„Tot înainte!“ sau despre labirintul memoriei

Care mai este importanţa memoriei, mai contează ea şi, mai ales, cât de sensibilă es­te memoria în copilărie? Se pare că toc­mai în aceşti primi ani ea este extrem de activă, aflată probabil la cei mai înalţi parametri de func­ţionare, dezvoltând o uriaşă capacitate de sto­ca­re. De aceea şi omul revine neîncetat, de-a lungul în­tregii sale vieţi, asupra aces­tor imagini şi cadre în miş­care, care se transformă în amintiri din ce în ce mai preţioase pe măsură ce îna­intăm în vârstă şi ne pre­gătim să părăsim viaţa. Pe care am în­ce­put-o în copilăria pierdută iremediabil.

Demersul iniţiat de Simona Pre­da şi Valeriu Antonovici, doi istorici din noul val, cu CV-uri aca­demice solide şi netrucate, au­tori a două cărţi extrem de in­teresante (amândoi au susţinut doc­to­ra­te în istorie care s-au transformat în vo­lu­me: Simona Preda - Patrie română, ţară de eroi, Editura Corint, 2015, despre care am scris în revista 22, iar Valeriu An­to­novici - Muncă patriotică. Radiografia unui ideal falisificat, Editura Eikon, 2015), vine să completeze o literatură me­morialistică din ce în ce mai vastă şi com­plexă care se învârte în jurul copilăriei în comunism. Cum a fost ea? Cât îşi mai aduc aminte adulţii de azi despre gro­ză­viile (dar nu numai) de atunci? Erau ele cu adevărat grozăvii sau memoria ne joacă feste? Volumul Tot înainte! Amintiri din copilărie este însoţit şi de un film (mai multe informaţii se pot regăsi pe pagina de Internet ememorie.ro/pionier) şi repre­zintă şi un gest de altruism al autorilor, căci, într-o lume culturală cu un public din ce în ce mai restrâns, este mare lucru să încerci să nu te pui pe tine în valoare, ci să oferi spaţiu de liberă exprimare al­tora. Relevantă este studierea asumărilor ocu­paţionale a celor care au fost inter­vie­vaţi, a ceea ce fiecare se consideră, în mod intim şi asumat. Avem diversitate şi pe acest palier, chiar dacă majoritatea pro­vin din do­meniul umanist (din această pers­pec­ti­vă, ar fi simpatică descoperirea vi­ziunii unor muncitori sau ţărani mai în vârstă, ar fi interesant cum au perceput re­gimul care le era teoretic destinat lor): şap­te scriitori, dar şi alte specializări apro­piate (un critic de artă, unul literar, patru publicişti), trei istorici şi un politolog, dar şi un diplomat, un dirijor, un regizor, un coregraf şi... un inginer (dar şi el recu­nos­cut în spaţiul public prin activitatea uma­nistă şi mai pu­ţin cea din domeniul elec­tronicii).

Se poate observa coerenţa volumului, care este dată de matricea întrebărilor puse respondenţilor și care conduce direct la o re­marcabilă unitate a răspunsurilor, toc­mai pentru că experienţele au fost în mare măsură comune, trăite de cei care au prins mai mult sau măcar un deceniu din regimul comunist. În plus, forţa volumului constă şi în faptul că nu se rezumă doar la copilăriile trăite în Bucureşti sau într-o sin­gură regiune istorică, respondenţii tră­ind în mari oraşe, precum Bucureşti, P­i­teşti, Iaşi, Constanţa sau Ploieşti, dar şi în orăşele pitoreşti, precum Câmpina, Făl­ti­ceni, Sinaia sau Ianca, unde şi forţa pro­pa­gandistică ceauşistă era mai atenuată, sau într-un sat din Banat, unde propaganda comunistă era inexistentă.

