Clientelismul elitelor: cum s-a ajuns aici și cum poate fi eradicat

 făcând referire la faptul că elita po­li­tică a Statelor Unite avea până nu de mult aceeași educație și o coeziune evidentă în plan cultural, economic și politic. Pornind de la aceste detalii, legăturile dintre elitele economice, politice și militare tind să formeze o elită „unică“ a puterii, ceea ce du­ce la o dezangajare a întregii populații fa­ță de puterea decizională (C.W. Mills, The Power Elite, Oxford University Press, New York, 1956).

Cei care se află în vârful piramidei eco­no­mice și politice sunt adesea oameni care se cunosc unii pe alții, au un standard de via­ță apropiat, se frecventează unii pe alții și formează grupuri de interese care inter­ferează cu politicile guvernului. Acest fe­nomen a fost continuu în România post­decembristă și a devenit transparent spre sfârșitul ultimului mandat prezidențial al lui Traian Băsescu. Circula în 2012, după ce Victor Ponta devenise premier, o anec­dotă relevantă despre acest peisaj: Dorin Cocoș, soțul Elenei Udrea, favorita pre­șe­dintelui, adusese din ultima lui călătorie în Dubai două costume scumpe, unul pen­tru președinte și unul pentru primul mi­nistru, din greșeală, însă, i l-a trimis lui Băsescu pe cel cumpărat pentru Ponta și lui Ponta pe cel destinat lui Băsescu.

În spațiul public, Băsescu & Udrea erau ad­versarii cei mai virulenți ai liderului so­cial-democrat. În viața privată, însă, după cum avea să dezvăluie mai târziu Elena Udrea, când împotriva ei a fost deschis pri­mul dosar penal, lucrurile erau mult mai nuanțate, iar de la întâlnirile in­for­male și transpartinice nu lipseau nici re­prezentanții la vârf ai Serviciului Român de Informații. „Elita statului“, cu tot cu pre­ședintele, se detașase complet de res­tul populației. La fel cum se întâmplase, zece ani mai devreme, pe vremea când Ion Iliescu îl mustra părintește pe pre­mie­rul său Adrian Năstase că promovează „ca­pitalismul de cumetrie“.

Această tradiție vine din perioada lui Ceau­șescu, când România era dominată de ne­potism politic și clientelar: struc­tu­rile de decizie erau organizate în funcție de lo­ia­litate, iar la nivelul următor era apli­cată me­toda rotației cadrelor, prin ca­re repre­zen­tanții nomenklaturii erau îm­piedicați să-și organizeze propriile rețele de putere (Anneli Ute Gabanyi, Elita funcțională în Ro­mânia comunistă (1965-1989), Xe­no­po­liana, IV, 1996, 1-4, Iași). Teh­nocrații ră­mâ­neau în cercurile exte­ri­oare ale puterii, dar nu total rupți de ea, în vreme ce di­si­den­ții Partidului Comunist (Ion Iliescu, Sil­viu Brucan) ocupau funcții periferice, erau marginalizați, dar nu ex­cluși cu totul.

Apoi, după căderea comunismului, în pri­mul „organ provizoriu al puterii de stat“, Consiliul Frontului Salvării Na­țio­nale, din cei 39 de membri, 11 ocupaseră posturi decizionale în cadrul PCR între 1945-1989. În Guvernul Petre Roman cons­tituit în 1990, 75% dintre miniștri avu­se­seră în perioada comunistă responsabilități în structurile partidului, iar doi dintre ei au fost implicați direct în represaliile din decembrie 1989 (ministrul Apărării Victor Atanasie Stănculescu și ministrul de In­terne Mihai Chițac). Prezența elitelor co­mu­niste în parlamentele postdecembriste până în 2004 a fost aproape constantă, ocu­pând circa 15% din fotoliile Senatului și Camerei Deputaților, cu un minim de 11% între 1996-2000, când alegerile au fost câștigate de PNȚCD și PNL (datele au fost luate din Raluca Grosescu, Conversia elitelor comuniste din România în pe­rioada de tranziție: 1989-2000, în Mihai Di­nu Gheorghiu, Mihăiță Lupu, Mo­bi­li­tatea elitelor în România secolului XX, Paralela 45, 2008).

Controlul politic pe care l-au avut în pri­me­le guverne fostele cadre ale Partidului Comunist le-a favorizat lor și rețelelor din fostul regim la care erau conectați accesul la resurse economice. Aceste rețele din ca­re făceau parte vechile elite ale Securității și ale aparatului de stat comunist s-au ra­mificat în timp și au continuat să func­ționeze pe baza relațiilor clientelare. Așa se explică bunăstarea excesivă a poli­ticie­nilor de meserie și a demnitarilor care au ocupat poziții în primii 25 de ani după căderea comunismului.

Pasivismul politic al societății este unul dintre efectele comasării elitei politice în­tr-o „elită statală închisă“, dezinteresată de binele public. Dezmembrarea acestui cerc închis, care a început prin acțiunile în forță ale justiției, ar putea schimba mo­dalitatea de recrutare a elitelor, precum și rolul lor în societate.