In Memoriam Romulus Rusan

Istoric prin pasiune și vocație

Romulus Rusan a lăsat în urma lui câteva instituții. A fost fondatorul și motorul lor. A avut geniu de întemeietor și des­chi­zător de drumuri. Fundației

Academia Civică i-a fost vreme de decenii director ști­ințific. A condus editura Fundației de la înființare și până la moarte, coor­do­nând 7 colecții de carte și lăsând în urmă 110 titluri cu un total de peste 45.000 pagini. A fost director al Centrului de Stu­dii asupra Comunismului, de la Bu­cu­rești. A fondat alături de soția sa, Ana Blan­diana, Memorialul Victimelor Comu­nismului și al Rezistenței de la Sighet, compus din Centrul de Studii, Muzeul În­chisorii de la Sighet și reprezentanța de la București (de pe strada Jean Louis Cal­deron). A organizat 10 simpozioane in­ter­naționale la Memorialul Sighet, începând din 1993, și a editat cele 10 volume de Analele Sighet (1994-2003), ce adună măr­turii și studii fundamentale pentru scrie­rea istoriei regimului comunist în Ro­mâ­nia. A coordonat proiectul Re­cen­să­mâ­n­tul populației concentraționare din Ro­mâ­nia. A fost membru în Comisia Pre­zi­den­țială pentru Analiza Dictaturii Co­mu­niste din România. A coordonat cel mai important proiect de istorie orală des­fă­șurat în România, care adună peste 6.000 de ore de mărturii înregistrate au­dio. A or­ganizat în România sau în străi­nătate (la Budapesta ori Berlin, sau mai re­cent pe holurile Parlamentului Eu­ro­pean de la Bruxelles) cele mai importante ex­po­zi­ții privind istoria recentă a Ro­mâ­niei.

Romi Rusan a fost scriitor, ziarist, cro­ni­car de film, activist civic, dar mai ales is­to­ric prin pasiune și vocație. A fost un om de o civilitate, căldură, empatie, ge­ne­ro­zitate și pasiune cum rar am întâlnit. Era o forță a naturii, deși atunci când îl ve­deam mă temeam că se frânge. Înalt și slab, mi se părea mereu într-o tensiune critică cu tot ce-l înconjoară, în pericol să se spar­gă la prima atingere mai vio­len­tă. Poa­te că acest sentiment era dat și de ae­rul neglijent pe care-l degaja, absorbit de proiectele la care lucra. Biroul lui din Pia­ța Amzei, primul sediu al Fundației Aca­demia Civică, era de poveste. Dacă reu­șeai să deschizi ușa, împingând cărțile în­tinse pe podea, n-ai fi putut înainta prea mult în cameră, pentru că peste tot erau cărți, hârtii cu însemnări, fotografii, hărți, casete. Era un exercițiu complicat ca să ima­ginezi biroul, scaunele și fotoliul sub acele veritabile forme de relief cons­trui­te din cărți, broșuri, ziare și fișe per­so­nale.

Romulus Rusan (13 martie 1935 - 8 decembrie 2016)

Ani la rând am fost invitat la simpozionul sau la școlile de vară de la Sighet, și în calitate de ziarist, dar și de istoric. Mer­geam cu aceeași emoție și teamă că uriașa întreprindere a doar câtorva oameni (pe lângă Blandiana și Rusan, mai erau Ioana Boca și Gheorghe Arvunescu), care aduna laolaltă sute de istorici de pe mai multe continente și alte sute de supraviețuitori ai Gulagului, ar fi putut oricând eșua. De­și Rusan și Blandiana aveau aerul că im­provizează mereu, ca prin minune totul ieșea perfect.

Interviurile cu Romi Rusan aveau un sce­nariu comun. Cu câteva ore înainte de în­chiderea ediției, intra pe ușa redacției re­vistei 22, într-un echilibru precar, aproa­pe doborât de o geantă uriașă, din care ie­șeau fișe, ziare, cărți. După ce primea șpal­turile, Romi Rusan începea să îm­pun­gă hârtia cu pixul, spre disperarea tehno­redactorului care-mi făcea semne că el a și paginat textul și că n-are timp să in­troducă corectura. Avea un cult al limbii române, nu dădea drumul niciunui text neșlefuit, petrecea zile întregi editând căr­țile pe care le publica Fundația. Romi Ru­san a ars generos pentru alții, și-a pus în­tre paranteze propria operă pentru a tran­­scrie și edita interviuri cu supra­viețuitori ai represiunii comuniste, pen­tru a face cărțile altora.

Duminică, 11 decembrie, un soare cald a lu­minat ceremonia de înmormântare de la Bellu. Am revăzut acolo figuri de mult dispărute de pe scena publică, personaje care au făcut istorie la începutul anilor 1990. Am simțit că odată cu Romi Rusan se duce o întreagă lume, cea a Pieței Uni­ver­sității, a speranțelor într-o Românie modernă, ancorată solid de instituțiile euro-atlantice, pe care au visat-o și pen­tru care au luptat intelectualii grupați în jurul Alianței Civice. Dintr-o dată am rea­lizat că paradigma lumii românești s-a schimbat.