O notă comună este şi fap­tul că s-a gravat în men­talul nostru naţional foa­mea, lipsurile alimentare din ultimul deceniu co­mu­nist fiind acute, chiar dacă unele familii s-au descurcat mai bine (având rude la ţa­ră) decât altele (orăşeni get-beget, care proveneau din vechea urbanitate inter­belică, redusă, de acord, dar nu ine­xis­ten­tă). În mod relevant pentru discrepanţele şi capacitatea de a produce prosperitate, în societatea capitalistă multă lume ţine regim, inventează şi administrează diete, în condiţiile în care, acum 27 de ani, tot ceea ce doream era să fim liberi şi să mân­căm bine. O altă trăsătură pe care absolut toţi o aduc în discuţie este maşinăria pro­pa­gandei ceauşiste, faţă de care până şi cea a lui Dej pălea şi care dovedeşte că am­biţia lui Ceauşescu era să domine în to­ta­li­tate România şi să decidă absolut în toate domeniile. O anumită perioadă a reuşit acest lucru, răzând atât sute de car­tiere, dar intervenind şi în lungimea rochiilor prezentatoarelor TV sau sexua­li­tatea pro­priului popor. Această inserare în inti­mi­ta­tea familială a avut nu numai efecte pe ter­men scurt, dar şi lung. Mulţi aduc în dis­cu­ţie şi încearcă să definească schi­zofrenia regimului care îşi obliga su­pu­şii la uti­li­za­rea a ceea ce Orwell numea dublu limbaj, ca o condiţie a su­pra­vie­ţui­rii. Raportarea la copilărie este diversă. „Eu n-am co­pi­lă­rit în timpul comunis­mu­lui, ci în timpul copilăriei mele. Când ai şapte-nouă-uns­prezece ani, nu-ţi pui pro­blema dacă tră­ieşti în comunism, în­tr-un regim de­mo­cra­tic sau în rega­li­ta­tea din Evul Mediu. Iei lumea din jur aşa cum ţi se arată atunci când ţi se face cu­noştinţă cu ea, ţi se pare că aşa e normal să fie.“ (T.O. Bobe)

Frigul este şi el foarte prezent. „Îmi amin­tesc de o noapte în care nu aveam cu­rent, era un frig teribil. Îmi băgasem pi­cioarele într-o sacoşă cu pulovere ca să mă încălzesc. Aveam o lumânărică şi aia era ultima. Frig, foame. Mâncam săp­tă­mâni întregi numai pastă din aia de roşii care se găsea în magazine. Aia era mân­carea de bază pentru mine. Aproape în fiecare noapte visam cum îl împuşc pe Ceauşescu. (...) În momentul în care a ve­nit revoluţia eram la Bucureşti, la In­ter­continental. Nu ştiu, ăla a fost cel mai fe­ri­cit moment al vieţii mele. Pentru mine ăla a fost momentul suprem“ (Doina Ruşti). Odilia Roşianu care a copilărit în Bu­cureşti, într-o casă demolată de Ceau­şescu în 1978, pentru a face loc aberaţiilor sale arhitectonice, evocă şi ea celebrul frig de la bloc: „În decembrie `89 aveam opt grade în sufragerie“, iar Cristina Her­me­ziu întăreşte această imagine: „frig, frig în clasă, dar interdicţia de a purta, ier­nile, altceva decât ciorapi subţiri din su­pra­elastic. Curentul electric care lipsea serile, acasă, ore întregi. Ne făceam te­mele la lumânare“.

