Elitele şi societatea. Cine pe cine încurcă?

Pe aceeași temă

Marţi, 29 noiembrie, Grupul pentru Dialog Social (GDS) şi revista 22 au organizat dezbaterea cu tema Elitele şi societatea. Cine pe cine încurcă?, moderată de Sever Voinescu şi construită în jurul a două prezentări susţinute de Andrei Cornea şi Sorin Ioniţă. Publicăm în continuare fragmente din această dezbatere.

SEVER VOINESCU:

Tema acestei dezbateri organizate de GDS și revista 22 ne preocupă de ceva vreme. Pentru că în ultima perioadă am avut o „criză a migrației“ - administrativă la început, după aceea a devenit o criză politică, ulterior ne-a forțat pe toți spre întrebări fundamentale legate de identitatea noastră şi a altora -, a venit apoi Brexit-ul, urmat de Donald Trump. Avem un final de an 2016 preocupant. Unii văd deja nori negri pe cerul senin al democrației. Alții, dimpotrivă, socotesc că e un moment, așa cum au fost și altele, pe care îl vom trece. Trăim cu toții un sentiment al unui sfârșit de lume. Şi mi se pare că pentru noi, cei din Estul Europei, lucrurile sunt încă și mai bizare, pentru că, până de curând, trăiam euforia unui început de lume și acum suntem în depresia și dezabuzarea specifică sfârșitului de lume. În orice caz, sentimentul este că în toată Europa și în spațiul american democrația a cam obosit. Și pare-se că oamenii s-au săturat de democrație după ce au trăit din plin toate beneficiile ei.

La sfârșitul anilor ’70 a apărut conceptul de „deficit democratic“, care vrea să spună că apare o neîncredere între instituțiile reprezentative și cei care sunt reprezentați, dar și în interiorul sistemului instituțional, între instituțiile direct alese și instituțiile conduse de oameni numiți, dar care se află și ele sub control democratic. În orice caz, tot acest arsenal instituțional începe să fie perceput de către popor ca fiind un corp străin. Apare așadar această crevasă între popor și elite. Poporul nu mai are încredere în elite, dar și elitele sunt din ce în ce mai iritate de popor, nu se mai înțeleg cei doi poli ai societății. Dar democrația nu poate funcționa în contextul unei societăți fracturate.

Precizez că, atunci când am ales titlul acestei dezbateri, ne-am gândit la elite în sensul cel mai larg: elite politice, elite intelectuale, elite economice - toți cei care ies prin ceva în afara marii mase care ar fi poporul.

Infantilizarea poporului și parentalizarea elitelor

ANDREI CORNEA:

O să fac o incursiune într-un fel de psihologie metaforică şi voi vorbi despre părinți și copii. Democrația reprezentativă, liberală se bazează pe un spirit cetățenesc, pe oameni maturi din punct de vedere psihic și intelectual, cel puțin într-o mare majoritate, care formează corpul cetățenesc și care iau decizii în cunoștință de cauză. Bineînțeles că, în cazul lor, există elite - cei aleși sau numiți în funcții importante. Pentru un timp, democrația reprezentativă presupune, cum se știe, alternanță la putere: cei care conduc, alternativ, devin conduși și cei care sunt conduși, unii dintre ei, ajung să conducă. Importantă este această maturitate pe care o presupune democrația, cel puțin în forma ei liberală.

Am impresia că ceea ce caracterizează epoca noastră - și n-aș spune că e vorba de 2016, ci probabil de ultimii 20 de ani, dar lucrurile s-au accentuat, vedem urmările astăzi mai bine decât înainte – este că trăim într-o lume care tinde să fie infantilizată la nivelul publicului, la nivelul a ceea ce se numește poporul sau societatea, și să fie parentalizată, dacă mi se permite barbarismul, la nivelul elitelor. Ideea mi-a venit de la o carte a lui Konrad Lorenz, Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, în care se vorbește despre tendința omului postmodern de a se infantiliza. Sigur, intelectual şi fizic vorbind, el e aparent adult, dar, din punct de vedere psihologic, de foarte multe ori se comportă infantil, așa cum nu o făceau părintele sau, mai ales, bunicul lui.

Predominanța impulsurilor și a emoțiilor asupra gândirii critice

Prin ce anume observăm această infantilizare? În primul rând, predominanța impulsurilor și a emoțiilor asupra gândirii critice. Publicul de azi tinde să acționeze şi să voteze emoțional. Nu e un lucru rău în sine să ai atitudini emoționale, nu poți să fii rece ca o statuie în orice situații, dar dispariția sau atenuarea gândirii critice ne transformă adesea în niște copiii răsfățați care doresc imediat o gratificare. Contemporanii noștri sunt răsfățați de elite, primesc o mulțime de „jucării“ și, în orice caz, părinții, adică elitele, îi privesc cu grijă, cu atenție, ezită să-i pedepsească, ba renunță chiar să-i pedepsească pentru că preferă să-i corupă cu mici sau mari cadouri, numai să stea liniștiți. Ceea ce se pierde astăzi în public sunt două virtuți tradiționale ale maturității: prudența și răbdarea. Prudența, în sensul de gândire rațională, practică, rezonabilă. Răbdarea - obișnuința de a nu te grăbi, de a nu aștepta imediat răspunsuri.

