Puterea de a mulțumi

Deși se află pe locul întâi în codul bunelor maniere, a spune mulțumesc nu e chiar atât de simplu. Dincolo de sfera strictă a politeții, supralicitată în abuzuri ling­vis­tice de genul merci frumos, se deschide o adevărată provocare. Odată ce auto­ma­tis­mele sociale au fost rezolvate, obligația de a mulțumi poate părea epuizată ca su­biect. Ne-am făcut datoria și gata. Mer­gem senin mai departe, către viitoarea si­tua­ție, la fel de formală, când va trebui să bifăm această conveniență, inculcată ori­cui, din fragedă pruncie. Când cineva nu respectă regula lui te rog / mulțumesc, va avea parte de săgetări dezaprobatoare sau etichetarea drept prost-crescut. Ipocrizia inevitabilă în asemenea cazuri nu mai con­tează, importantă e salvarea aparențelor. Impresia artistică, mă rog. Cum spuneam însă, dincolo de igiena reflexului civic, op­țiunea de a (nu) mulțumi implică o deli­berare mai puțin previzibilă și mai curând secretă. O punere în balanță a datelor ca­re fac (sau nu) oportună exprimarea re­cunoștinței.

Aici intrăm pe un teren spinos. Între a fi mulțumit și a aduce mulțumire cuiva, diferența de viteză este aceea dintre un bolid și o roabă. Graba cea ma­re este împlinirea voinței proprii, cu tot panașul ei de satisfacții mai mult sau mai puțin disimulate. Atunci trăim, s-ar spu­ne, un sentiment de împlinire personală care ne motivează formidabil. Precum tot ce ne înconjoară sau facem, gradele satis­facției diferă. Nivelul „superior“ îl re­pre­zintă desigur o creație. Aducerea în lume a ceva nou. Bucuria legitimă este însă, cel mai adesea, dublată de bunăstarea or­go­liului. Eu sunt autorul. Fie că ne lăudăm ex­plicit, fie doar în sinea noastră, auto­mul­țumirea este prezentă și poate orbi. Aceas­tă ecranare lăuntrică, pe lângă alte nea­junsuri, scade până la paralizie grija de a analiza retroactiv traseul ajungerii acolo, la punctul culminant. Cum a fost cu pu­tin­ță? Grație cui? Ce piloni susțin edificiul cu care mă fălesc? Oare aș fi izbândit fără aju­tor? Inerția egocentrică frânează aceste in­terogații sau, în orice caz, le împiedică să meargă în profunzime.

Cu știință sau fără de știință, mulți oameni se trezesc periodic în fața unei dileme. Să mulțumesc sau să nu mulțumesc? Să ac­cept sau să nu accept că n-aș fi putut ajun­ge aici, de capul meu? Atunci când cineva decide să ignore, în amonte, sprijinul care ar merita prețuire, consideră că și-ar am­puta propria valoare sau înfăptuire. O ase­menea cale absolutizează și, deci, izolează meritul. Or, noi nu suntem izolați. On­to­logic nu suntem singuri, iar viețuirea în co­munitate cu atât mai puțin se poate ru­pe de logica interacțiunii. Coșmarul ia­du­lui ca singurătate etanșă, unde nu pă­trunde niciodată nimic și nimeni, exprimă implicit aspirația noastră constitutivă de a relaționa. Oscilația între a mulțumi și a nu mulțumi pentru o binefacere se do­ve­dește, de fapt, forțată. Firesc este să mul­țumim cât mai des, cu toată inima și cu tot cugetul. Iar nefiresc - să ne supunem acelui calcul meschin care împiedică un act inteligent de părtășie, recunoaștere, iu­bire. Ce frumos îi scrie Seneca lui Lucilius, în Scrisoarea 73: „Eu datorez foarte mult soarelui și lunii, chiar dacă nu răsar anu­me pentru mine (...) Filosofia ne în­vață, mai presus de toate, cum să ne sim­țim îndatorați pentru binefacerile pri­mi­te și să le răsplătim pe măsură; uneori chiar mărturisirea că ești îndatorat re­prezintă o răsplată“ (Scrisori către Lu­ci­lius, vol. II, p. 300).

Dincolo de orice filosofie, pentru creștin lucrurile stau cel mai clar. Pentru el, un fapt exis­tențial, mic sau mare, e socotit un dar, iar nevoia de a mul­țumi e de la sine înțeleasă, neimpusă de vreun cod comportamental obiectiv. De altfel, miezul vieții sale liturgice nu e altul decât Taina Euharistiei (a mulțumirii) - unde jertfa și recunoștința se contopesc. De ce credinciosul va alege oricând să mul­țumească, fără a sta la îndoială? Deoarece comuniunea, această deplină concordanță fondată pe taina iubirii, nu suportă vidul, nu suportă hiatul. A nu mulțumi, a te socoti singur într-o izbândă înseamnă a fa­ce posibil golul, a frânge participarea la cău­tarea armoniei. Ce altceva facem, mul­țumind? Umplem hăul dintre noi. În­vin­gem slava deșartă, prin smerenie. Tânjim liberi spre Hristos.

Creștinul posedă probabil cea mai rafinată artă de a mulțumi. Recunoscându-se ca parte a unui ansamblu al slujirii, va asocia firesc bucuria personală și îndatorarea fa­ță de cel care, direct sau indirect, o face cu putință. Cu cât mai mare va fi o îm­plinire, cu atât mai fierbinte va fi „măr­turisirea“ recunoștinței. În Epistola I că­tre Corinteni, însuși Sf. Ap. Pavel ne arată că nu se poate altfel: „Mulțumesc tot­dea­una Dumnezeului meu pentru voi, pentru harul lui Dumnezeu dat vouă în Hristos Iisus“ (1:4). Așa cum trăitorul creștin cu­noaște îndemnul rugăciunii neîncetate, el înțelege foarte bine starea de gratitudine permanentă. Chiar când „beneficiul“ vine pe calea suferinței. Sau mai ales atunci! Căci convertirea încercărilor în virtuți și a răului în bine face peremptorie lucrarea Harului. Despovărat, prin credință, de obsesia măruntă a mulțumirii de sine, învățăcelul aflat pe calea creștină des­co­peră pas cu pas gustul adevăratei libertăți. A spiritului. La 16 decembrie 1955, îna­in­tat în vârstă și suferind pe patul de spital, Vasile Voiculescu scria: „Doamne, în­gă­duie-n genunchi să-Ți mulțumesc/ Că pe mine, mișelul rob al spurcăciunii,/ M-ai învățat acum, ca pe îngeri, să vorbesc/ Limba cerească, universală, a ru­gă­ciu­nii“ (Integrala operei poetice, p. 560).

Negreșit, zi de zi, apare prilejul de a mulțumi - unui sfânt, unui vecin sau altcuiva. Cu glas tare sau în inimă. În orice moment, dacă suntem atenți, putem restabili o legătură (poate uitată) cu un model ziditor, grație căruia am sur­montat o dificultate sau am împlinit fru­mos o lucrare. Nu e nevoie de prea multă imaginație pentru a realiza că suntem unici, dar nu suntem singuri. Laolaltă conviețuind, am putea recunoaște mai des­chis cât de mult ne datorăm unii al­tora, în atâtea privințe. Iată un bun exercițiu personal, la final de an vechi și început de an nou, când sufletele noastre se pot cât de cât odihni din tumultul vremii.