SERGIU OPRESCU: Încrederea există: clienţii economisesc mai mult şi incluziunea financiară creşte

În ansamblu, 2016 a fost un an în care s-a restabilit o anumită profitabilitate opera­ţio­nală. Am avut profi­ta­bilitate şi în 2015, dar a fost datorată unor evenimente par­ticulare: o ieşire din piaţă a unei bănci şi achi­ziţio­na­rea băncii respective de o altă instituţie de credit. Dar pro­fitabilitatea sis­te­mului bancar din anul 2016 este trans­parentă, operaţională şi reală. Acest lucru s-a realizat în condiţiile în care noi am re­u­şit să păstrăm sau chiar să întărim o anu­mită stabilitate a sistemului.

Asta înseamnă că băncile au depăşit pro­vocările legis­lative?

Au fost două evenimente pe care le-am pu­tea denumi, pa­rafrazând definiţia lui Ta­leb, de tip „lebăda gri“, adică a căror apa­riţie era oarecum previzibilă, dar impro­ba­bilă. Nu le-am luat în calcul de la început. Sis­temul bancar s-a confruntat cu modi­ficări legislative care au dus la apa­riţia de costuri suplimentare, de costuri de ope­ra­re mai mari, inclusiv de reajustări ale con­diţiilor de creditare. Prin apariţia Legii dă­rii în plată, băncile au fost nevoite să ia în calcul acest risc suplimentar şi să-şi mo­difice ni­velul avansului şi condiţiile de cre­ditare. Aceste eveni­men­te au influenţat ne­gativ modul de operare în anul 2016. Eu spuneam că, per total, cu bune şi rele, am avut un an în care ne-am consolidat şi am reuşit să rămânem în zona robustă a activităţii bancare.

Care a fost efectul acestor legi şi mă re­fer la Legea dării în plată şi la aceea a con­versiei creditelor în franci el­veţieni?

Dacă introduci costuri mărite în sistemul de intermediere financiară, evident, vei avea cheltuieli mai mari. Toată lu­mea îşi imaginează băncile ca fiind nişte entităţi abscon­se, aşa, cumva tainice. Noi nu sun­tem de fapt decât nişte in­termediari care se ocupă de intermedierea financiară: atra­gem bani de la deponenţi, plătim pentru aceşti bani nişte dobânzi deponenţilor, ce­ea ce reprezintă costurile noastre pentru suma atrasă, şi plasăm aceşti bani în altă parte, obţinând o marjă. Această marjă es­te diferenţa po­zi­tivă între cele două acti­vităţi din care trebuie să ne plă­tim cos­tu­ri­le de operare şi, pe de altă parte, să obţi­nem profitul pe care-l aşteaptă cei care au investit în acest tip de activitate - acţio­na­rii noştri. Costurile investiţionale pe care le faci pentru a desfăşura acest tip de acti­vi­tate sunt foarte mari. Costul cu regle­men­­tarea este foarte mare, pentru că, în ul­tima perioadă, post criză, reglementarea a crescut de o manieră extrem de puter­nică.

Vă referiţi la rezervele minime obliga­torii.

Mă refer la toate reglementările în ge­ne­ral, la toate po­li­ti­cile de evaluare a cali­tăţii activelor, la nivelul de lichi­di­tate pe care trebuie să-l întreţii şi la nivelul de sol­va­bi­litate pe care trebuie să-l ai. Toată re­glementarea eu­ro­peană post criză a fost făcută cu logica aceasta: să re­stabilească încrederea în sistem şi să nu se mai în­tâmple ca injecţiile de capital să fie făcute pe socoteala contri­bua­bilului. Efectul ur­mă­rit era ca sistemul bancar să devină mai transparent, astfel încât consumatorii, clienţii, dar şi băncile între ele să-şi recâş­tige încrederea. În final, sus­ţi­nerea băn­ci­lor, prin injecţiile de capital necesare ope­rării, a rămas pe seama celor care şi-au asu­mat riscul pe acea investiţie: inves­ti­to­rii, acţionarii, deţinatorii de obli­gaţiuni subordonate etc.

Ce reacţie au avut acţionarii în faţa pro­vocărilor din piaţa românească: pierderi masive din cauza creditelor neper­for­man­te, riscuri legislative?

