Dragnea cel Șiret, un film de Oscar

A urcat treaptă cu treaptă în ierarhia de par­tid, nu arzând etapele și vorbele ca Ponta, are ca­pacitatea de a învăța din greșeli, de a asculta de alții, mai școliți și mai deștepți decât el, și de a-și cântări cu grijă cu­vin­tele și acțiunile. Nu e in­tem­pes­tiv, știe să renunțe pe ter­men scurt ca să câștige pe ter­men lung. În forul său in­te­rior admite că e un țăran ajuns boier la București, așa că-și re­cunoaște limitele culturale și educaționale. Dar mai ales are o extraordinară șiretenie. Sunt calități care îl fac pe Drag­nea mai periculos decât alți lideri ai PSD.

Să ne uităm puțin în urmă la fapte. A izbutit să-l îndepărteze pe Ponta de la şefia par­ti­du­lui și Palatul Victoria, cedând guvernarea în­tr-un moment în care PSD era sub o imensă presiune publică după Colectiv, în pierdere de imagine din cauza agresivității și ires­pon­sa­bi­li­tății aceluiași Ponta. Performanța de a intra în opoziție, fiind în același timp și la putere prin mai toate structurile administrative, a salvat PSD de erodare pâna la alegeri. Dar Dragnea nu a înhățat partidul a doua zi, cum ar fi fă­cut altul, ci, jucând modestia și seriozitatea, a așteptat să treacă turbulențele, s-a auto­pro­pus interimar, și-a consolidat poziția și abia apoi a întins mâna. Nu-i vorbă că nici soluții al­ternative nu prea erau. Extrem de im­por­tant: i-a ținut în frâu pe nevricoșii penali care voiau sânge pe pereți în lupta cu DNA, ne­ac­cep­tând modificarea unor legi, ceea ce i-a adus aprobarea cancelariilor. El însuşi con­dam­nat, a evitat să lovească în procurori și Kövesi în lim­bajul contondent utilizat de confraţii săi de suferinţă, dar nu uită să repete mereu că e o „victimă“ și un „erou“. Mai exact, deşi pledoaria sa era clar împotriva justiţiei și pe tiparul general al partidului, a înţeles, singur sau ajutat, să-şi joace cartea fără provocări de ordin legislativ, care ar fi creat crize și resuscitat animozitatea faţă de PSD. În schimb, s-a folosit pentru campania împotriva DNA-Kövesi, care trebuia să mear­gă totuşi înainte, ţinta fiind decredibilizarea ins­tituţiei, de mâinile murdare ale altora: Ghi­ţă, Ponta, Tăriceanu, Băsescu. I-a reuşit. La fel a procedat cu naţionalismul economic, so­ro­sismul și xenofobia. Partidele respective nu au câştigat procente - ca dovadă, PRU nici mă­car nu a reuşit să intre în parlament, cu toată dezlănţuirea mediatică la care am asis­tat -, dar voturile s-au direcţionat către PSD și împotriva lui Cioloş și a USR.

Strategia populismului, a promisiunilor și a pro­gramului economic a fost însă cea mai bună găselniţă. Nu l-am văzut pe Dragnea în vreo emi­siune de campanie altfel decât umplând me­ticulos tabla cu cifre, pe care nimeni nu stă­tea să le verifice, vorbind plicticos, dar pe în­ţelesul tuturor ce bunăstare se va revărsa pes­te români. Nici PNL, USR, nici Cioloş și ai săi miniştri nu şi-au bătut capul să de­mon­teze cifrăraia gonflată, socotind că stra­ta­ge­ma nu mai poate păcăli. Greşit. Mesajul a tre­cut, iar „seriozitatea“ lui Dragnea în contrast cu pafarismul și „nenorocirile făcute de teh­no­craţi“ - asta a fost imaginea la care au lu­crat consilierii israelieni - a avut succesul pe care îl vedem. Că ne place sau nu, Dragnea a ştiut să asculte și să înveţe.

Dar filmul de Oscar în care inegalabilul şiret Drag­nea joacă este cel al premierului. Ştiind că nu va putea forţa funcţia decât cu preţul unui război cu final imprevizibil cu pre­şe­din­te­le Iohannis, cu riscul blocajului instituţional și al pierderii de popularitate - în fond, nici le­gal, nici moral, Dragnea nu putea avea câştig de cauză -, a ales să pozeze în omul raţional de care ţara are nevoie și să se asigure că stă­pânul întregului joc va fi doar el. În prima ie­şire de după alegeri a făcut exerciţiul unui ve­ri­tabil premier, prezentând programul de gu­ver­nare - iarăşi cifre pe bandă rulantă, ter­me­ne, comisia care va controla totul, inclusiv ac­te­le normative ce vor fi emise de viitorul gu­vern (și pe care o va prezida el). E jupânul de necontestat și omul momentului. Premierul de facto a întârziat strategic să anunţe nu­me­le premierului-marionetă, dar Dragnea a fă­cut în aşa fel încât acesta să aibă o mult mai mică importanţă în raport cu soclul pe care s-a aşezat el. Mult timp de acum încolo ni­meni nu-l va putea clinti de acolo. Pentru că PSD nu-şi devorează decât liderii care pierd.

Într-un fel, Dragnea e cel mai apropiat de ti­po­logia lui Iliescu, care a fost şeful incon­tes­ta­bil al fostului FSN vreme de 10 ani, indiferent ci­ne s-a aflat la guvernare, indiferent dacă par­tidul a fost în opoziţie sau la putere. Ca și Iliescu, Dragnea înţelege că e mai important să ţii cu mână forte hăţurile partidului decât să te agiţi pentru funcţii vremelnice. Oricum, mi­za lui e o guvernare care să permită par­ti­du­lui să obţină în 2019 preşedinţia României, ratată de atâtea ori. Pentru asta însă are în faţă câteva obstacole importante: înde­pli­ni­rea, fie și parţială, a promisiunilor și pro­gra­mului economic, gestionarea luptei cu DNA, aşa încât să nu fie acuzat de măcelărirea jus­ti­ţiei, relaţia cu Iohannis cu potenţial de creş­te­re în opoziţie și „refacerea dreptei“. În pri­vin­ţa lui Iohannis, e de presupus că abilul Drag­nea, aşa cum a și anunţat de altfel, va evita pe cât posibil un război cu preşedintele, pen­tru a nu-i da acestuia ocazia să se rebran­du­ias­că în jucător împotriva „pericolului PSD“. Va pre­fe­ra să-l pună în postura de a fi acu­zat de „blat“. Cât priveşte dreapta, la cât de frag­mentată și haotică e, nu cred că are a-şi face prea multe griji, altele decât să pună te­le­vi­ziu­nile-mă­ciu­că s-o toace zilnic. Şiret ca nimeni altul în po­li­tica momentului, Dragnea nu treb­u­ie sub­es­ti­mat. E mult mai mult decât „ţă­ră­no­iul“ pe care îl portretizează PNL și unii jurnalişti. //