Dosarul Revoluției, o altă cacealma?

Redeschiderea Dosarului Revoluției atra­ge atenția în principal prin uriașa schimbare de direcție și viziune a anchetei pro­cu­ro­ri­lor - de la teoriștii lui Ceaușescu la „noua conducere politică și mi­li­tară instalată după 22 de­cembrie“. Tema e însă de­par­te de a mai provoca emo­ție și nu a devenit un „su­biect de presă“ în înțelesul românesc al termenului. Și de ce ar fi? Cu excepția unei minorități care nu a fost lo­vită de amnezie, in­di­fe­ren­ță și cinism și care s-a agi­tat vreme de 27 de ani pen­tru „aflarea adevărului“, subiectul a ajuns istorie. Și, ca orice istorie, e decuplată de prezent, de mizeriile cotidiene, de politica faptului mărunt și de generațiile care fie nu au trăit-o, fie s-au uzat în așteptare. Așa cum lustrația nu-și mai găsește ra­țiu­nea politică sau socială, și Dosarul Re­vo­lu­ției și-a pierdut capacitatea de impact, iar o soluție juridică (improbabilă, după mi­ne) va avea puține reverberații, chiar și în plan moral. Ar trebui să admitem că în am­bele cazuri a trecut prea mult timp, iar momentul în care ele mai puteau produce schimbări în societate a fost depășit și e pierdut pentru totdeauna. Asta s-a și ur­mărit.

Lucru care nu înseamnă însă că dosarele re­voluției, mineriadei și altele care țin de perioada iliesciano-fesenistă nu trebuie fi­nalizate cât mai repede în direcția nouă des­chisă de procurori și că adevărul nu tre­buie repus în drepturi. E chiar obli­ga­to­riu, pentru ca paginile de istorie, inclusiv cele din manualele școlare, să nu rămână trunchiate. Dosarul Revoluției nu poate fi în­să decuplat de un alt mare și la fel de ru­șinos dosar, care trenează cam tot de atâția ani, cel al revoluționarilor impostori.

Așadar, procurorii de la Parchetul General, Secția Parchetelor Militare, ace­iași care au închis în 2015 dosarul spunând că „fapta nu există“ (șeful secției, ge­neralul Gheorghe Coș­nean), pun acum totul în­tr-o altă paradigmă, cea a unui plan prestabilit, a unui întreg sce­na­riu criminal al celor care au preluat pu­te­rea atunci. „Pentru păstrarea puterii, prin acțiunile desfășurate și măsurile dis­puse, noua conducere politică și militară instaurată după data de 22 decembrie 1989 a determinat uciderea, rănirea prin împușcare, vătămarea integrității fizice și psihice, respectiv lipsirea de libertate a unui număr mare de persoane.“ Este vor­ba, spun procurorii, de „infracțiuni con­tra umanității“, de existența unui „atac generalizat (...) din care reiese exis­tența unui plan după care s-a ac­ționat (...) prin crearea aparenței unui «război civil» în scopul preluării puterii și legitimării noilor lideri“. Mai mult, procurorul general, Augustin Lazăr, a ce­rut declasificarea unor documente aflate la SRI și a documentelor adunate în anii ’90 de comisia parlamentară care a an­chetat revoluția din decembrie 1989. Nu știm deocamdată răspunsul SRI, dar tre­buie amintit că o cerere similară a gene­ralului Dan Voinea s-a izbit în trecut de un refuz din partea acestei instituții.

Fără discuție că recenta abordare a do­sa­rului este cea corectă, ea fiind evidentă de la bun început, așa cum a și susținut par­tea activă a societății civile, dar exact asta mă face să cred, realist vorbind, că nu se va ajunge și la decizii în justiție în acest sens, că vom asista la o altă cacealma ge­ne­ros împachetată. Vreme de 27 de ani ni­cio putere politică non-FSN/PSD - in­di­ferent dacă vorbim de CDR- Cons­tan­ti­nes­cu sau de „regimul Băsescu“ în diversele lui formule - nu a vrut să rezolve Dosarul Revoluției în vreun fel și cu atât mai puțin în sensul în care responsabilii sunt cei „ins­talați la putere în 1990“. Analiza mo­tivelor e prea lungă și s-a mai făcut, dar ni­cio declarație publică sau neoficială, ni­ciun bătut cu cărămida în piept sau vreo scuză/argument nu sunt convingătoare (cel puțin pentru mine). Am puține mo­ti­ve de optimism pentru viitor. De ce ar vrea acum PSD - urmașul de facto ca men­talitate al FSN, partid cu șansele cele mai mari să câștige alegerile - finalizarea do­sa­rului? Poate Iohannis, persoană fără con­strângeri de vreun fel venite din acea perioadă și fără vreun interes direct în blocarea anchetei, să vrea. Dar Iohannis e dependent la rândul lui de alții, așa cum au fost și Constantinescu, și Băsescu. În sfâr­șit, toate datele converg mai degrabă spre o perspectivă sceptică.

Cât privește dosarul falșilor revoluționari, al miilor de impostori împăunați cu titluri fără nicio acoperire și care au profitat fi­nanciar de pe urma lor, este exclusiv re­zul­tatul aceleiași premeditări politice. Scan­dalul revoluționarilor datează, ca și Dosarul Revoluției, din anii ’90, fraudele morale s-au ținut lanț, corupția a colcăit me­reu în această zonă (cazul Adrian San­da, acum arestat, este doar unul dintr-un lanț al traficului cu certificate de revo­lu­țio­nar), drepturile și titlurile au fost per­ma­nent puse în discuție și analizate de di­ver­se comisii. Rezultatul? În loc să se reducă, numărul revoluționarilor cu voie de la stăpânire a crescut odată cu trecerea tim­pu­lui. Să ne aducem aminte că ultimul ca­re a „emanat“ o ordonanță prin care crea o nouă categorie de revoluționari, cea cu „rol determinant“, a fost Victor Ponta, în 2014. Acești 3.500 de proaspăt revo­lu­țio­nari s­e adăugau celor 21.000 deja exis­tenți, revoluționarii „cu merite deose­bite“.

Victimele mascaradei începute în vremea lui Iliescu și continuate de urmașii săi ideologici sunt exact cei care s-au sa­cri­fi­cat la revoluția din decembrie 1989. Me­mo­ria lor este terfelită. Așa cum tără­gă­na­rea Dosarului Revoluției timp de 27 de ani (deocamdată) terfelește adevărul.