Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Pe neocolite
Daniel Cristea Enache - - - -
2016-12-20
Cultura
0

Despre orice ar vorbi și cu oricine, Ileana Mălăncioiu densifică pagina și te duce, „pe neocolite“, la ceea ce „te doare“ și pe tine.

 

Când vorbim, astăzi, despre poeții din ge­nerația ’60, fie ei din primul „val“ (cel cu Ni­chita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Cons­tan­tin), fie din cel de-al doilea, a devenit aproape un reflex critic și cul­tural includerea Ilenei Mă­lăncioiu printre cei mai importanți. Această ordine valorică nesuprapusă cu cea cronologică este însă re­zultatul unei receptări cu­prinse într-o durată mai lun­gă, așa cum s-a în­tâm­plat și cu Angela Marinescu ori Emil Brumaru. La în­ceput și chiar mai apoi le-a fost mult mai greu acestor autori - care au debutat editorial după ce momentul de liberalizare de la finele epocii Dej se con­sumase și după ce, prin slăbirea șurubului partinic de către tânărul Ceaușescu, crea­tori din cea mai nouă generație deve­ni­seră, după un volum sau două, adevărați cla­sici în viață.

 

Ileana Mălăncioiu revine în mai mai multe rânduri, în volumul de in­ter­viuri strânse sub titlul Am reușit să rămân eu însămi, asupra condiției destul de ingrate de care, alături de Virgil Mazilescu și Marius Robescu, s-a „bu­curat“ în deceniul consecutiv de­bu­tu­lui cu Pasărea tăiată (1967). Ea nu se n­u­măra printre „canonicii“ cu care regimul încerca să se legitimeze simbolic în sfera li­terară și care vor figura în manualul unic al epocii; nici, evident, printre ver­si­fi­ca­torii prinși deja în hora cultului per­so­na­lității „celui mai iubit fiu al poporului“. În numai câțiva ani, contextul mono-ideologic în care se scria și se publica, la noi, se va rigidiza și mortifica din nou, de data aceasta pe o linie ceaușist-națio­na­listă, nu dejist-sovietică, iar borna schim­bă­rii de macaz va fi dată de celebrele Teze din iulie 1971. Între 1960 (când apare Sen­sul iubirii de Nichita Stănescu) și 1967 (când apare Pasărea tăiată, de Ileana Mă­lăncioiu), gradul de liberalizare crescuse, pâ­nă când atinsese un maximum istoric, în 1968, anul nealinierii lui Nicolae Ceau­șes­cu în „lagărul socialist“. După 1971, au­toritățile vor privi cu o crescândă vigilență și ostilitate literatura nouă, iar porțile ofi­cializării autorilor valoroși „cu voie de la stăpânire“ vor fi blocate până în 1989, când stăpânirea a dispărut. Probabil că sin­gurul autor român important pe care cri­tica literară a mai reușit să-l impună ofi­cia­lităților (așa cum făcuse cu Stănescu, So­rescu, Blandiana, Bănulescu, Breban...) a debutat exact în 1971; e vorba de Mircea Di­nescu.

 

Din acest handicap de start le-au rămas „șai­zeciștilor“ din valul doi și criticilor care i-au susținut (cel mai proeminent și con­secvent, Gheorghe Grigurcu) o osti­li­ta­te nu numai față de regim, ci și față de co­legii de generație mai bine „orientați“, care plătiseră prețul afirmării publice prin volume și texte clocotitoare, în ani în care deținuții politici umpleau încă pușcăriile noastre. Când scrie „eu însămi“ și când pune asta în titlul cărții cu interviuri care i s-au luat, Ileana Mălăncioiu se referă anu­me la performanța de a nu fi mers sin­cron cu generația și cu „vremurile“, ci în răspărul și în contra lor. Dacă în primul segment din creația sa poetică, autoarea pare complet „defazată“ față de lirica în­su­flețită și mobilizatoare (mutată abil de Ni­chita Stănescu și

http://revista22.ro/files/news/manset/default/1carte-daniel.jpg

ILEANA MĂLĂNCIOIU - Am reușit să rămân eu însămi. Interviuri
(Editura Polirom, Iași, 2016, 240 p.)

Cezar Baltag din sfera con­cretă a propagandiștilor realismului so­cialist într-o sferă abstractă), în cea de-a doua ea va fi, dimpotrivă, în avangarda re­zistenței literare. Poezia sa devine, ca și a lui Dorin Tu­doran, tot mai implicată so­cial, tot mai puțin co­di­fi­cată de propriul imaginar, tot mai transparent-critică. În mod firesc (firescul ori­bil, dar coerent al Epocii de Aur), Urcarea muntelui din 1985 îi va aduce in­terdicția; iar cronica lui Ni­colae Manolescu din Ro­mâ­nia literară, scrisă pentru a o susține, va fi scoasă din pagină. Din succesiunea inter­viurilor și convorbirilor din carte reiese cu destulă claritate în ce fel a reușit Ileana Mălăncioiu să rămână Ileana Mălăncioiu: prin receptarea critică (de la Ion Negoi­țes­cu la Lucian Raicu și de la Gheorghe Gri­gurcu la Eugen Negrici), prin solidaritatea tenace cu „o anumită parte“ a poeziei noas­tre (Emil Botta, Virgil Mazilescu, Ma­rius Robescu), prin susținerea entuziastă de către un intelectual de stânga și un realist-socialist convertit (Eugen Jebe­lea­nu). La acestea se adaugă modelele și in­fluențele poetice (Eminescu, Bacovia, ia­răși Emil Botta, Esenin mai întâi, apoi Poe și Rilke) și - decisivă - obârșia țărănească, care îi impregnează deopotrivă etica și po­e­tica.

