Alegeri ciudate

Ciudate alegeri urmează să avem! Dacă n-ar fi excesul de promisiuni și câteva scandaluri la te­le­viziuni, aproape că am ignora evenimentul elec­toral. Și nu-i vorba numai despre lipsa de afișaj stradal, imputabilă unei legi prea aspre cu cheltuielile electorale. Părem cu toții (cu ex­cepția candidaților) dezabuzați, cinici, plictisiți. Avem sentimentul că, în mare, jocurile sunt fă­cute, contururile generale ale viitoarei gu­ver­nări sunt deja trasate și că nu mai urmează decât ajustări „de detaliu“. Impresie falsă, fără îndoială: așa cum atâtea experiențe electorale – de la noi și din alte părți – au dovedit-o de atâ­tea ori, orice alegeri conțin o doză bună de im­previzibil.

Și totuși, nu putem să nu recunoaștem că avem alegeri, spun, ciudate, paradoxale, care ne pa­ralizează entuziasmele și pasiunile eventuale: cel mai mare partid din România (PSD), cre­di­tat cu cea dintâi șansă, are drept lider un con­damnat penal care, conform legii în vigoare și voinței afirmate a președintelui țării, nu poate fi numit prim-ministru. Aliatul său principal (ALDE) e condus de un fost prim-ministru ca­re, deocamdată, e numai urmărit penal și se con­sideră pe sine din această cauză un mare persecutat politic. În afara sa mai sunt încă 11 penali pe listele partidului. Al doilea partid al țării (PNL), aflat într-un enorm deficit de lideri și de idei, nici nu se gândește să-și propună liderul (șefa) drept prim-ministru, ci speră să se salveze de la o înfrângere rușinoasă, pro­pu­nând drept prim-ministru viitor pe prim-mi­nistrul actual (un „tehnocrat“). Or, nu numai că acesta nu-i membru al acelui partid, dar nici măcar nu candidează. Paradoxal, afirmă to­tuși că e „pregătit și hotărât“ să revină în func­ție, dacă va fi propus. De asemenea, tot prim-mi­nistrul actual care nu-i și candidat și nici mem­bru de partid se bucură și de sprijinul unui partid nou, cotat al treilea în sondaje, des­pre care s-a crezut că e un partid mai cu­rând „antisistem“, dar care prin această propunere pare a fi intrat pe drumul „normalizării“. În acest caz, se poate admite că „tinerețea“ par­ti­dului (USR) justifică lipsa unui candidat pro­priu pentru această funcție și, totuși, pentru un partid care declara nu demult că nu face alianțe politice, rapiditatea transformării e re­marcabilă – în bine sau în rău încă nu știm. Măcar USR dispune de câteva personalități de calitate – unii mai cunoscuți, alții mai puțin, dar cu perspective. Întrebarea este dacă reușesc să intre în parlament și, cu atât mai mult, dacă au un scor acceptabil, vor rămâne împreună? Vor constitui grupuri parlamentare coerente, cu o politică bine articulată de centru-dreapta sau centru-stân­ga? Sau, trași în direcții diferite de ideologii și de interese private, se vor împrăștia care încotro? Sunt printre ei mulți intelectuali, oameni bine echi­pați profesional, oameni inteli­genți: vor accepta ei pălăria unei mi­nime discipline de partid?

Mai sunt și alte curiozități: un mic partid (PMP) e condus de fostul pre­șe­dinte al țării, care acum s-a au­to­propus pentru funcția de premier, deși n-are nicio șansă, conform tu­turor sondajelor. În ultimii doi ani, res­pectivul și-a ocupat cea mai mare parte a timpului colindând televi­ziu­nile de știri și distrugându-și sis­te­ma­tic partea cea mai bună a moștenirii sale politice prezidențiale și alun­gân­du-și aproape toți susținătorii și sim­patizanții. Mai stau la start și vreo do­uă partide naționaliste („să avem și noi faliții noștri“). Unul (PRU), o di­zidență a PSD, are drept laitmotiv „soros-ismul internațional“ care dis­truge România prin rețelele sale ocul­te – ceea ce nu-i decât o formă camu­flată de șovinism antimaghiar, an­ti­globalism și antisemitism. După son­daje, nu va prinde parlamentul, dar cine mai crede azi în sondaje? Un alt partid naționalist (ARN) e cel condus de fostul lider al Pieței Universității din 1990, dovedit între timp co­la­bo­rator al Securității și prieten cu SRI, fosta propunere de câteva zile a PNL pentru Primăria Bucureștiului. Li­derul său pretinde că, „într-un an de zile“, partidul său va guverna sin­gur și că va „da de pământ cu cei­lalți, de nu se văd“. De tot râsul, dar și trist! Trecem peste candidaturile in­dividuale, aproape fără șansă, dintre care două sunt mai stranii: aceea a blondei ministrese trimisă în ju­de­ca­tă pentru corupție, care aspiră acum să rescrie teologia politică, și aceea a unui fost ministru al Culturii căruia, după părerea mea, scrisul i s-ar po­trivi mult mai bine decât politica. Sau, cel puțin, asta mi-e cea din ur­mă speranță.

Ajungem astfel la singurul partid „nor­mal“ și complet previzibil: UDMR. Nici el nu propune un prim-ministru propriu, dar n-a făcut-o niciodată și, din motive lesne de înțeles, n-are de ce s-o facă. Va obține scorul obișnuit printr-o bună mobilizare a populației maghiare și o demobilizare probabilă a restului electoratului. E singurul re­per limpede în peisaj.

Într-o lume și o Europă incerte și tra­versate de diferite crize, noi ne per­mi­tem să avem alegeri „ciudate“. E și asta o formă de iresponsabilitate, ca­re s-ar putea să ne coste, și nu peste mult timp.