Dependenţa de mituri în lumea Internetului

Apoi, aș vorbi, tot la nivelul publicului, despre dependența de povești, pe mituri. Bineînțeles că oamenii au crezut în mituri întotdeauna, dar amploarea pe care o au astăzi, într-o epocă bazată pe tehnologii, este uimitoare. Gândiți-vă la teoriile conspiraționiste, acum a apărut și o nouă expresie, „post-truth“, oamenii cred lucrurile cele mai absurde. Adulții aceștia imaturi vor o lume de poveste cu răul și binele clar separate, delimitate, maniheiste. Oamenii maturi știu că răul și binele nu sunt separate întotdeauna, sunt de multe ori în amestec, sunt complicate, trebuie să le vezi cu discernământ. Asta contrazice așteptările vârstei fragede, care vrea să ştie imediat cine e bun şi cine e rău. De aici și succesul așa-zișilor populiști, care promit rezolvări rapide și clasifică imediat lumea în bun și rău. Nu e o noutate, asta au făcut dintotdeauna mulți ideologi, dar iată că, astăzi, astfel de curente își găsesc aplicare și ecou acolo unde nu te-ai fi așteptat altădată. La asta contribuie Internetul și rețelele lui de socializare, care îți furnizează exact așa-zisele adevăruri pe care le dorești în cochilia ta. Îți auzi numai prietenii şi, când unul nu-ți place, îl scoți de pe listă și în felul ăsta nu ai parte decât de adevărul unui grup închis și refuzi să mai vezi și alte lucruri.

Statul-părinte îşi răsfaţă copiii

Un alt aspect foarte serios este dependența mereu mai accentuată de statul-părinte. Publicul cere ajutorul statului în tot mai multe situații: să aibă grijă de salarii, de pensii, de ajutoare de șomaj, să intervină acolo unde pe piață apar niște disfuncții, să rezolve tot felul de probleme. Astfel, statele cresc tot timpul în amploare, ca număr de funcționari. Deci, pe de o parte, publicul infantilizat cere ca părintele să îl ajute și, pe de altă parte, îl urăște. E firesc: adolescentul nu se înțelege bine cu părinţii, vrea să scape de ei, dar, în același timp, nu poate, e la vârsta dificilă. Exact asta este vârsta dificilă a publicului nostru, numai că, din păcate, în viața individuală se merge în sus, spre ieșirea din vârsta dificilă, dar aici se pare că se merge în jos.

Pe de altă parte, la rândul lor, elitele - deci statul, cei care au momentan puterea - se comportă ca niște părinți în general benigni, dar care au renunțat de mult în a mai avea măcar ideea de a-și pedepsi copiii. Sunt niște părinți postmoderni care se gândesc numai cum să-i țină pe puști în frâu și pentru asta preferă să-i răsfețe, să-i corupă cu noi lucruri, cu noi salarii mai mari, cu pensii, cu ajutoare. Deci problema nu e numai la public, ci și la state, la aceste elite, care mai recent și-au descoperit vocația de a se uita tot timpul la sondaje. Politicienii nu mai gândesc cu capul lor, gândesc cu capul sondajelor: „Ce vrea publicul? Vrea cutare, cutare“, se face o listă și după asta se ghidează. Sigur, în sine poate că nu e rău, însă a lăsa ca sondajele singure să-ți facă agenda în toate privințele cred că e greșit, pentru că de multe ori oamenii astăzi vor un lucru, peste câteva luni or să vrea altceva, în funcție de ce se întâmplă și mai ales de cum e prezentată realitatea respectivă în media și în special la televiziune. Iată, acum a început o nouă eră, a referendumurilor. Publicul spune ce vrea și tu, ca politician, nu mai ai nicio răspundere, nu faci decât să-i lași pe oameni să decidă singuri și apoi aduni cioburile de pe jos.

Într-adevăr, ruptura despre care vorbea Sever Voinescu este o realitate. Eu nu am o soluție. Dar îmi apare evident că unul dintre principalii vinovați în această poveste, deși nu singurul, sunt mass- media moderne - televiziuni, Internet - care, dincolo de imensele posibilități și valori reale pe care le permit, contribuie mult la această infantilizare.

Elitele 2.0

SORIN IONIȚĂ:

Eu cred că ceea ce se întâmplă în ultima vreme nu este neapărat o fractură între popor și elite, ci pur și simplu avem o elită de tip nou, care a înțeles că se întâmplă niște lucruri și e foarte abilă în a profita de ele. Noii lideri care se pun în fruntea acestor mișcări populiste nu sunt nici mai săraci, nici mai puțin educați, nici mai puțin conectați la sistemul de putere. Ei sunt partea din acea elită tradiţională care a înțeles că poate profita de anumite mutații care se întâmplă în societățile moderne din Occident. Nu ne-am prins de lucrurile astea cu ani în urmă, când s-a respins la referendum noua Constituție Europeană în țări unde nu te așteptai, Franța şi Olanda, şi acum avem Brexit, Donald Trump, alegeri în Austria zilele acestea, în Olanda și în Franța anul viitor.

Cred că în perioada următoare nu vom mai avea alinieri. Clivajul politic principal în democrațiile de tip occidental - și includ aici și țările noi membre ale UE, cum suntem și noi - nu va mai fi „stânga-dreapta“, ci între vechea elită - să-i zicem mainstream, moderații de la centru - și noua elită contestatară, vioaie, cu multe abilități de social-media, care profită abil, deliberat sau instinctiv, de anumite mutații socio-economice reale care se petrec în societățile dezvoltate. Avem acum elita 2.0.

Un joc cu sumă nulă

Există acest nou discurs care a sucit axele politice: nu contează ce spui, contează să fii indignat și furios - cu cât ești mai indignat, cu atât ai mai multă dreptate. Dacă ești nervos, ai mai multă expunere decât dacă ești calm - este specificul mass-media din democrații, care, atâta vreme cât sunt libere, vor privilegia problemele și pe oamenii supărați. Spaimele sociale au trecut în centrul discursului politic, deci se vorbește de schimbări culturale, de dezastrul adus de corectitudinea politică, de imigrație etc. Că e de stânga, că e de dreapta, elita 2.0 ne spune că, de fapt, în societate și în economie jocul e de tip sumă nulă, adică nu există, ca în liberalismul clasic, situaţia de win-win, de cooperare. Trebuie să recunoaștem că Viktor Orbán a fost un clarvăzător când, cu vreo câțiva ani în urmă, a vorbit despre democrația neliberală pe care vrea el să o construiască în Ungaria. Lumea l-a luat în râs atunci, dar el nu glumea și uite că omul de fapt a fost un precursor, și nu un ciudat, și lumea se aliniază după el.

