Sânge, spermă și ură de sine

Iisus se dă jos de pe crucea sa încropită din canistre de benzină – o metaforă a ca­pi­talismului neocolonial –, se eliberează de acoperământul genital și violează o fe­me­ie cu hijab. Femeia, deși terorizată, nu opune prea multă rezistență – con­di­țiile istorice par să-i fie po­trivnice –, iar ulterior chiar încearcă să-și îm­bră­țișeze agresorul – și, bă­nu­im, valorile sale. Un călău își execută succesiv vic­ti­mele – și el, și ei în ace­leași unifome portocalii (de Guantánamo): fie le îm­puș­că – după tortură culturală cu pași de step à la Fred Astaire, pe Cheek to Cheek –, fie le taie gâtul, după modelul islamist. Exe­cu­ții interșanjabile. O femeie goală își ex­trage tacticos din vagin o bucată de pânză – un drapel pe care apoi îl arborează cu ve­nerație. Pentru astfel de inovații sce­nice, regizorul Oliver Frljić, croat bosniac, mai primește uneori câte o corecție – la Cluj, la Temps d`images, a sosit în cârjă. Statul polonez, acum mai pios ca oricând și mai ales sătul de cultura rușinii, vrea, ultragiat, să-l înfunde, iar la Sarajevo creș­tinii și musulmanii l-au întâmpinat, deo­potrivă, cu o difidență și mai ame­nin­ță­toa­re. E, indiscutabil, un blasfemiator, în­cântat să arunce nu doar cu sânge și sper­mă în spectatori, ci și cu o spumoasă in­corectitudine politică – o sintagmă acum la modă și la dreapta, și la stânga.

Violența noastră și violența voastră sunt puse în oglindă – o alăturare menită să irite, mai ales într-o lume ispitită de con­curența civilizațiilor. E drept că Frljić o vizează mai mult pe a noastră – deși, ca să fim cinstiți, Rijeka e mai to­le­rant decât Rakka, unde o reprezentație s-ar fi încheiat nu doar cu contuzii. Se avan­sează statistici: după un moment de re­cu­legere pentru câteva sute de victime oc­ci­dentale ale atacurilor teroriste, vine rân­dul victimelor musulmane, masacrate în ultimii ani de către (alți) occidentali – câ­teva milioane. Quod erat demonstrandum: cifrele par mai concludente decât vorbele. Dar cât de convingător reușește să fie acest spectacol care vizează conștiința noas­tră încărcată? Multă nuditate – mai mult metaforă a adevărului nemistificat de­cât vreo exploatare a intimității – și mul­tă violență (asimetrică, asupra unor pri­zonieri fără apărare), dar și destulă ură de sine – un diagnostic, să nu uităm, me­reu ambiguu. Să luăm exemplul dra­pelului. A-l scoate din vagin pare, la pri­ma vedere, o batjocură – printre alte prio­rități ale lui Trump, de altfel, se află și înăsprirea pedepselor pentru defăimarea acestuia –, deși gestul ar trebui, dim­po­trivă, să-l înnobileze. Vina acestei de­tur­nări de sens o poartă atitudinea noastră ambivalentă față de organele genitale – care nu lipsește nici în conceperea scenei. Cloace – tricolore, conform idealului edi­li­tar al lui Funar – de dejecții ori gingașe ve­tre ale gestației? E drept că rodul – mai ales pentru cine nu se grăbește să sa­cra­lizeze fertilitatea – poate fi și otrăvit. Ori un avorton cu care doar o tâmpă fudulie s-ar putea făli.