Romi

Mi-l amintesc pe Romi Rusan strân­gând cu mătura molozul care se tot scurgea de pe zidurile închisorii de la Sighet, în primul an în care

Academia Civică or­ganiza acolo ceremonii de co­me­mo­ra­re a victimelor comunismului. Era prin 1993. Și nimeni nu își putea în­chipui pe atunci, nici măcar Ana Blan­diana, aflată mereu alături de Romi, că imensa ruină sinistră, cu geamuri spar­te și acoperiș prăbușit, cu fierărie ru­gi­nită și contorsionată, va deveni, din în­chisoare și laborator al morții, un mu­zeu al victimelor terorii comuniste și care va rămâne, de altfel, singurul de acest fel de pe cuprinsul întregii Ro­mâ­nii. Nimeni, în afară de Romi Rusan. Ceea ce în 1993 părea a fi un act don­qui­jotesc sau, în cel mai bun caz, o fan­tezie

poetică de-a Blandianei, a de­ve­nit, treptat, o temeinică realitate, în ciu­da masivei și furibundei ostilități ve­ni­te din toate părțile. Un loc ce îți taie respirația încă de la intrare, gândit me­tru cu metru, sală cu sală, de Romi Ru­san. La capătul unei dăruiri fără rest.

Mi-l amintesc alcătuind tematici, liste cu istorici invitați din țară și străi­nă­tate, foști deținuti politici, selectând ele­vii (mai târziu și profesori), aran­jând sosiri-plecări din Sighet, căzari și mese, pentru ceea ce a fost, ani în șir, Școala de Vară de la Sighet, un act edu­cativ exemplar și unic în România. Mi-l amintesc în mijlocul acelei „vâl­tori“ administrative, cu chipul lui de persoană aeriană, parcă mereu nea­ju­torată și depășită de situație, căreia, însă, prin nu știu ce miracol, îi ieșeau toa­te la țanc. Era – ce greu îmi e să spun asta la trecut! - incapabil să spu­nă vreo răutate, oricât de mică, nici mă­car despre leprele publice despre ca­re știa prea bine că sunt lepre. Nu doar bu­nă­tatea lui înnăscută îl împiedica să facă asta, ci și o bună creștere rară, cum eu n-am mai văzut, de modă ve­che ai fi zis, dacă nu ar fi fost vorba chiar de substanța vie din care era al­cătuit.

Mi-l amintesc cu geanta pe umăr, dol­dora de foi, sau aplecat deasupra unei pagini – dintre miile - de manuscris, pigulind, cu pixul în mână, cuvintele din ceea ce aveau să devină volume rânduite în Biblioteca Sighet, visând mereu și amânând mereu reîntoarcerea la propria-i proză. Acoperit de tre­bu­rile Memorialului și ale Centrului In­ternațional de Studii asupra Co­mu­nismului, Romi păstrase intactă ace­eași prospețime grațioasă de a se bu­cu­ra de „favorurile“ pisicii care i se cui­bă­rea doar lui în brațe sau de a se minuna de felul în care sâmburele de avocado, ca un proiectil, putea să în­col­țească într-un ghiveci...

Vorbeam mai rar în ultima vreme, dar îmi era atât de bine să știu că pe lumea asta, undeva, chiar în orașul în care trăiesc, se află un om ca Romi Rusan. Că aș fi putut să-l sun oricând și că ori­cât de ocupat ar fi fost, îmi va răs­pun­de cald.

Acum, fără el, lumea asta se face mai mi­că și mai rece.

Eroii nu mor

Autor: Mara Stefan

Eu nu pot să mă despart de domnul Romulus Ru­san. N-am fost la în­mor­mântarea sa, n-aveam cum să-l petrec tocmai pe el „pe ultimul drum“. Drumul lui nu s-a sfâr­șit, îl vor străbate, cu mai multă sau mai pu­țină vigoare, miile de tineri - elevi, studenți - pe care i-a chemat și le-a povestit, alături de invitații prestigioși ai Școlii de Vară de la Si­ghet, adevărata istorie atroce a României și ro­mânilor sub comunism.

Când vorbim despre eroi, ne imaginăm niște oa­meni care pun mai pre­sus de viața lor pe cea a celorlalți. A alege să le dez­vălui românilor ade­vă­rul despre istoria lor, lup­tându-te (habar n-am cu ce sacrificii) cu re­zis­tența sistemului și opre­liș­tile perfide arun­cate în cale, iden­ti­fi­cându-te cu această luptă, se chea­mă ero­ism. Tot ce am pre­țuit vreodată la un om re­gă­seam la el. Vorbesc des­pre respectul ne­pre­cu­pe­țit pentru adevăr, de iu­birea pentru po­po­rul său. Și aici mai vine un cuvânt: patriotism. Nu știu ce alt model de pa­triotism adevărat aș mai putea da din rea­li­ta­tea imediată înainte de Ro­mulus Rusan.

Stau mărturie multele volume pe care le-a edi­tat la Editura Academiei Ci­vice, după sute de ore, ori mii, de in­ter­vi­uri cu supraviețuitori ai colec­ti­vi­zării forțate, ai în­doc­tri­nării comuniste și per­sonalități care au fost ac­tori sau martori ai aces­tor evenimente și multe alte teme. Am avut onoa­rea să tran­scriu astfel de interviuri și vă asigur că sunt cu­tre­murătoare. Toa­te cărțile pe care Ro­mulus Rusan le-a editat sunt cer­cetărti științifice ri­guroase, fără de care nu se poate alcătui o is­torie adevărată a po­po­ru­lui român. Pentru asta a luptat Romulus Rusan până în ultima clipă a vieții sale pământești.

Drum lin, domnule Ru­san, poate o să-mi mai dăruiți o alifie pentru durerile de oase, care ne chinuiesc pe amândoi... Și sper să terminăm car­tea de memorii pe care o așteaptă lumea, pe care am început-o, avem do­uă capitole revizuite, dar am rămas aici. Sunt aici, cu dum­neavoastră, și o să le fa­cem.