Elita 2.0 practică populismul nu pentru că ea ar fi extrasă dintr-o clasă lovită de o mutație, că este săracă. Uitați-vă cine formează elita 2.0 în România, cine sunt cei care au format partidele extremiste: ei sunt mai bogați, fiecare în parte, decât noi toți din această sală la un loc. Istoria personală a lor nu explică neapărat discursul pe care îl practică. Iar faptul că unii sunt mai curând neomarxiști și se luptă cu multinaționalele, iar alții sunt la extrema neoortodoxă nu prea contează și veți vedea alianțe între ei, așa cum sunt în multe țări în Europa. Asta nu înseamnă neapărat că partidele se întâlnesc și semnează un pact, dar cooperează foarte bine în campanii, încurajează același tip de electorat până la urmă, care vrea închidere și așteaptă mesaje de tip populist.

Categorii frustrate care aşteaptă să fie minţite frumos

Sigur, sunt mutații socio-economice reale în țările dezvoltate în care apare acest tip de discurs. Nu e un secret că munca manuală s-a erodat în țări din Vest, fie prin automatizări, fie prin mutarea joburilor manuale peste hotare, în procesul de globalizare. Aceste lucruri nu se mai întorc, oricât s-ar da cineva peste cap. Această clasă muncitoare frustrată am văzut-o în America lui Trump, dar ea există peste tot. Ea nu știe ce să facă și așteaptă să-i spună cineva. Și, din moment ce această așteptare există, apar și oamenii care să o mintă frumos.

Există o erodare a joburilor stabile, tendința este către fragmentare, către muncă de tip temporar, de tip free lancing, de tip broker de servicii, ceea ce înseamnă un aranjament mai nesigur și care creează destule frustrări. Dar tendința asta este ireversibilă. Proliferează modelele de business de tip sharing, cum e Uber sau Airbnb, și vor fi și în industria manufacturieră genul ăsta de subcontractări pe firme mici, deci spargerea marii industrii cu clasă muncitoare, cu program sigur, cu asigurări sociale etc. Asta înseamnă că angajaţii trebuie să devină antreprenori liberi care să-și managerieze propriile contracte temporare. Or, asta este foarte dificil. Frustrarea pe care au avut-o votanții lui Trump se va extinde în societate și la categorii de muncă intelectuală. Sigur că, per total, consumatorul câștigă. Dar asta nu înseamnă că acești perdanți vor sta liniștiți, atâta vreme cât nu se găsește o soluție și pentru ei. Iar discrepanța între cei care reușesc să-și conserve o competitivitate pe piață și cei care nu reușesc să intre în această lume în schimbare se va mări.

Teama de competiţia globală şi valul de migranţi

Demografia este şi ea foarte importantă. Lumea occidentală scade demografic, în special Europa, și îmbătrânește, pe când lumea a treia crește, în special prin mutare de la țară în megalopolisuri. Există o uriașă presiune demografică în aceste rezervoare de umanitate tânără și dinamică de a veni fizic în Europa și în Statele Unite și frustrarea că ei nu pot să vină este relevată foarte bine de studii recente. Migrația cu care ne luptăm nu vine din faptul că oamenii aceia au rămas foarte săraci, ci, tocmai pentru faptul că sărăcia a fost relativ bine combătută în lumea a treia, în termeni absoluți, foarte mulți oameni au făcut un pas pe scara socială și a veniturilor și au căpătat acele resurse ca să poată emigra. Atunci când rămâi într-o zonă parohială nu te poți gândi că vei pleca în Europa, dar succesul globalizării în lumea a treia, care reprezintă majoritatea pe această planetă, a declanșat exact acest proces. În plus, prin Internet și prin accesibilitatea acestor device-uri, oamenii sunt conectați informațional și emoțional la această lume dezvoltată. Ei de aici văd filme, ascultă muzică, urmăresc liga engleză de fotbal, se identifică emoțional cu occidentalii și aici vor să vină. Subestimăm forța de atracție și supraestimăm posibilitatea noastră de a-i opri pe acești oameni care au acum resurse ca să vină încoace pe care acum 20-30 de ani nu le aveau. Oamenii ăștia, cuplați informațional și emoțional cu noi, cu ceva resurse ca să poată face călătoria, dar pe care noi nu-i lăsăm administrativ să vină unde ei vor să fie, au o frustrare pe care o putem foarte puțin înțelege și care se manifestă în medii urbane din jurul Europei, în aceste orașe uriașe, care ajung la 10 milioane de locuitori, unde jumătate din populație este tânără, de vârstă activă și fără nimic de făcut, pentru că sunt prost conduse și economia le merge prost.

Elita 2.0 din lumea dezvoltată se urcă pe acel val al frustraților, care sunt foarte mulți și din categoria antreprenorială. Studiile din urmă cu 10 ani arătau că mare parte din suportul lui Orbán în Ungaria venea de la mici antreprenori, cu ferme care deja cuplaseră la agricultura comercială și care au întâmpinat dificultăți după aderarea la UE. De competiția globală se feresc şi foarte mulți antreprenori români. Și vedeți în ce degenerează discursul: protecția capitalului domestic ori de concurență externă, ori de DNA. Dar acest discurs nu este o glumă și nu s-a inventat în România. Ar fi o greșeală să credem că elita 2.0 nu se extrage și de aici sau nu știe să călărească acest val și că ea o să rămână numai cu câțiva dezaxați sau oameni inculți de prin județul Vaslui și Teleorman. Elita 2.0 este printre noi și va ști să exploateze acești nemulțumiți ai acestor mutații noi, așa cum o face foarte bine în toată Europa.

