Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Poştaşul trage întotdeauna de două ori (I) Un terorist cu dosar penal
Madalin Hodor - - - -
2016-11-29
Dosar
5

„Nu au existat terorişti. A fost o diversiune.“ - general-maior (r.) magistrat Dan Voinea, fost procuror şef adjunct la Secţia Parchetelor Militare;

„Cel mai tare truc născocit vreodată de către Diavol a fost să convingă lumea că nu există. Şi astfel, pac, a dispărut.“ - Roger Verbal Kint, The Usual Suspects, regia Bryan Singer (1995), citat după C. Baudelaire, Micile poeme în proză  (Le Spleen de Paris).

 

Celor care mai au astăzi curiozitatea să ci­tească despre evenimentele din decembrie 1989 ar putea să le pară neverosimil ca, în haosul şi tensiunea acelor zile, un pro­cu­ror militar să fi avut timp să facă de­mer­suri formale pentru întocmirea unui dosar privind „deţinere ilegală de armament“. Pe străzile oraşelor din România erau sute de persoane înarmate (inclusiv minori), se purta un război în toată regula, cu zeci de morţi şi răniţi, fără ca nimeni să ştie exact cine trage şi de ce, astfel încât ideea de a con­duce o cercetare penală după toate re­gulile pentru o asemenea acuzaţie pare, la prima vedere, de domeniul fantasticului. To­tuşi, exact aşa s-a întâmplat pe 24 de­cem­brie 1989 la Braşov. Şi există, evident, o explicaţie.

 

În acea zi, procurorul Minea Câmpean din ca­drul Procuraturii Militare Braşov a emis mandatul de arestare nr. 24/301 îm­po­triva numitului Tudor Molan, născut la 8 august 1946, fiul lui Tudor şi Elena, de pro­fesie poştaş. Se solicita reţinerea aces­tu­ia şi depunerea lui în arestul Miliţiei ju­de­ţene pentru comiterea amintitei infrac­ţiuni. Faptele care au stat la baza acţiunii sunt însă cu mult mai complexe decât lasă să se înţeleagă formularea legală seacă. De­şi, de-a lungul timpului, despre acest epi­sod s-a mai scris şi există mai multe in­ter­pretări ale lui, prin coroborarea unor do­cu­mente inedite din arhiva CNSAS şi a de­ta­liilor existente în dosarul 11/P/2014 de la Secţia Parchetelor Militare se poate con­tura o imagine mult mai completă şi cu atât mai interesantă. Ceea ce de­mon­strea­ză cazul este, în opinia mea, extrem de important pentru clarificarea unor as­pec­te ale Revoluţiei din decembrie 1989.

 

Braşov, 23 decembrie 1989

 

Înainte de a trece la analiza implicaţiilor poveştii lui Tudor Molan este, cred, ne­ce­sară o scurtă prezentare a evenimentelor, pentru cititorii mai puţin familiarizaţi cu detaliile din timpul Revoluţiei. Precizez că am optat pentru versiunea care întruneşte cele mai multe susţineri în declaraţii şi ca­re este relatată de participanţi ne­mij­lo­ciţi.

 

În dimineaţa zilei de 23 decembrie 1989, lo­cotenentul Negulescu conducea un plu­ton de militari amplasat în zona Oficiului Poştal nr. 1 din Braşov. După o noapte în ca­re în zona centrală a oraşului s-a tras din toate părţile (voi reveni asupra acestui aspect) şi au existat numeroase victime, el a primit ordinul să cerceteze turnul bi­se­ricii protestante, loc în care existau in­for­maţii că s-ar fi adăpostit „terorişti“. În­so­ţit de militarii din subordine, ofiţerul s-a deplasat în zonă şi, după ce oamenii săi au executat un foc de baraj asupra turnului, ofiţerul a cercetat intrarea în biserică şi a des­coperit că aceasta era încuiată. De ase­menea, uşa de acces spre turn era şi ea în­cu­iată pe dinafară, astfel încât a conclu­zio­nat că nimeni nu ar fi putut urca sus pen­tru a trage.