Uneori, în discursul respon­den­ţilor apar şi amintiri din co­munismul dur şi sângeros, cu bunici deportaţi (Odilia Ro­şia­nu a avut un bunic basarabean regăsit de sovietici în România şi deportat la Vorkuta), prizonieri de război făcuţi la Cotul Donului (Doina Ruşti a avut un bu­nic luat prizonier, dar care a fost ine­du­ca­bil în viziunea bolşevicilor, de aceea a şi plecat din lagărul de prizonieri printre ul­timii, la începutul anilor 1950). În aceeaşi notă se încadrează şi amintirile lui Pavel Şuşară, care a copilărit într-un sat bănă­ţean prin anii ’50 şi care îşi aduce aminte cum agenţii comunişti veneau să colecteze cotele obligatorii: „Veneau agenţii şi sco­to­ceau peste tot, căutau în cămară, în pod, prin grajduri, ca nu cumva să fie ce­reale sau bucate ascunse, din care să nu fie dedusă cota. Pentru simplificarea lu­cru­rilor, confiscau totul, singuri, pro­ba­bil că mai rămăseseră pe undeva can­ti­tăţi neidentificate. În urma acestor per­che­ziţii, de multe ori nu mai aveam nici resurse pentru hrana de zi cu zi, mama sau bunica mergând prin vecini ca bu­nica să ia cu împrumut un ciur de mălai, câteva ouă sau o bucată de brânză. În câ­teva rânduri ne-au sechestrat şi hainele, iar odată ne-au luat şi o vacă“.

Există şi o parte plină a paharului? „Faptul că am putut cunoaşte, în datele vieţii mele, şi o so­cie­tate totalitară, dar şi răstur­na­rea ei, cu galopul către demo­craţie şi libertate, chiar mi se pare un no­roc, o şansă existenţială, în sensul unei prise de conscience pe care, spre exem­plu, copiii noştri nu o vor putea trăi ni­ciodată“ (Cristina Hermeziu). Amintirile sunt subiective, iar filtrarea sau cernerea lor justă reprezintă un adevărat exerciţiu de echilibristică. Nu se poate nega totul, după cum nu se poate idealiza un regim care a sucombat într-o baie de sânge (atât al supuşilor, dar şi al celor doi tirani con­ducători). Dan C. Mihăilescu evocă o copi­lă­rie şi adolescenţă mai degrabă plăcute şi fără probleme doar pentru că aveau loc în celebrul deceniu de destindere, între ul­ti­mii ani ai lui Dej şi obţinerea controlului absolut de către Ceauşescu. În partea plină a paharului se mai află şi celebrele cuvinte ale lui Friedrich Nietzsche, destul de op­ti­miste pentru filosoful german: ceea ce nu te doboară (mai degrabă) te face mai pu­ter­nic. Te imunizează. Pe de altă parte, trebuie să fim realişti: ce părinte care şi-a trăit copilăria atunci şi-ar putea supune odras­lele, în mod voit-voluntar, unor gro­zăvii similare? (Căci şi acum se poate opri curentul, poţi sta în frig şi avea un frigider cumplit de gol.) Am uitat cam repede fap­tul că principala calitate a regimurilor co­muniste (de peste tot) a fost tocmai ascun­de­rea gunoiului (mai ales în domeniul economic) sub preş decenii la rând, iar această tactică nu avea cum să nu producă miasme extrem de neplăcute. Personal, ne întrebăm dacă toate sacrificiile care i-au fost impuse populaţiei în anii ’80 au avut vreun sens, dacă au contat cu adevărat. Mai degrabă credem că a fost o mare bă­taie de joc, mai ales dacă vedem lista cu ţă­rile africane care încă nu şi-au plătit da­to­riile istorice faţă de România (şi pe care probabil nu le vor mai plăti niciodată) acu­mulate înainte de 1989. Cum ar veni, noi stăteam la cozi, trăiam în frig şi întuneric pen­tru ca un dictator paranoic să-şi sus­ţină aşa-zisa politică mondială de deza­r­mare. De altfel, în mod paradoxal, şi sfâr­şitul tiranului român a fost asemănător cu al multor tirani africani.

Tot înainte! (o „deviză“ - alt cuvânt care a sucombat în tranziţia noastră - destul de absurdă, având în vedere că această accelerare duce spre sfârşitul fizic, către moarte - de ce ne-am grăbi? - şi care, din fericire, nu mai spune absolut nimc celor născuţi după 1990) este o carte periculoasă pentru cei care şi-au trăit copilăria în comunism. Pentru că există riscul de a ţi se aduce la suprafaţa memoriei multe amin­tiri care au fost uitate / recon­di­ţio­na­te / reciclate / şterse.