Cabinetul Trump prinde contur

Prin nominalizările făcute până acum, Do­nald Trump pare decis să se înconjoare de un cerc de loialiști. Este o tendință vizibilă mai ales în zona de securitate națională. Îi re­găsim pe Mike Pom­peo (di­rector al CIA), Steve Ban­non (strateg-șef al Casei Al­be), generalul Mike Flynn (consilier pe probleme de se­curitate națională), Reince Priebus (șef al staffului de la Casa Albă) și Jeff Sessions (procuror-general). Oare ar trebui să ne îngrijoreze? Sunt mulți cei care cred că, în cele din urmă, sistemul îl va tempera pe Donald Trump.

Se ignora însă precedentul Obama, când pe dosarele majore decizia a fost în mod de­liberat concentrată la Casa Albă. Con­co­mitent a crescut decisiv influența cercului intim, de insideri din jurul președintelui, reunind în general oameni a căror loia­li­tate s-a forjat în zilele de foc ale cam­pa­niei electorale. Totul spre exasperarea ti­tu­larilor principalelor portofolii ale Cabi­ne­tului. Este paradigmatic episodul din du­pă-amiaza zilei de 30 august 2013, când, în Consiliul Național de Securitate (NSC), s-a hotărât implementarea „liniei roșii“ îm­potriva regimului Assad, pe fondul uti­li­zării armelor de distrugere în masă îm­po­triva opoziției. Însă o plimbare a preşe­din­telui prin grădina Casei Albe alături de șe­ful staffului său, Denis McDonough, a fost suficientă pentru a întoarce o decizie co­lec­tivă la care participaseră secretarul Apă­rării și secretarul de stat. Ulterior, nume gre­le, cu experiență în multiple admi­nis­trații, deopotrivă democrate și republi­ca­ne, precum Leon Panetta sau Robert Ga­tes, au criticat tendința de centralizare a controlului și de micromanagement ară­ta­tă de Casa Albă sub Obama. „Când începi să construiești un staff ex­tins la Casa Alb­ă, acesta în­cepe să afec­teze ca­pa­ci­tatea De­par­tamentul Apă­rării de a-și face vocea au­zită și de a ghida po­li­ti­cile. Din cauza centra­li­zării auto­rității la Casa Al­bă, sunt prea puține voci ca­re sunt auzite în pro­ce­sul de luare a deciziilor. Pâ­nă ajungem noi acolo, foarte probabil, stafful a determinat deja ce trebuie sau ce nu trebuie să facă pre­ședintele“, spunea Panetta în urmă cu doi ani. Iar Gates a văzut de două ori tendințe similare la sfârșitul carierei (sub Obama) și la început (în Administraţia Lyndon John­son): „Micromanagementul mă în­ne­bunea. (...) Problema este dorința tot mai mare a Casei Albe de a controla fiecare aspect al chestiunilor militare. Când un președinte vrea un control centralizat la magnitudinea pe care o descriu, rațiunea nu este birocratică, ci politică“.

Acum, întrebarea fundamentală care se ri­dică este dacă atributele sistemului, așa cum tinde el să fie configurat la acest mo­ment, și populat cu loialiști, cum pare să devină norma, va sfârși prin a crea o imen­să „cameră ecou“ de yesmeni care îi am­plifică președintelui ales predispozițiile ară­tate în campanie față de aliați, alianțe și ordinea postbelică. Multe dintre ele nu sunt de ieri, de azi, ci au trecut testul tim­pului. Într-un recent editorial, Anne Apple­baum relua un scurt pasaj scris de Trump în anul 2000: „America nu are ni­ciun interes vital în a alege între facțiuni aflate în conflict ale căror animozități merg înapoi secole... conflictele lor nu merită vieți americane. O retragere din Europa ar genera pentru această țară eco­nomii de milioane de dolari anual. Costul pentru staționarea trupelor NATO în Europa este enorm. Și acestea sunt în mod clar fonduri care pot fi folosite mai bine“. Altele sunt chiar din 2016, precum acest pasaj care spune multe despre con­cepția președintelui ales asupra dreptului internațional și despre normele lumii postbelice: „când Kuweitul a fost atacat de Saddam Hussein (...) către cine s-au ori­entat pentru ajutor? Cine altcineva? Către Unchiul Fraier. Adică noi. Am chel­tuit miliarde de dolari trimițând armata noastră să recâștige Kuweitul. (...) Cât de proști putem fi? De ce nu am făcut un aranjament cu ei care să schițeze cum ne vor plăti ca să le luăm țara lor înapoi pentru ei?“ și, desigur, bine cunoscutele rânduri despre marii aliați: „Apărăm Ger­ma­nia, Japonia, Coreea de Sud. Sunt țări puternice și prospere. Nu primim nimic de la ele. (...) Avem 28.500 de soldați ame­ricani minunați la frontiera dintre Co­reea de Sud și de Nord. (...) Sunt sin­gu­rul lucru care îi protejează. Și ce primim pentru asta? Ne vând produse la un pro­fit bunicel. Sunt în competiție cu noi“.

Cam acestea sunt câteva dintre pornirile, bagajul cu care președintele ales intră în „cu­tia neagră“ a guvernării. De aceea, nu­mirile în pozițiile de secretar de stat și la Pentagon sunt esențiale. Nu doar că e ne­vo­ie de oameni cu experiență, de per­so­na­li­tăți puternice, respectate, care se pot im­pu­ne în fața unor birocrații greu de con­tro­lat și pot contrabalansa un președinte impulsiv, dar oameni care, prin biografia lor, proiectează credibilitate, un mesaj de reasigurare și damage control pe scena glo­bală. Câteva dintre variantele cir­culate, precum Mitt Romney, generalii Da­vid Pe­tra­eus sau Jim Mattis, răspund aces­tor im­perative. Primul și ultimul au fost curtați ma­siv de tabăra NeverTrump și în general toți îi reprezintă pe republicanii „de rit vechi“ - bipartizani, orientați spre com­promis, care valorizează rolul alian­țe­lor și instituțiile ordinii postbelice. Ei știu foarte bine că ne aflăm într-o conjunctură sen­sibilă, când sis­temul internațional se află sub atacul unor forțe precum ISIS, dar și al unor giganți geopolitici care au arătat că sunt gata să schimbe prin forță fron­tie­rele din imediata apropiere.