 

Tocmai se pregătea să se întoarcă şi să ra­porteze rezultatele misiunii sale, când aten­ţia i-a fost atrasă de strigătele unor cetăţeni, care i-au semnalat că doi indivizi înarmaţi au sărit gardul cimitirului pro­testant şi au fugit în direcţia unor blocuri din zonă. Însoţit de o parte a plutonului, a pornit în urmărirea lor, dar nu a ajuns prea departe, pentru că în dreptul intrării în cimitir a dat nas în nas cu un civil, care avea pe umăr un PSL (puşcă semiautomată cu lunetă). Respectivul era urmat de o mul­ţime agitată care striga „Uite-l! Uite-l! Ăsta e!“. Soldatul Musteţiu, unul dintre mi­litarii din pluton, l-a somat să se pre­dea. Conform declaraţiei acestuia dată în faţa procurorilor militari, în acel moment „civilul“ a ridicat mâna stângă în sus, iar cu dreapta a îndreptat arma asupra mili­tarilor, cu intenţia de a deschide focul asu­pra lor. Musteţiu a executat foc de aver­tis­ment cu pistolul-mitralieră din dotare, iar cetăţenii, care între timp l-au ajuns din urmă, au tăbărât asupra lui şi i-au smuls ar­ma. Conform aceluiaşi martor, în mo­men­tul când i s-a predat respectiva armă, a observat că avea glonţ pe ţeavă şi încă do­uă în magazie.

 

Dacă scena capturării lui Tudor Molan este descrisă diferit de participanţi, posibil şi din cauza confuziei şi rapidităţii cu care s-a desfăşurat, precum şi a tentaţiei obi­ec­tive de a exagera tensiunea momentului, asu­pra faptului că el era înarmat cu o puş­că semiautomată cu lunetă şi că ieşise din cimitir nu există niciun dubiu. Cum nu există niciun dubiu nici asupra faptului că mulţimea furioasă a început imediat să-l lovească şi că Musteţiu a trebuit să apeleze la un alt militar pentru a-l scăpa din mâi­nile lor.

 

Acest episod, al bătăii încasate de Molan la capturarea sa, va juca un rol extrem de im­portant în povestea noastră. De aceea, este important de spus că, după ce l-au salvat de la un foarte probabil linşaj, mi­li­tarii l-au introdus în curtea oficiului poş­tal şi apoi l-au închis în subsolul clădirii. Aici Molan a fost văzut de doi colegi ai săi, ca­re fuseseră de serviciu în noaptea pre­ce­dentă şi nu putuseră să părăsească incinta din cauza canonadei, unul dintre ei ini­ţi­ind un scurt dialog cu poştaşul. L-a în­tre­bat ce s-a întâmplat şi pentru ce este bă­tut şi legat la mâini. Destul de calm, Mo­lan a răspuns că este reţinut pentru că „a tras în oameni şi militari“. Nu era in­con­ştient şi nu dădea semne că agresiunea asu­pra sa ar fi avut consecinţe care să îi pu­nă viaţa în pericol. Era plin de sânge, dar coerent şi nu acuza dureri.

 

După ce situaţia s-a mai liniştit, loco­te­nen­tul Negulescu l-a scos pe Molan din clă­di­rea poştei şi l-a dus la sediul Comitetului Judeţean de Partid, unde se instalase con­ducerea revoluţionară. Aici l-a predat ge­ne­ralului Florescu, comandantul gar­ni­zoa­nei, ales ad-hoc şef al FSN Braşov, şi i-a ra­portat circumstanţele în care l-a cap­tu­rat. Florescu a decis să cheme imediat un pro­curor militar şi l-a dat în paza unui ofi­ţer aflat în sediu împreună cu arma cap­tu­rată, solicitând ca acesta să-l interogheze.

 

Spre surprinderea tuturor, Molan nu nu­mai că a recunoscut senin că a tras în noaptea de 22/23 decembrie 1989 asupra oa­menilor şi militarilor adunaţi în piaţa centrală din Braşov, dar a afirmat şi că primise arma de la un ofiţer de Securitate pe nume Morariu şi că acesta era coor­donatorul unei reţele formate din cola­bo­ratori înarmaţi, care au primit aceeaşi mi­siune ca şi el. La indicaţiile lui, militarii au scris pe două bucăţi de plic alb numele a opt persoane, însoţite de adresele lor şi de tipul de armă cu care ar fi fost înarmaţi (pistoale, puşti cu lunetă şi arme au­to­mate).