A aminti, măcar din când în când, că ci­vi­lizațiile noastre sunt pătate și cu sânge – iată o îndatorire ingrată, dar salutară. Glo­riosul general american Patton, de pildă, și-a pregătit trupele pentru debarcarea în Sicilia – în 1943 – cu îndemnuri clare: când adversarii ridică mâinile pentru a se preda, trebuie țintit cât mai exact între coasta a tre­ia și a patra și tras. Numai ucigașii rămân în istorie, mai preciza generalul – să nu ne mirăm că Trump toc­mai l-a prezentat pe vii­to­rul șef al Pentagonului drept noul Patton –, iar numărul victimelor din rândul italienilor dezarmați a fost pe măsura unei ase­menea înțelepciuni cazone. Dar dincolo de violențele fratricide – azi ne con­si­derăm cu toții europeni, deși mai ieri ne scoteam ochii ca națiuni –, există cele pe măsura unor polarizări care par și mai ireconciliabile. Și, în consecință, mai ușor de legitimat. Noi și ei – o distincție cât un hău, de maximă eficiență. Dincolo de di­lema metafizică – chiar merită efortul de a cenzura mai drastic violența, dacă aceas­ta, în loc să dispară, mai degrabă se me­ta­morfozează? –, concretețea istoriei pre­su­pune evaluări mai aplicate. Dacă ne oprim doar la ultimele decenii, principalii ad­versari ai musulmanilor sunt alți musul­mani. Înainte de a ne omorî pe noi, se omoară între ei. Dar, indiscutabil, și noi îi mai omorâm pe ei. Iar noi, de ceva timp, nu ne prea mai omorâm între noi. În acest hățiș geopolitic, cine-i mai vinovat? Spectacolul încearcă să sugereaze că noi, totuși. Dar dezbaterea nu e, pentru Frljić, atât morală – de pildă, mistificarea prin dublu standard: ce e inacceptabil între noi devine tolerabil față de ei; o controversă veche de când lumea, dar cu atât mai chi­nuitoare pentru universaliști asumați ca noi – cât politică. Regizorul – foarte loc­va­ce în dezbateri – privilegiază conceptul gram­scian de hegemonie: prin urmare, ei, pentru a se debarasa de oprimantele noas­tre pofte, sunt constrânși să apeleze la o izbăvitoare violență. Orice revoluție, în fond, e violentă. Dar oare merită plătit un astfel de preț? – o întrebare care pe unii îi dezarmează, în timp ce alții și-o pun prea târziu.

În fond, criza stângii radicale e mesianică: dacă proletariatul s-a îmburghezit (sau tin­de în aceas­tă direcție), cine îi poate lua lo­cul? Unii sunt tentați să con­si­de­re că acest rol l-ar putea prelua imi­gran­ții, dotați – politic vorbind – cu o pre­țio­asă alteritate. Și, în consecință, îi privesc nu doar ca pe se­meni în difi­cul­tate, ci mai ales ca pe fer­menții unei schim­bări struc­turale care altfel tot în­târzie. Așteaptă ca ponderea lor crescândă să disloce, mai devreme sau mai târziu, alienări pe care nici măcar nu le mai sesizăm – cel mult, unii au privi­le­giul unei vagi impresii de cușcă. Imigranții sunt și un prilej de a ne regăsi cu con­ști­in­ța încărcată: suntem egoiști, rasiști, in­sensibili. Indiscutabil, chiar așa suntem, dar chestiunea poate fi privită, și de aceas­tă dată, fie mai degrabă moral, fie mai de­grabă politic – și, nu în­tâmplător, stân­giștii privesc cu suspiciune prima alter­na­tivă.