Rolul rețelelor sociale

Sigur că și dispariția presei clasice joacă un rol în toate aceste chestii. Practic, nu mai avem o platformă centristă care să fie media mainstream, în care să ai niște profesioniști - redacția -, care filtrau și-ți livrau un fel de ierarhie relevantă a ceea ce s-a întâmplat, poate și ușor comentată, pentru ca publicul să se adune la centru și să aibă o dezbatere rațională pe teme relevante. Acum totul se sparge în nișe, în camere de ecou, în care te asociezi cu cei care gândesc exact ca tine, de obicei în jurul unui lider de opinie care exprimă părerile tale, dar mult mai bine decât știi tu să o faci, mult mai atractiv, mai colorat. Te-ai izolat, nu mai interacționezi niciodată cu oameni de altă părere și orice formă de argument rațional dispare. Oamenii vor să audă refrenul care îi satisface emoțional, dar spus de cineva foarte talentat - cam ăsta este rolul rețelelor sociale. Din păcate, după ce acum 10 ani credeam că va fi o formidabilă democratizare a informației și că se va ajuta democrația cu chestia asta, acum constatăm că ajutăm la formarea de buzunare omogene în păreri și, de fapt, din ce în ce mai radicale. Pentru că atunci când te-ai adunat într-un buzunar unde toți sunt de aceeași părere, cum poți să concurezi pentru atenție? Păi, escaladând discursul, dar în direcțiile asumate de grupul respectiv.

Discursul mizerabilist

Toate aceste evoluții se bazează pe anumite schimbări reale socio-economice din Occident și în lumea a treia, dar nu tot ce spun acești oameni din elita 2.0 este real. Este vorba despre acest discurs mizerabilist pe care îl auzim de la toată lumea și care tinde să tragă după el și elita mainstream. Haideţi să ne uităm la cum arată România astăzi, comparativ cu 1989, să vedem dacă este vreo justificare ca să fim pesimiști. Ultimii 25 de ani probabil că sunt perioada cea mai extraordinară de progres și fără niciun fel de precedent în istoria modernă și premodernă a României. PIB-ul a crescut de 6 ori, exporturile au crescut de 11 ori față de perioada când Ceaușescu forța exporturile. Industria a crescut mai mult în ceea ce produce fizic și ca pondere în economia României, este peste media UE. A apărut acum patru luni un studiu al OECD care arată beneficiile relative în diverse țări din a avea o diplomă universitară. Beneficiile relative cele mai mici sunt în țările scandinave - deci acolo, dacă ai sau nu ai diplomă, diferența de salariu e mai mică - și se extind spre Estul Europei. Deci, așa proastă cum e educaţia la noi, ai de câștigat față de cei din aceeași societate cu tine care nu sunt educați. Apoi, la servicii publice, evident că nu se poate compara calitatea cu ce aveam înainte de 1989.

Cu toate acestea, discursul este unul mizerabilist. De ce? Pentru că, probabil, progresul în raport cu așteptările e mic. Dar noi avem și cazul martor, Republica Moldova, cu care eram cap la cap în multe cifre în 1990. Luați cifrele de astăzi şi veţi vedea că lucrurile au mers bine în democrația liberală. Asta nu înseamnă că elita 2.0 nu va exista, că nu este în ascensiune rapidă și în România, ca în toată lumea occidentală, și că avem o soluție. Nu știm să răspundem pentru că, în primul rând, noi înșine n-am internalizat care este realitatea, nu știm să o arătăm și, escaladând, intrăm în acele elemente de discurs ale elitei 2.0 pe care le-am arătat la început.

Societatea şi sentimentul de nedreptate

VLAD ALEXANDRESCU:

Salut intervenția lui Andrei Cornea, care ne aduce în perimetrul cetății grecești bine organizate, în care democrația funcționează și în care elitele au grijă de cetățeni. Da, e vorba de o infantilizare a societății românești, dar în condițiile unui deficit de dreptate. Copiii nu mai au încredere în părinți. E un fel de grevă a copiilor sau o profundă nemulțumire a guvernaților. Trebuie să vedem care sunt cauzele acestei nemulțumiri și poate că metafora cetății grecești nu e cea mai bună pentru ce se întâmplă în societatea românească, tocmai pentru că suntem departe de democrația greacă, în care o anumită rotunjime a modelului fusese atinsă, ceea ce nu s-a întâmplat în România după 1989.

Sentimentul pe care l-am avut în ultimul an a fost tocmai al unui strigăt de dreptate și către justiție, în sensul mai general, pe care elita politică românească nu l-a perceput ori l-a ocolit. Dreptate înseamnă multe lucruri: egalitate de șanse, o anumită reprezentare la nivel politic, o înfăptuire a guvernării în beneficiul publicului etc. „Copiii“ se simt într-o stare de profundă injustiție față de „părinți“ și asta scindează foarte tare „familia“, strică autoritatea „părinților“ și capacitatea de a asculta a „copiilor“.