 

http://revista22.ro/files/news/manset/default/foto-hoasdasddor-2.jpg

Braşov, decembrie 1989

 

Când procurorul Câmpean i-a luat prima de­claraţie, în aceeaşi zi, Molan a re­con­fir­mat în scris cele relatate verbal. A oferit şi alte detalii. A recunoscut că era in­for­mator al Securităţii şi că face parte din re­ţeaua dirijată de locotenentul-major Mo­rariu, ofiţer de obiectiv la Oficiul Poştal nr. 1, unde el se angajase din anul 1973. Conform celor relatate de el, pe 20 de­cem­brie 1989 ar fi fost convocat, împreună cu alte persoane, la o casă conspirativă si­tuată într-o vilă de pe Dealul Cetăţii, un­de Morariu le-ar fi dat arme şi le-ar fi ordonat să tragă în „oamenii şi militarii adunaţi în piaţă“ (foarte interesant, din moment ce în Braşov s-a ieşit în stradă abia pe 21 decembrie, iar primele focuri de armă s-au tras în seara de 22 de­cem­brie). De asemenea, ofiţerul de Securitate ar fi afirmat că situaţia „s-a înrăutăţit“ şi că „nu ne vor mai lua prin surprindere ca la Timişoara“.

 

După ce a consemnat declaraţia lui Molan, procurorul Câmpean a înţeles că este în fa­ţa unui caz absolut excepţional. Ori respec­tivul era complet lipsit de discernământ şi nu avea instinct de conservare, din mo­ment ce recunoştea fapte care, în cir­cum­stanţele date, îi puteau aduce cele mai gra­ve sancţiuni, ori se afla în faţa răspunsului pentru tot ce se întâmpla la acea oră în ţară. A hotărât să-l reţină în arest sub sin­gura acuzaţie sancţionabilă din Codul Penal şi să se lămurească. Între timp, în Bra­şov continua să se tragă.

 

Tainele ştiinţifice ale medicinei legale

 

Pe 25 decembrie 1989, la o nouă întâlnire cu procurorul, Tudor Molan şi-a schimbat declaraţia iniţială. Nu a încercat să se dis­cul­pe sau să-şi găsească circumstanţe ate­nuante, ci a modificat un singur aspect din cele relatate iniţial. L-a scos din culpă pe ofiţerul de Securitate şi a afirmat că ar fi primit arma de la Victor Adochiţei, re­zident al reţelei dirijate de Morariu, pe da­ta de 22 decembrie 1989, orele 16.00.                 Nici reconstituirea din 27 decembrie 1989 nu a clarificat prea mult lucrurile. Dus în ci­mitirul protestant să arate unde era ca­voul în care a afirmat că a stat ascuns du­pă ce a tras în manifestanţi, Molan s-a ară­tat brusc confuz şi nu a putut să-l indice. Cum procurorul Câmpeanu avea deja du­bii referitoare la povestea iniţială, care pă­rea desprinsă dintr-un film, s-a decis, du­pă schimbarea bruscă a celor relatate de Molan, să-l supună unui examen medical complet, inclusiv psihiatric.

 

Comisia medico-legală compusă din doc­to­rii Alexandru Moga (medic primar) Mi­ha­e­la Gădăriţeanu şi Horia Bota (medici psi­hiatri) l-a examinat pe Teodor Molan în ziua de 28 decembrie 1989. Concluziile ex­pertizei cu nr. 4073/E au fost că are „dis­cernământ păstrat“ şi că „prezintă unele leziuni corporale (escoriaţii şi echimoze) pentru vindecarea cărora necesită în­gri­jire medicală“. Deci Molan nu era nebun, dar necesita îngrijiri medicale.

 

Prin urmare, a devenit necesară efec­tua­rea unei investigaţii medicale mai atente. Ceea ce s-a realizat pe 3 ianuarie 1990. Laboratorul de Medicină Legală Braşov a eliberat în data amintită o expertiză care menţionează că Molan Tudor a fost exa­minat radiologic şi „prezintă fracturi cu deplasarea posterioară a coastei a IX-a dreapta şi a coastelor VIII-IX stânga. Lo­viturile pot data din 23.12.1989 şi ne­ce­sită 14-15 zile îngrijire“. Deşi, de la ul­ti­ma examinare medicală, cea din 28 de­cem­brie 1989, starea sănătăţii lui Molan pă­rea să se fi agravat, din nou nu exista ni­ciun indiciu că aceasta ar fi fost de na­tură să îi pună viaţa în pericol. Foarte pro­babil că această descoperire să fi fost in­terpretată prin prisma faptului că un con­trol general, fie el şi atent, nu ar fi putut scoate în evidenţă eventuale fracturi in­ter­ne. Asta dacă nu cumva respectivele coas­te au fost „deplasate“ după data de 28 de­cembrie 1989. Să nu anticipăm.

