a dus la dispariția CDR și PNȚCD, dar și a anticomunismului politic, adică a singurei identități politice cu adevărat antisistem de după 1989.
Atunci au urmat patru ani de guvernare PSD, care nu s-au încheiat decât cu ajutorul unei variante de Revoluție Portocalie. Adică ajunsesem în rând cu Georgia, Ucraina, Serbia. Destul de repede s-a văzut că ciclul proamerican început atunci e reversibil. Recentele victorii ale socialiștilor pro-ruși din Republica Moldova și Bulgaria sunt semne anunțătoare extrem de îngrijorătoare ce duc România într-o menghină pro-putinistă. Iar PSD e pregătit pentru orice eventualitate, de vreme ce l-a păstrat pe Iliescu președinte de onoare. Cine nu învață nimic din trecut e condamnat să-l repete. E un clișeu, dar poate fi și realitatea noastră.