În ceea ce privește prezentarea lui Sorin Ioniță, poate că există date care spun că anumiți coeficienți de producție industrială sunt mai mari decât cei din 1989, dar, în orice caz, capacitatea industriei de a absorbi forța de muncă din România trebuie să fi scăzut mult. Dacă te duci în Moldova și vezi mulţimea de oameni care nu mai au ce lucra și care au plecat în Occident, iar cei care au rămas au devenit complet dependenți de ajutoarele de stat, îți dai seama că industria nu trebuie să satisfacă numai o necesitate de câștig, ci şi o necesitate de angajare a forței de muncă. Reindustrializarea ar trebui să compenseze o lipsă de joburi. Sigur, reindustrializarea nu în sensul ceaușist, în care se fac mari fabrici și uzine pentru populație, ci pe zone foarte performante, de nișă, care aduc beneficii mari într-un timp relativ scurt. Această zugrăvire economică pe care am văzut-o din aceste cifre nu zic că nu e reală, dar e profund diferită faţă de percepția pe care o avem în momentul de față. În București stăm ceva mai bine, dar în provincie cred că lucrurile sunt mult mai grave. De asta vedem ce se întâmplă acum cu unele partide vechi, pentru că ele par decuplate, prin elita lor, de ceea ce cere lumea. Or, ăsta e un fenomen relativ nou în România, la care toate partidele vor trebui să răspundă.

SORIN IONIȚĂ:

Știm că înainte de 1989 în economia românească se producea mai puţin cu 8 milioane de angajați decât se produce acum cu 4, în condițiile în care a scăzut și timpul de lucru de la 6 la 5 zile pe săptămână. Scopul unui antreprenor este să facă producție eficientă, nu să angajeze cât mai mulți oameni.

Cât de fragilă poate fi democraţia

DANIEL DĂIANU:

Această discuție este mai mult decât binevenită. Când au apărut apostoli ai „democrației iliberale“ s-a crezut că este un accident, subestimându-se tendințe profunde în viața economică şi socială, ce s-au articulat politic. Formularea că elitele sunt părinții care trebuie să aibă grijă de copii poate fi acceptată până la un punct. Fiindcă elitele pot greși grav și există pilde în istorie. Viața publică europeană din ultimul deceniu este marcată de autism politic. De mai mult timp se vorbește de un deficit democratic, dar care a fost ignorat în fapt. Étienne Davignon spune de ani de zile că „am pierdut cetățenii“. Totuși, se fac aceleași lucruri, ba chiar se fac mai rău. Sunt analize serioase care reclamau schimbări în politici publice și nimic nu s-a întâmplat. Globalizarea nu poate fi judecată ca fiind de tip win-win mereu; ar însemna să fim orbi. Aspecte identitare au fost subestimate și capacitatea multora de a se adapta la schimbări rapide a fost supraestimată. Și cum poți să ceri oamenilor să aibă încredere, când lideri, funcționari publici de rangul cel mai înalt una spun și alta fac, au probleme mari de etică? Chiar sunt luați cetățenii de naivi? În economie este folosit conceptul „learning by doing“, să înveți din ce faci. Oare de ce elitele nu învață din greșeli, din ce spune istoria?

Modul în care explică domnul Sorin Ioniță chestiunea sună cam așa: există practici în materie de politici publice, asupra cărora nu există mari diferențe între centru-dreapta și centru-stânga; și există unii „power-maximizers“, populiști, care încearcă să speculeze un moment istoric. Cred că este o înțelegere îngustă a ceea ce se întâmplă. Populismul nu vine de nicăieri. Nici globalizarea nu are mers implacabil, fiindcă tehnologia nu este singurul determinant. Epoca victoriană a fost globalistă și s-a terminat cu Marele Război, după care a urmat interbelicul cu extremisme duse la paroxism. Când politicile nu au în vedere țesutul social, lucrurile pot devia masiv. Globalizarea trebuie să fie gestionată. Gânduri mi se duc către perioada interbelică, oricât aș vrea să cred că ceea ce vedem în ultimul deceniu este trecător, că există forțe lăuntrice care să mențină viu proiectul european, cel care a adus pace și refacere economică după 1945. Poate că sunt excesiv de pesimist. Dar vedem degradarea vieții politice, de la limbaj până la modul în care se raportează unii la ceilalți, cantitatea de furie în creștere. Există o criză de încredere, un disconect între guverne, instituții europene și cetățeni. Și atunci ne întrebăm: încotro merge Europa?

Domnule Andrei Cornea, dvs. spuneți că politicienii au tot dat, că au vrut să intre în grațiile electoratului. Dar este de introdus un aspect important aici. În Europa postbelică statul social s-a dezvoltat nu din generozitate, ci din pragmatism și inteligență politică; a existat și experiența cumplită a Marii Depresiuni. Că s-ar fi exagerat cu asistența socială nu schimbă fondul problemei. Contractele sociale au statuat obligații de livrare de bunuri publice într-o perioadă fastă, de aproape jumătate de veac; acum situația este mult diferită, din motive structurale, și nu este simplu să operezi corecții majore, mai ales când un sentiment de injustiție este acut. Contractul social este între guverne și electorate naționale, nu între acestea din urmă și instituții europene. De altfel, bugetul Uniunii este minuscul față de PIB-ul său. În plus, instituții, la nivel național și european, par sclerozate; politicile n-au fost potrivite și acum este periclitată chiar Uniunea. Sunt nu puține state membre care au devenit ostile instituțiilor europene; sunt eurosceptice. Și vă spun, cu logica poate unilaterală a unui economist: într-o instituție, ca și într-o casă, într-o familie, investești dacă ai încredere. Dacă nu crezi în ceva, nu mai investești. De aici probabil tentația de recuperare a unor prerogative naționale. Uniunea a devenit tot mai tranzacțională: îți dau, îmi dai. Nu se recunosc bunuri publice europene. Uniunea riscă să fie mai mult formă decât conținut, până la disoluție, dacă nu se opresc tendințele de fragmentare și dispare spiritul de solidaritate.

Și mai este ceva: constatăm cât de fragilă poate fi democrația; dacă nu este îngrijită zi de zi, se ofileşte. A crede că valorile morale se impun până la urmă este de bun-simț, dar nu este o garanție.