 

Adevăratul mister medical a început însă în noaptea de 8/9 ianuarie 1990, pentru că în respectiva noapte Tudor Molan a de­cedat în celula în care era încarcerat în arestul Miliţiei Braşov. Autopsia, efectuată de acelaşi medic, Alexandru Moga, cel ca­re îl consultase prima dată în 28 de­cem­brie 1989, menţionează că „La nivelul sche­letului toracic se constată fractura trans­versală a corpului sternal şi frac­tura coastelor de II-XII, pe linie axială medie“. În termeni simpli, toracele lui Tu­dor Molan fusese zdrobit. Cu toate aces­tea, se menţionează că moartea a fost „pa­to­logică, neviolentă şi s-a datorat insu­fi­ci­enţei cardiace acute“. Foarte corect de altfel, pentru că, în final, indiferent câte coaste rupte ai, tot inima cedează ultima.

 

Tocmai această neconcordanţă flagrantă i-a atras atenţia generalului magistrat Ioan Dan în anul 1994, când a cerut re­deschiderea anchetei în cazul Molan. Era nemulţumit şi de faptul că toate cer­ce­tă­rile fuseseră sistate încă din 1990. Cazul pri­mise un NUP strategic, motivat de „de­cesul suspectului“, dar soluţia era com­plet ilegală pentru că se referea doar la acu­zaţia iniţială de „deţinere ilegală de armament“, fără să facă nicio trimitere la faptul că Molan fusese reţinut de fapt ca sus­pect de terorism, şi nici la moartea bi­za­ră a acestuia. Despre deces se afirma că era rezultatul bătăii din 23 decembrie 1989.

 

Generalul Ioan Dan a înţeles în mod sigur care erau mizele anchetei, mai ales că în res­pectivul moment rămăsese aproape sin­gurul procuror militar care mai susţinea existenţa „teroriştilor“, în vreme ce mult mai mediatizaţii săi colegi se băteau cu că­rămida în piept în studiourile tele­viziu­ni­lor că sunt împiedicaţi de „Sistem“ să fa­că lumină în Dosarul Revoluţiei, asta în vreme ce lucrau cot la cot cu cei direct in­teresaţi de implementarea ideii că „poate vi s-a părut şi v-aţi împuşcat singuri“. El a crezut că cea mai sigură cale pentru a obţine redeschiderea anchetei este aceea de a proba că decesul lui Tudor Molan s-a datorat unor bătăi încasate în arestul Mi­li­ţiei Braşov, după reţinerea lui în de­cem­brie 1989, cu scopul de a-l reduce la tă­ce­re. Ceea ce trebuie că i s-a părut extrem de clar şi simplu de făcut. S-a adresat Ins­ti­tu­tu­lui de Medicină Legală „Mina Mino­vici“.

 

La 30 august 1994, procurorul Ioan Dan a întocmit Ordonanţa de efectuare a ex­per­ti­zei medico-legale în cazul Molan. În do­cument a introdus un set de întrebări con­crete, între altele cerând ca experţii le­gişti de la „Mina Minovici“ să-i răspundă clar dacă o persoană poate supravieţui timp de 17 zile (23 decembrie 1989-8/9 ianuarie 1990) cu toracele zdrobit, aşa cum se des­co­perise la autopsie. Întrebarea nu era atât de lipsită de sens pe cât pare. Pro­cu­rorul solicitase iniţial toate datele me­di­cale de la IML Braşov şi primise răspun­suri mai mult decât ciudate. De fapt, pe 3 ianuarie 1990 nu se făcuse nicio radio­gra­fie, deoarece „în perioada decembrie 1989 - ianuarie 1990 lipseau substanţele re­active“, apoi că se făcuse ceva, dar „sub­stanţele reactive erau de proastă ca­litate şi citirea rezultatelor putea fi vi­cia­tă“. În esenţă, aducând motive care erau la limita plauzibilului, IML Braşov nu se clintea de la concluzia că Molan murise în 8/9 ianuarie 1990 din cauza loviturilor de pe 23 decembrie 1989. Care concluzie se po­trivea ca o mănuşă cu NUP-ul din 1990.