 

Ambele au un fundament spiritual și o ten­sionare (uneori și o problematică) pe mu­chea dintre creștinism și existențialism. Din această perspectivă, spiritul afin îmi pare a fi nu Ovidiu Cotruș (mentorul mo­ral, „a doua conștiință“), nici vreunul din­tre poeții „șaizeciști“, ci un prozator: Ma­rin Preda. Citind un poem de Mălăn­cioiu sau o scenă de roman a lui Preda iei act de problemele fundamentale, inso­lubile ale omului și ești implicat în drama nerezolvării lor.

 

Această încărcare a scrisului li­terar cu chestiuni irezolvabile și, pentru spiritele mai sen­si­bi­le, sufocante se regăsește și în publicistica autoarei, și în in­ter­viu­rile strânse aici. Despre orice ar vor­bi și cu oricine, Ileana Mălăncioiu den­si­fi­că pa­gina și te duce, „pe neocolite“, la ceea ce „te doare“ și pe tine. Atâta sub­stanță pu­să în formatul mai jucăuș-cir­cum­stan­țial al interviului debordează; e motivul pentru care cel mai bun dialog din carte este unul pe formula con­vor­birilor, făcut tot cu o scriitoare (Marta Pe­treu). „Con­ver­sațiile“ cu autoarea „optze­cistă“ (men­țio­nată favorabil de mai multe ori, în alte dialoguri, de Ileana Mălăncioiu) sunt din 1997, dar au o atemporalitate ca­re e a li­te­ra­turii propriu-zise. Între timp ma­ma Ile­nei Mălăncioiu a murit, dar cât de viu și de veridic este portretul ei făcut de fiică:

 

„În aparență, cea care conducea era ma­ma. N-am înțeles cu adevărat ce-a în­sem­nat tata pentru familie și pentru cei din ju­­rul său decât atunci când nu a mai fost. A plecat dintre noi la sfârșitul lui no­­iem­brie 1987, în aceeași săptămână cu Noi­ca. L-am dus la biserică pe o vreme în ca­re nu-ți venea să scoți din casă nici un câi­ne și biserica era plină de lume. La capul lui, cineva a spus că pe el l-au ucis două lu­cruri. Moartea fiicei sale Do­rina și fap­tul că li s-a luat pământul și s-a ales pra­ful de tot ce au avut. Pentru că un om ca el nu putea să suporte așa ceva. Și toți au plâns și pentru el, și pen­tru ei.

 

În casa în care m-am născut nu existau cărți. Mama fusese premiantă, dar, ca toate fetele de țărani de vârsta ei, după ce a terminat cele patru clase obligatorii, nu a fost dată mai departe la școală. Po­vestește foarte frumos, schimbând pla­nu­rile firesc, ca Anița Nandriș, are o re­pli­că ascuțită și un umor care a ajutat-o de multe ori în viață, însă nu a scris ni­cio­dată altceva decât scrisori pentru copii și nepoți, în care lega cuvintele între ele și topea la un loc toate întâmplările fa­miliei și ale satului. De citit, nu citește de­cât Biblia și alte câteva cărți reli­gi­oa­se, dar pe acestea aproape că le știe pe dinafară. De la ea cred că am moștenit cre­dința. În copilărie, țineam cu sfin­țe­nie toate posturile, deși eram slabă de mi se puteau număra coastele și toată fa­milia mă ruga să renunț.“ (pp. 25-26).

 

Iată încă un fragment despre mamă, de data aceasta despre trupul ei „cald încă“ ținut în brațe de cea care a pierdut-o. Fragmentul, din dialogul cu Laura Albulescu (2006), este du­reros și excepțional: „A trebuit să țin cu mâinile mele trupul cald încă al mamei, ca să fie spălat, și îmi luneca printre ele ca un pește lucios care încearcă să scape înapoi în apa din care e scos. De atunci a trecut mai mult de un an, dar uneori simt încă în mâini curentul acela viu care se scurge încet din trupul părăsit cu greu de suflet și nu mă pot gândi la ni­mic altceva decât la refacerea alianței cu Dumnezeu. Pentru că, în pofida încer­cărilor la care ne supune, cred că numai El ne mai poate salva.“ (p. 83).

 

După ce tragem aer în piept, redevenim cri­tici și ne punem problema dacă ter­menul „alianță“ nu e nepotrivit aici. El e însă preluat de la intervievatoarea ce în­trebase „care sunt persoanele, indiferent de câmpul lor de activitate“, cu care Ilea­na Mălăncioiu crede a se putea întâlni „în­tr-un fel de alianță spirituală“. Dincolo de întrebarea cam școlărească (și prima din interviu era la fel: „Considerați poe­zia dumneavoastră ca exponențială pen­tru biografia dumneavoastră?“), impre­sionează aprofundarea reușită, încă o da­tă, de scriitoare. Și atunci când pornește de la episoade biografice mai puțin drama­tice sau de la figuri mai degrabă ridicole de politicieni autohtoni, Ileana Mălăncioiu ridică mult, prin înseși răspunsurile sale, miza. Prin aceasta, toți intervievatorii din car­te, din mai multe generații și făcând in­ter­viurile în ani diferiți din intervalul 1994-2016, devin coautori, dar cu mizele ei.

 

Autorii interviurilor, conversațiilor și con­vorbirilor cu Ileana Mălăncioiu ies din for­matul publicistic și chiar din scrisul lor, fiind aici implicați în aventura conștiinței celui mai important poet român de după Nichita Stănescu.

TAGS : ILEANA MĂLĂNCIOIU Editura Polirom Iași 2016 240 p
Mai multe din Cultura
Comentarii
Total 0 comments.
2094
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22