De același autor
Campania electorală ne oferă un spectacol fără imaginație, fără pasiune, cu oameni noi care nu au de spus ceva nou. Și totuși, ar fi motive să iasă scântei dintr-o dezbatere în care trei din patru oameni politici utilizează o retorică demnă de ceaușismul PRM-ist. Nu ies scântei pentru că prevalează sentimentul că ordinea din clasament e deja cunoscută, singura luptă mai aprigă se duce pentru evitarea retrogradării din parlament.
Dar comparația cu sportul nu se poate opri aici, pentru că există o paralelă între nostalgia puterii sportive a României de dinainte de 1989 și naționalismul câteodată difuz, câteodată agresiv care domină această campanie electorală.
În timpul și după Olimpiada de la Rio din această vară s-a vorbit mult despre gloria pierdută a sportului românesc. Conștient sau inconștient, acest sentiment trădează nu numai o frustrare colectivă legată de o privire nostalgică către perioada comunistă, dar și o aspirație către unele dintre țintele acelei perioade. Dar ce ne împiedică „să fim ce am fost și mai mult decât atât“? Pentru mulți, răspunsul e simplu: cam tot ce s-a întâmplat după 1989. Condamnarea discursivă și penală a postcomunismului este mai aprigă decât a fost vreodată condamnarea comunismului. Oboseala justificată de „tranziție“, sclerozarea mecanismelor de legitimare ale democrației noastre originale, decredibilizarea mecanismelor de înavuțire ale capitalismului original definesc cadrul emoțional colectiv din această campanie.
Toate partidele încearcă, mai mult sau mai puțin, să profite de acest cadru. De unde și inflația de discursuri naționaliste și hipernaționaliste. Balul a fost deschis în precampanie tocmai de un partid ce se vrea liberal, ALDE, care poartă numele unei nobile familii politice europene, dar care vroia să „redea România românilor“. Deocamdată, România e a străinilor, ceea ce este cel mai apăsat punctat de PRU, partidul anexă al PSD, beneficiar al unei televiziuni și care, prin Sebastian Ghiță, ne explica recent cum corupția a fost adusă în România de companiile străine și că ea este justificată, atât timp cât e un instrument pentru a le concura pe acestea. Ne salvează de străinătate și fantomaticul PRM, precum și Alianța Noastră România a lui Marian Munteanu. Chiar dacă tonul acestuia este mult mai civilizat, sub mănușa de catifea se anunță un pumn de oțel. Reprezentați ai PSD, ca Ioan Nicolae sau Codrin Ştefănescu, ai PMP sau ALDE formează și ei ceea ce se vrea o „partidă națională“. Spectrul este larg, de la un naționalism decomplexat la hipernaționalism, gurile de tun sunt multiple și domină peisajul mediatic.
Remarcabil este faptul că nu există o replică pe măsura acestei adevărate derive de campanie. Președintele Iohannis s-a cam retras din ring, Cioloș nu s-a urcat niciodată. PNL mai este marcat de păcatul originar din 2012. Atunci, Crin Antonescu, președinte PNL, copreședinte USL și interimar șef al statului, contribuia la legitimarea unei retorici naționaliste și antioccidentale. PNL a părăsit acele poziții doctrinare, dar rămâne marcat de faptul că a contribuit la revenirea lor în centrul vieții politice. Din acest punct de vedere, PSD a moștenit de la USL un electorat reeducat în acest spirit care pornește de la premisa prăpastiei între interesele românilor cu cele ale multinaționalelor, ambasadorilor de la București și ale reprezentanților instituțiilor europene.
A părut că alegerea lui Klaus Iohannis a reprezentat o victorie decisivă a unei viziuni diferite. Nu a fost așa, chiar instituțiile statului au încurajat naționalismul de paradă, iar derivele mediatice extremiste nu au fost sancționate. Guvernul Cioloș nu avea o legitimitate clară și a utilizat-o pe cea de substituție a unui raport privilegiat cu instituțiile de la Bruxelles. În a doua parte a acestui an, PSD a intrat într-o opoziție din ce în ce mai virulentă și a întors această legitimare prin UE împotriva celor care o revendicau.
Cum ne apropiem de alegeri, PSD și aliații săi reușesc să impună o aparentă coincidență între clivajul putere vs. opoziție și clivajul „partidul străinătății“ vs. „partida națională“. Trebuie deci să ne întrebăm dacă adevărata miză a acestei perioade nu este atât în jurul unor întrebări de tipul „Cine va câștiga alegerile?“, pentru că știm deja, sau „Cine intră în parlament?“, ci a uneia cu bătaie mult mai lungă: cine intră și se instalează mai bine în mințile românilor? Aici poate fi marea reușită a PSD, care nu ar fi fost posibilă fără multiplicarea partidelor care țin cam același discurs naționalist, anti-sorosist, antioccidental. Departe de a-și împărți electoratul, această aglomerație pune în minoritate orice discurs alternativ și duce la o megalecție de educație politică. Sunt vizate mai ales generațiile care s-au socializat politic după intrarea noastră în Uniunea Europeană. Aceste generații nu au memoria comunismului, nu au memoria regimului Iliescu și pot fi mai ușor păcălite de discursul nostalgic-naționalist.
Un PSD despre care se spunea că e în inevitabil declin, cu un electorat rural și îmbătrânit, poate ieși din această campanie cu un electorat mai urban și în medie mai tânăr. Ultimele sondaje, chiar dacă trebuie luate cu precauție, ne arată un progres al lui Liviu Dragnea și mai ales al Gabrielei Firea. Este prea simplist să credem că aceștia devin mai populari numai pentru că au un discurs populist. Discursul lor atinge un orizont de așteptare ideologic. Iar asta se întâmplă în primul rând pentru că PSD nu are un rival politic și ideologic hotărât să fie la înălțimea mizei momentului.