 

Răspunsul de la „Mina Minovici“ a venit cu adresa A5/12862/24 martie 1995 şi avea următoarele concluzii: „Moartea lui Mo­lan Tudor a fost violentă, po­litraumatism cu fracturi multiple, fracturi ale sche­le­tu­lui toracic (fracturi de stern, coastele la­terale). Modul de producere: posibila com­primare între două corpuri dure“. Ge­neralul Ioan Dan ar fi putut să fie mul­ţumit, dacă respectiva expertiză nu ar fi con­ţinut şi fraza: „Pot data din 23.12.1989“. Ceea ce de fapt anula întreaga li­nie de raţionament.

 

Dornic să obţină un răspuns tranşant din partea unor specialişti, pe baza căruia să poată justifica continuarea anchetei, Ioan Dan şi-a forţat norocul şi le-a cerut celor de la „Mina Minovici“ să refacă expertiza. Adresa sa din 17 aprilie 1995 prin care ce­rea o precizare a concluziilor anterioare tre­buie că a fost interpretată ca un afront la adresa legiştilor din lumea întreagă. Cel puţin aşa rezultă din răspunsul pe care l-a primit pe 17 octombrie 1994. Cei trei me­dici legişti semnatari au ţinut să-i explice, plini de ţâfnă, pe trei sferturi din cu­prin­sul adresei, cât de exactă şi metodică este munca lor. Cât despre Molan, despre care era vorba de fapt, au concluzionat solo­mo­nic că „o persoană poate supravieţui cu ti­pul respectiv de răni una sau mai mul­te zile“. Foarte profesionist.

 

Evident, în absenţa unei probe medicale clare din care să rezulte că moartea lui Tu­dor Molan a fost provocată intenţionat pen­tru a-l reduce la tăcere, generalul Ioan Dan a trebuit să meargă înainte cu ce avea. Şi avea destul de puţine. O declaraţie a unui fost condamnat penal şi numele unui fost ofiţer de Securitate. Problema era că, în declaraţii, Molan îl indicase mereu pe cel de la care primise arma doar cu numele: Morariu. Or, la Securitatea Bra­şov activau în decembrie 1989 doi ofi­ţeri cu numele respectiv, ambii cu gradul de locotenent-major: Morariu David de la Serviciul 2 (Contrainformaţii economice) şi Morariu Lazăr (de la USLA).

 

Somnoroase păsărele...

                       

Primul ofiţer care a fost chestionat de procurorii militari a fost Morariu Lazăr, lo­cotenent-major la Compartimentul 0620 (USLA) al IJS Braşov în decembrie 1989. Declaraţia sa poate fi privită ca un model pentru deferenţa cu care au fost trataţi la câţiva ani de la Revoluţie foştii ofiţeri de Se­curitate, convertiţi în lucrători SRI. Sin­gura explicaţie pentru modul absolut bat­jocoritor în care majoritatea dintre ei au ales să explice rolul lor în desfăşurarea eve­nimentelor. Şi pentru credulitatea cu care le-au fost acceptate basmele.

 

Iată ce a susţinut Lazăr Morariu.

 

În data de 21 decembrie 1989, Securitatea Braşov a fost pusă în stare de alarmă şi tot personalul a fost chemat la unitate. Evi­dent, personalul USLA, care avea un rol fun­damental în reprimarea mişcărilor de stradă, a fost înarmat şi s-a pregătit de „intervenţie“. Totuşi, pe 22 decembrie, de­şi evenimentele în desfăşurare ar fi fă­cut mai mult decât necesară prezenţa tu­turor ofiţerilor compartimentului în sediu şi cu toate că de la Bucureşti se primise ordinul ca toţi „securiştii“ să rămână în unitate şi să încuie armamentul, Lazăr Mo­rariu are parte de un tratament special. Mo­tivul? Superiorul său, maiorul Ion Ior­dache, şeful Compartimentului USLA al Securităţii Braşov, observă că subor­do­natul său este „palid“. Îngrijorat, îl ches­tionează, iar Morariu îi mărturiseşte că „este foarte tensionat de evenimente şi vrea să treacă puţin prin târg să vadă care este situaţia“. Gândindu-se probabil că nimic nu este mai important în acele momente decât starea de sănătate a subal­ternului, maiorul Iordache îi permite să plece „în târg“ pentru a lua o gură de aer, dar îl roagă totuşi să lase pistolul în uni­tate. Respectivul episod este menţionat cu multă grijă în ambele declaraţii date de Lazăr Morariu, nu cumva să se înţeleagă alt­ceva, deşi faptul că avea totuşi pistolul la el, şi nu încuiat în rastel e în sine un detaliu interesant.