Ne lipsește o evoluție concertată, eventual dirijată, dar liniștită

SORIN ALEXANDRESCU:

Parcă lipsește din discuție un fel de privire istorică asupra situației din România. De asemenea, cred că lipsește şi faptul că lucrurile s-au schimbat în ceea ce ne privește chiar și pe noi înșine. Noi ne considerăm, desigur, o elită și GDS este o expresie a acestei elite. Noi suntem o elită intelectuală, nu suntem o elită economică, nu suntem decât, pe ici, pe colo, o elită politică, nu determinăm sensul mișcării în România. Nu spun acest lucru în sensul că noi suntem prea slabi, ci că situația socială s-a schimbat total. Elita, în sensul tradițional al cuvântului, care era elita unor oameni cu valoare intelectuală, poate și artistică superioară, care se opunea unei societăți mai mult sau mai puțin needucate, nu mai există. Cu alte cuvinte, dacă vrei să faci parte acum din elită, îți trebuie fie putere politică, fie putere mediatică. Noi nu avem putere mediatică. Unii dintre noi, desigur, participă la emisiuni de televiziune, dar asta o fac ca indivizi, nu o fac în numele unei elite. Țara nu este condusă de niciun fel de elită. Elitele politice din partea PSD sunt niște oameni care au jefuit mai bine și mai puțin vizibil decât alții, iar de cealaltă parte sunt oameni slabi care încearcă să facă ceva fără să reușească.

Din punctul de vedere al creșterii valorice a situației în România, despre care vorbea Sorin Ioniță, am foarte multe rezerve. În ceea ce privește educația, or fi poate cifrele așa, dar vă asigur că realitatea nu e. Educația în învățământul superior, unde lucrez eu, scade valoric pe zi ce trece. Nu este vorba numai că se fac plagiate, ci că nimeni nu mai citește nimic. Toată lumea vorbește, se improvizează, toată lumea aplaudă improvizațiile cu oarecare spirit și atât. Din punct de vedere cultural, noi suntem într-o mișcare de regres, nu de avans. Suntem din ce în ce mai mult în urma situației din Occident. Orice drum undeva în Vest ne arată cum crește prăpastia dintre cunoștințele noastre și cunoștințele colegilor noștri de acolo. Asta nu îngrijorează pe nimeni? Aparent, noi considerăm că toate lucrurile merg foarte bine. Este aici un fel de autoînșelare care ține încă de o anumită bucurie pe care o avem de vreo 20-25 de ani încoace, de când, în sfârșit, suntem niște oameni liberi, cel puțin generația noastră, dar generațiile mai tinere nu au de ce să se bucure. Se duc să muncească în Occident pentru că aici mor de foame. Nu numai păturile mai puțin cultivate ale populației, ci chiar şi cei mai buni studenți ai noștri pleacă. Cum putem spune atunci că totul merge bine? Mă îngrijorează faptul că discutăm prea teoretic, când ar trebui să pornim de la o analiză a situației reale. Sigur, calitatea societății românești, în raport cu cea comunistă, a crescut enorm. Dar nu e suficient dacă noi comparăm mereu ceea ce e acum cu ce a fost sub Ceaușescu.

Să nu uităm că în istoria României moderne mereu există răsturnări. Brusc, după un război, s-a făcut România Mică; după alt război s-a făcut România Mare; după alt război s-a făcut comunismul; după revoluție s-a făcut România liberă. Tot timpul sunt răsturnări, nu evoluții la noi. Nouă ne lipsește o evoluție concertată, eventual dirijată cât se poate, dar liniștită. Ei, mai putem noi, ca elită, să dirijăm acest proces? Eu mă tem foarte mult. În primul rând, pentru că suntem foarte pasivi, în al doilea rând, pentru că din elita propriu-zisă contează numai cea mediatică pentru a face opinie publică, celelalte nu mai există. Și în al treilea rând, mă tem pentru că suntem atât de bucuroși că am scăpat de comunism, că nu ne mai interesează nimic altceva. Dar nu toți din România fac așa. Numai noi, care am trăit comunismul, avem acești termeni. Ceilalți nu au niciun termen de comparație. Dacă le spun unor studenți numele Ana Pauker, habar n-au cine a fost. Putem să zicem „cu atât mai bine“, dar asta este lipsa oricărui simț istoric. Ei stau și discută, dar nu au nimic în spate. Noi avem ceva, dar nu am realizat și unde e spatele.

Elite şi pseudo-elite

ȘTEFAN VIANU:

Domnul Cornea a vorbit despre societatea infantilizată și despre guvernanții, în primul rând, dar nu numai, din România, al căror rol în procesul de infantilizare a „poporului“ nu poate fi negat. Aș spune că acești guvernanți, care provin ei înșiși din societatea infantilizată, sunt ei înșiși infantili. Domnul Ioniță a vorbit despre politicienii populiști din America și din Europa și despre pericolul pe care aceștia îl reprezintă pentru democrație. În limbajul curent, cuvântul „elită“ desemnează un „grup de persoane care reprezintă ceea ce este mai bun, mai valoros într-o societate“, este definiția din DEX. Domnul Sorin Alexandrescu a vorbit, dacă am înțeles bine, despre elite în acest sens. Elitele sunt pur și simplu cei mai buni – fiecare „specialist“ în domeniul său –, iar societatea are nevoie de acești oameni, ceea ce nu înseamnă că rolul elitelor în societatea de azi nu este problematic. Mi-aș dori să vorbim despre asta. Descriind un anumit tip de om politic, domnii Cornea și Ioniță au vorbit despre pseudo-elite; îi rog acum să ne spună ceva și despre elite, în sensul curent al noțiunii, „elitele și societatea“ fiind tema dezbaterii de astă seară.

ANDREI CORNEA:

Eu nu am vorbit despre elită în sens necesarmente valoric. M-am referit la cei care sunt în vârf.