Cum tema din acest an – Odiseea străi­nului – a fost inspirată și de o criză în­că actuală, și fest­i­valul Interferențe a adus la Cluj un spectacol mai militant – Aceas­tă plajă, realizat de Feidlim Cannon și Gary Keegan cu Brokentalkers din Du­blin. O parabolă despre jus soli. O familie – tocmai lărgită prin căsătorie – se bucură de privilegiile unei plaje private. Doar că ma­rea mai aduce din când în când ne­cu­noscuți, unii morți, alții greu de acceptat – iar la nevoie, ușor de ucis. Cadavrele sunt evacuate cu grija contagiunii. Un băiat e cruțat și apoi tolerat pentru a mun­ci în slujba unui împătimit de ar­heo­logie – o preocupare, desigur, simbolică pentru autohtoni în căutare de privilegii. Con­tează unde te naști – ceea ce-ți poate con­feri drepturile cetățeniei –, dar contează și unde mori – nu atât pentru tine, cât pentru urmașii tăi, care își vor construi, pe baza hârcii tale, o narațiune autole­gi­ti­mantă: cine controlează trecutul con­tro­lează viitorul. Și întrucât cine controlează prezentul controlează trecutul, băiatul pune umărul, cu bună-credință, la pro­pria discreditare: tradițiile noastre sunt lanțurile voastre. Singura mezalianță ac­cep­tabilă, într-o astfel de lume, e căsă­toria – mai mult o reminiscență medievală decât o celebrare a iubirii.  O reunire care deseori e (pentru ramura mai puțin pres­tigioasă) doar o captivitate mai dulce. Re­nunțarea e o resursă morală, iar iden­ti­ta­tea un concept instabil, dar conviețuirea prea adeseori îi strivește pe unii – oare civilizațiile se construiesc toate ca Peters­burgul, pe cadavre uitate de prizonieri? Oricum, atâta încântare de sine nu poate sfârși decât în (dezarmantă) ură de sine. Între timp, băiatul cere apă și primește bere – doar știm noi mai bine de ce au ei nevoie! O ospitalitate care-ți iese pe nas e tot o formă de abuz, doar că victima ni­merește din proprie inițiativă în camera călăului. În spectacolul lui Frljić, tortura e mai explicită: imigrantul musulman e umi­lit pornind de la obiceiurile sale ali­men­ta­re. E una dintre scenele cele mai expre­si­ve, fiindcă surprinde un adevăr banal, dar crud: pe micile (și benignele) deosebiri se întemeiază marile intoleranțe. Cât din retorica culturală e mai mult decât cize­larea unor porecle (răutăcioase) cu care ne încondeiem la grădiniță?

Dar oare Iisus chiar a violat Isla­mul? Dacă vrem să păstrăm me­tafora, primul viol a avut loc în sens invers – mai ales din pers­pectiva libertății de conștiință acceptate azi, spectaculoasa extindere a Islamului s-a făcut cu precădere sub pro­tecția sabiei. Deși nici Iisus n-a intrat în inimile oamenilor doar prin exemplul mar­tirilor ori vorba misionarilor. Și dacă epo­ca restaurației cruciate a durat puțin (în Orient), în schimb turcii au reușit să îm­pingă Islamul până la porțile Vienei, iar în Balcani e și azi bine împlântat. O astfel de evaluare a istoriei e însă suficient de mi­nată (ideologic), încât e mai înțelept s-o adoptăm cu multe rezerve. Violența noas­tră și violența voastră se referă cu precă­dere nu la un trecut așa de îndepărtat, ci la cel (neo)colonial – economia, în acest caz, joacă un rol mai decisiv decât religia. Ei s-au trezit cu noi în carnea lor, fiindcă ne-am lăsat purtați de poftă (exploata­toare), fără a ne pune mai serios problema reciprocității. Dar ce vină are Iisus printre atâtea noi puțuri de petrol? Că nu a fost capabil să cenzureze capitalismul prea săl­batic? Că nu a fost suficient de ferm cu no­ul rasism? Că a preferat să-i îmbogățească pe urmașii celor ce l-au adulat? Că binecu­vân­tează bombe? Chiar dacă refuzăm ali­biul facil cu creștinii care mai mereu îl mistifică – o distincție problematică, fiind­că ar reieși drept marele perdant al isto­riei –, putem, totuși, să-i reproșăm anu­mite ambiguități. A nu viola o femeie pe care n-o poftești nu e cea mai înaltă din­tre asceze. Iar uneori îndemnul evanghelic pare să se prevaleze de o asemenea (exal­tantă) desconsiderare.

Cu toate acestea, amestecul retoric de con­testare a religiei, capitalismului și drep­tu­lui războiului convinge mai puțin, firele (ar­gumentative) fiind legate parcă mai mult cu gândul la impactul provocării decât la miza demistificării. Problema nu e că nu ne mai revoltăm de atâta cotidiană injustiție, ci că adevărurile inconfortabile pe care reușim, cu greu, să le asumăm nu au în sine resortul eliberării.

Imagine din spectacolul Violența noastră și violența voastră, în regia lui Oliver Frljić (foto: Roland Váczi)