Romi Rusan

 Era prin 1993. Și nimeni nu își putea închipui pe atunci, nici măcar Ana Blandiana, aflată mereu alături de Romi, că imensa ruină sinistră, cu geamuri sparte și acoperiș prăbușit, cu fierărie ruginită și contorsionată, va deveni, din închisoare și laborator al mortii, un muzeu al victimelor terorii comuniste, și care va rămâne, de altfel, singurul de acest fel de pe cuprinsul întregii Românii. Nimeni, în afară de Romi Rusan. Ceea ce în 1993 părea a fi un act donquijotesc sau, în cel mai bun caz, o fantezie poetică de-a Blandianei, a devenit, treptat, o temeinică realitate, în ciuda masivei și furibundei ostilități venite din toate părțile. Un loc ce îți taie respirația încă de la intrare, gândit metru cu metru, sală cu sală, de Romi Rusan. La capătul unei dăruiri fără rest.

Mi-l amintesc alcătuind tematici, liste cu istorici invitați din țară și străinatate, foști deținuti politici,  selectând elevii (mai târziu și profesori), aranjând sosiri-plecări din Sighet, căzari și mese, pentru ceea ce a fost ani în șir, Școala de vară de la Sighet, un act educativ exemplar și unic în România.  Mi-l amintesc în mijlocul acelei ”vâltori” administrative, cu chipul lui de persoană aeriană, parcă mereu neajutorată și depășită de situație, căreia însă, prin nu știu ce miracol, îi ieșeau toate la țanc. Era – ce greu îmi e să spun asta la trecut! - incapabil să spună vreo răutate, oricât de mică, nici măcar despre leprele publice despre care știa prea bine că sunt lepre. Nu doar bunătatea lui înnăscută îl împiedica să facă asta, ci și o bună creștere rară, cum eu n-am mai văzut, de modă veche ai fi zis, dacă nu ar fi fost vorba chiar de substanța vie din care era alcătuit.

Mi-l amintesc cu geanta pe umăr, doldora de foi, sau aplecat deasupra unei pagini – dintre miile - de manuscris, pigulind cu pixul în mână, cuvintele din ceea ce aveau sa devină volume rânduite în Biblioteca Sighet, visând mereu și amânând mereu reîntoarcerea la propria-i proză. Acoperit de treburile Memorialului și ale Centrului Internațional de studii asupra Comunismului, Romi păstrase intactă aceeași prospețime grațioasă de a se bucura de ”favorurile” pisicii care i se cuibărea doar lui în brațe sau de a se minuna de felul în care sâmburele de avocado, ca un proiectil, putea să încolțească într-un ghiveci...

Vorbeam mai rar în ultima vreme, dar îmi era atât de bine să știu că pe lumea asta, undeva, chiar în orașul în care trăiesc, se află un om ca Romi Rusan. Că aș fi putut să-l sun oricând și că oricât de ocupat ar fi fost, îmi va răspunde cald.

 Acum, fără el, lumea asta se face mai mică și mai rece.