SORIN IONIȚĂ:

Cel puțin în prezentarea mea, nu am vrut deloc să mă opresc pe definiții și pe disecarea conceptelor, nu cred că ajungem nicăieri așa. Cuvântul elite are un sens pe care îl cam știm. Sunt oameni care au această capacitate sau voință de a fi liberi. Iar liber, ca și într-o întreprindere privată, nu e acel care exercită o putere prin reguli, ci acel care exercită o putere fără reguli, adică are capacitatea de a fi inspirat și de a-și impune propria narațiune. Sunt oameni care au voința să impună în societate narațiunea lor.

Eșecul exportului de democrație

TEODOR BACONSCHI:

Problemele noastre vin, după mine, din faptul că Occidentul liberal a reușit vasta operațiune de globalizare economico-financiară, dar nu și de exportare a modelului democratic. Aici a apărut falia din care cresc în subconștientul colectiv, într-un imaginar bulversat de noile tehnologii, teme de război cultural, a căror ilustrare spectaculoasă e, să zicem, schimbarea de scenariu electoral în SUA, unde apare, contrar tuturor predicțiilor, Donald Trump. Noi am crezut că globalizarea va fi dublată de acest export eficient al modelului democratic. Or, el a eșuat spectaculos odată cu Primăvara arabă. S-a văzut foarte clar că valorile pe care mizăm și pe care ne-am construit o cultură a libertății nu sunt împărtășibile sau exportabile ca atare în alte spații. Și de aici, bineînțeles că optimismul celor care prevesteau triumful final al democrațiilor liberale este eclipsat de pesimismul celor care, poate, într-un mod mai realist, vorbeau de ciocnirea civilizațiilor.

Cred că nu există elită 1.0 și 2.0 pentru că din același bazin se recrutează până la urmă și unii, și alții. Există poziționări diferite, bineînțeles, fructificări populiste ale acestor teme colective care se adâncesc.

Eșecul exportului de democrație nu se oprește aici, pentru că nu tragem numai noi concluziile, le trag și cei care au refuzat să implementeze modelul democratic, și asta legitimează o contraofensivă antioccidentală. Suntem în situația în care vine replica și ți se pune în discuție propriul model de viață pentru că tu nu ai reușit să-l exporți, deși ai avut pretenția asta. Aici cred că este punctul istoric în care ne aflăm și în care ar trebui să nu mai fim pudici cu noțiunea de război cultural, să nu mai considerăm că asta duce la cripto-fascism și la naționalism extrem și, mai degrabă, să vedem cum mainstream-ul democratic liberal centrist poate tematiza răspunsul Occidentului, care devine defensiv, de data asta, la această provocare. Cei care au refuzat democrația vor încerca să ne impună modelul lor cultural.

SORIN IONIȚĂ:

Într-adevăr, exportul de economie globalizantă și financiară a reușit, dar n-a reușit exportul de democrație. Dar credeţi că, dacă reușea și exportul de democrație, veneau joburile înapoi în lumea a treia? Sau nu mai veneau emigranții? Nu vedeți că subminarea în Occident vine dinăuntru? Ea n-are nicio legătură cu reușita sau nereușita exportului democrației.

TEODOR BACONSCHI:

Într-adevăr, războiul cultural este generat de Occident, de cultura occidentală, de schizofrenia ei, de inerția nihilismului, de pesimismul istoric al omului occidental târziu.

România trebuie să-şi aleagă schemele de joc

IULIAN FOTA:

Greutatea Americii în sistemul internațional este încă suficient de mare ca orice fractură majoră acolo să ne influențeze pe toți. După 11 septembrie s-a spus că acel eveniment nu va influența lumea. Dar a influențat America și după aceea întreaga lume. Venirea d-lui Donald Trump la Casa Albă, dacă parametrii pe care-i bănuim în momentul ăsta se confirmă, cred că e o schimbarea suficient de radicală ca să fie serios luată în calcul, cu efecte extrem de importante și pe teatrul european, și pe teatrul pacific. Uitați-vă că premierul Australiei a ieșit în public să-l sprijine pe premierul Japoniei pentru că împreună încep să se teamă că dispar toate angajamentele americane pe Pacific, măcar pe zona economică. Dar zona economică întotdeauna a fost menită să strângă rândurile în zona strategică. Deci angajamentele pe zona economică pot fi anulate și asta aruncă toată zona pacifică în altă situație geopolitică. La fel ne temem noi în Europa că s-ar putea ca vechile angajamente să nu mai fie păstrate. America a mai schimbat o dată lumea la 11 septembrie, și George W. Bush și Obama au mers pe aceiași parametri acceptați. D-l Trump vine acum cu un registru se pare complet nou, foarte tranzacționist și asta e suficient ca să ne îngrijoreze extrem de mult. Că se va întâmpla și în Franța sau nu - rămâne să vedem. Văd că elita franceză s-a mobilizat foarte rapid. După părerea mea, François Fillon este deja un răspuns extrem de tranșant al elitei franceze, care spune „nu ne lăsăm soarta pe mâna elitei 2.0, noi, elita 1.0, încă avem soluții, putem controla jocul“.

România nu are foarte mult timp la dispoziție. Trebuie să ne hotărâm schemele de joc. De la o fractură și alții se poziționează, sperând să câștige în defavoarea noastră. Elita 2.0 de la noi nu e una naturală, iscată dintr-o mișcare de masă. E o făcătură, e creație artificială, niște aventurieri din mai multe părți care încearcă și ei să joace o carte. Problema e că populația e un pic confuză și așteaptă ca cineva să-i spună ce ar trebui să facă. Și, asupra acestui punct, elita 1.0 ar trebui să fie foarte tranșantă, să spună: „nu mergeți pe miraj, am făcut-o în anii ’30 și știm bine ce a ieșit“. Trebuie spus oamenilor clar că suntem pe calea corectă, iar UE e în continuare de preferat celorlalte două sau trei variante pe care le-am avut și în trecut. Nu e cazul acum să aruncăm tot ce am făcut 27 de ani. Nu reiese de nicăieri că orientarea noastră este greșită doar pentru că d-l Trump în America are alte gânduri și o altă privire asupra lucrurilor. S-ar putea ca de data asta șansa salvării Occidentului, care în ultimii 60 de ani a fost în America, să fie în Europa și din jocul ăsta să facem și noi parte, pe partea bună.