 

Cert este că, după ce a luat aer şi s-a pus la curent direct cu mersul evenimentelor ca­re îl tensionaseră, locotenentul-major Mo­rariu Lazăr a mers acasă şi s-a culcat. Da. Era probabil atât de stresat încât se pare că a fost singurul braşovean care dor­mea în noaptea de 22/23 decembrie, când oraşul luase foc şi se trăgea ca pe front. De fapt, cum vom vedea, nu era chiar sin­gurul somnoros.

 

Este foarte probabil ca, la Braşov, în data de 22 decembrie 1989, „diversioniştii ex­cur­sionişti sovietici“ să fi folosit o armă biologică care provoca somnolenţa (iată un aspect neglijat în analizele lor de cons­pi­raţionişti!) şi au dirijat-o spre Com­par­ti­mentul USLA. Asta pentru că un alt ofiţer al amintitei unităţi a fost lovit fix de aceleaşi simptome ca şi Lazăr Morariu.

 

La 20 decembrie 2006, Nicolae Paraschiv, fost ofiţer USLA la IJS Braşov cu gradul de maior, a dat o declaraţie la Parchetul Mi­li­tar în care a relatat versiunea sa asu­pra eve­nimentelor. Surpriză, la fel ca şi co­le­gul său, Paraschiv a fost lovit de somn pe 22 decembrie şi a plecat din unitate să se culce. Nici el nu a fost trezit de cano­nada de afară, ci de nişte bătăi în uşă în di­mi­nea­ţa de 23 decembrie „în jurul orei 8.00“. Îl căuta „un grup de revolu­ţio­nari“.

 

Dacă povestea că cei doi ofiţeri USLA de la Braşov dormeau în timpul celor mai sângeroase evenimente pe care le trăia ora­şul în decembrie 1989 este cel puţin bi­zară, ce se mai poate spune despre faptul că în dimineaţa de 23 decembrie le-a ve­nit, în acelaşi moment, aceeaşi idee?

 

S-au îmbrăcat şi s-au dus, nu la sediul unităţii lor, cum ar fi presupus ordinele în vigoare, ci, din nou în sfidarea deplină a şe­fului lor de la Bucureşti, care nu mai pri­didea în acele zile să le explice revolu­ţio­na­rilor că oamenii săi stau cuminţi în uni­tăţi, ci la sediul Comitetului Judeţean, un­de s-au pus la dispoziţia Revoluţiei.

 

Şi astfel, după o noapte odihnitoare, cei doi uslaşi au intrat direct în povestea noa­stră...

 

(Va urma)

TAGS : C. Baudelaire Bryan Singer Dan Voinea
Recomandari
Comentarii
Mircea Ordean 2016-12-17
Citind cele de aici, am bănuit că autorul este un om relativ tînăr. Care folosește faptele istorice inclusiv pentru omeneasca plăcere de-a transforma realitatea în plastilină personală.
Chiar azi s-a întîmplat să-l văd la Digi24 și mi-am dat seama că nu greșisem.

Nu retrag o afirmație recentă cum că dl Hodor posedă un condei interesant. Și-o plăcere de-a studia documente (dacă tot s-a nimerit la CNSAS). Îmi pare însă a fi grăbit să tragă concluzii, iar în paralel se ferește a ieși din feuda proprie. Adică a documentelor din instituția amintită.
Dacă ar ieși, ar fi observat că lumea stă - la 1989 sau oricînd - ceva mai complexă.
Mircea Ordean 2016-12-17
„„Cel mai tare truc născocit vreodată de către Diavol a fost să convingă lumea că nu există. Şi astfel, pac, a dispărut.“ - Roger Verbal Kint, The Usual Suspects, regia Bryan Singer (1995), citat după C. Baudelaire, Micile poeme în proză (Le Spleen de Paris).

Între noi fie vorba, Dumnezeu a născocit trucul de-a face să credem că există...
Mircea Ordean 2016-12-17
Foarte interesant articolul dumneavoastră.

Bineînțeles că totul e de verificat, căci prudența e mama istoriei corecte,


Felicitări autorului.
Frumoasă scriitura dumnealui!
Mircea Ordean 2016-12-17
Foarte interesant articolul dumneavoastră.

Bineînțeles că totul e de verificat, căci prudența e mama istoriei corecte,


Felicitări autorului.
Frumoasă scriitura dumnealui!
val 2016-12-03
Foarte interesant articolul. Unul din putinele in care pare a se spune ceva clar in privinta identitatii teroristilor.
Total 5 comments.
6804
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.