Democrațiile procedurale şi democrațiile instrumentale

RALUCA ALEXANDRESCU:

Vorbea d-l Dăianu de logica economiștilor care aplică un principiu de tip „learning by doing“ și mă gândeam că democrația reprezentativă, așa cum s-a născut ea în sec. XIX, a pornit tot de la un asemenea procedeu. Când Mill sau Guizot, în prima jumătate a sec. XIX, începeau să reflecteze la modalitățile de a pune în scenă democrația reprezentativă modernă, ei priveau aceste tipuri de tehnici democratice tot ca un experiment de „learning by doing“, adică de introducere progresivă eventual a unor praguri succesive de accesibilitate a democrației în rândul cetățenilor, tocmai pentru ca cetățenii să se obișnuiască treptat și, învățând, să devină mai buni democrați, mai buni cetățeni. Dar ceea ce este de asemenea interesant este că, în 1848, la primele alegeri din Franța, după 24 februarie, cine s-a opus cel mai vehement organizării imediate a unor alegeri pe principiul votului universal nu erau foștii legitimiști, ci republicanii radicali, care și-au dat seama că populația majoritar rurală, needucată, captivă în structuri parohiale și cu o mare tendință conservatoare este cel mai mare inamic circumstanțial al democrației înseși.

Dacă facem un bilanț după 150 de ani, citându-l pe Jason Brennan, de la Princeton University, un autor american ușor iconoclast care a publicat de curând o carte care se cheamă Against Democracy, avem în democrație trei categorii de cetățeni pe care el îi denumește, ușor amuzant, hobbiți, huligani și vulcanieni. Hobbiții sunt acea mare masă de cetățeni amorfi care nu participă în niciun fel. Huliganii sunt acei cetățeni care participă, dar nu prin alegeri raționale și nici prin gândire critică, fiind marfa participării democratice. Vulcanienii sunt o categorie pe care tot Brennan o numește, printr-o extindere a termenului, epistocrație, adică acea domnie a științei alegerii critice. Când ne uităm la ce a spus Mill acum 150 de ani, el spera că „learning by doing“ se va face dinspre huligani spre vulcanieni. Or, bilanțul de parcurs al democrației sugerează că evoluția este mai degrabă între hobiți și huligani. Și dacă ne gândim la o elită 2.0, poate că putem să operaționalizăm acest tip de categorii care tind în momentul de față să opereze mai degrabă cu o definiție instrumentală a democrației, și nu procedurală. Procedurile și învestirea democrației cu o virtute intrinsecă era apanajul democrațiilor liberale. Or, ceea ce vedem acum este o deplasare extrem de interesantă din zona democrațiilor procedurale de tip liberal în zona democrațiilor de tip instrumental, așa cum este de fapt acest nou val al populismului și care privilegiază democrația ca instrument, tocmai pentru că servește exact exploatării unor frici și unor temeri folosind pretextul democratic.

ANDREI CORNEA:

Clasificarea asta, zic eu, e pe aceeași linie cu intuiția mea asupra infantilizării. Nu hobbiții, ci ceilalți, huliganii, sunt de fapt adolescenții infantilizați, publicul care reacționează într-un mod emoțional, lipsit de reflecție. Într-adevăr, evoluția s-a făcut așa, de la vulcanieni la huligani, și cred că una dintre explicații este că pe vremea lui Mill nu exista televiziune şi Internet.

DANIEL DĂIANU:

Avem constatarea că nu există liniaritate, ci discontinuități în istorie. Există o teorie a ciclurilor foarte lungi, a lui Kondratiev, ce se leagă cu teoria lui Schumpeter. Perioadele de downswing sunt în general însoțite de tulburări economice şi sociale, și perioada interbelică poate fi privită în acest sens. Republica de la Weimar care s-a prăbușit, cu național-socialismul, cu extremismul de stânga, după aceea am avut al doilea război mondial. O întrebare legitimă este: vom avea o mișcare sinusoidală și acum?

MARIAN ZULEAN:

Eu aș vrea să introduc în discuţie și un discurs care la noi a pătruns mai puțin, despre globalizarea alternativă, dughinismul, de exemplu, care e o altă viziune a aceluiaşi fenomen de globalizare. Legat de România, mi se pare că ați vorbit oarecum static despre elita de acum. Dacă o prezentăm în dinamică, observăm că a fost un business model de recrutare sau de promovare a elitelor, o selectare pe bază de „ochi albaștri“, să zicem...

CLAUDIA POSTELNICESCU:

De obicei, când vorbim despre tendințe noi, vorbim și despre contratendințe. Și una dintre contratendințe este aceea că societatea se pronunță vehement împotriva elitelor în ultimii ani. Apoi, populismul funcționa deja de 10 ani și apăruseră deja liderii aceștia providențiali înainte de valul de imigranți cu care ne confruntăm acum și cărora nu știm cum să le facem față. Vorbim despre elite, dar nu vorbim despre societate. Societatea s-a schimbat. În fine, se discută mult despre următorul termen care va face vogă în următorii ani, și acela este capitalismul intelectual. Ce înțelegem prin capitalismul intelectual? Ideile creative, nișele care apar, cei care vor supraviețui noii economii în care totul e pe sharing, fără să mai aloci multe resurse. Deci vor apărea și elitele 3.0.