Riscurile legislative au stârnit îngrijorare nu numai la nivelul acţionarilor băncilor din România, ci şi la nivel eu­ropean, la ni­velul Comisiei Europene, la nivelul Băncii Centrale Europene, care de altfel au trans­mis opinii în acest sens. Am mai întâlnit acest tip de iniţiative legis­la­tive care urmă­resc un val populist şi în alte ţări, precum Croaţia, se discuta şi în Polonia şi Ungaria. Este un val de legiferare a unei forme de protecţie socială realizată cu ba­nii acţio­na­rilor băncilor, dar fără a fi ţintit pe ca­zurile sociale. Aici a fost o mare greşeală. Noi am vorbit foarte mult de cazuri so­ciale, dar am legiferat global, în fa^­voa­rea oricărui client, cu argumentul acelor ca­zuri sociale pe care sistemul bancar ori­cum le rezolva.

Fiecare bancă avea proceduri interne cu care rezolva aceste cazuri sociale, dar noi am lăsat reglementarea libe­ră pentru a fi aplicată pentru toată lumea. Această liber­tate de opţiune duce la derapaj, duce la hazard moral, de­oarece e normal ca ci­neva să marcheze un avantaj eco­nomic per­sonal dintr-o situaţie care pare para­doxală. Un client poate să-şi „vândă“ o proprietate imobiliară la un preţ mai bun decât oricare altul din piaţă, la preţul isto­ric pe care l-a avut la momentul la care a angajat cre­di­tul. În termeni de specialitate se numeşte o opţiune de tip „put“ prin ca­re el are dreptul să pună la dispoziţia unei alte entităţi o casă la o valoare istorică, ne­a­su­mându-şi de fapt riscul de creştere sau de scădere a pie­ţei imobiliare. Dacă ar fi crescut piaţa imobiliară, nu mă aşteptam ca cineva să activeze o altfel de opţiune.

Federal Reserves tocmai au majorat do­bân­da de politică monetară şi au anunţat noi episoade de mărire a aces­te­ia. În opoziţie, Mario Draghi, preşedintele Băn­cii Cen­trale Europene, menţine dobânzile la minime istorice. Care dintre aceste ten­dinţe contrare ne vor influenţa?

Situaţia este extrem de complexă. Asistăm la o decuplare a mediului economic euro­pean, ca tendinţă vorbesc, de mediul eco­nomic american, la rândul lui influenţat de programul electoral al noului preşe­dinte ales. Oamenii şi pieţele încearcă să se raporteze şi să se ajusteze la acest pro­gram electoral bazat în principal pe două elemente: tăieri de taxe şi investiţii mai mari. În ambele situaţii, şi tăierea, şi in­vestiţia presupun o nevoie de finanţare mai mare, anticipată de pieţele financiare, care ştiu că e ne­voie de aceşti bani şi, ca atare, scumpesc preţul banului pentru aceas­tă finanţare viitoare. Asta este, ex­plicând simplist, ceea ce trăieşte America. Europa este în altă si­tuaţie. Mediul eco­no­mic european se luptă cu nivelul is­to­ric jos al dobânzilor, iar pedala de politică mo­netară este împinsă la maximum. Se lu­crează mult pe pedala expan­siu­nii mone­tare. Aceasta este pârghia pe care o utili­zează zona euro. Americanii au intrat în zona cealaltă: anunţă creşteri ale dobân­zi­lor, restabilindu-şi astfel capacitatea de ma­nevră a politicii monetare asupra eco­no­miei ame­ri­cane.

Aparent, ne bucurăm de imunitatea rela­ti­vă a pieţelor mici, mai puţin legate de dolar. Există vreun risc pen­tru piaţa noas­tră?

România are exact acelaşi risc pe care îl au toate ţările emergente. Riscul major este o fugă a banilor din pieţele emer­gen­te către pieţele americane, care vor da ran­da­mente superioare banilor care se în­drea­p­tă către ele. În condiţiile în care s-ar pu­tea să se aprecieze şi dolarul, vorbim cum­va de o dublă valorizare a investiţiilor pe ca­­re le faci acolo. România este şi ea ex­pusă. Cu toate aces­tea, zona aceasta de ex­punere, faţă de investiţiile ame­ri­cane, este destul de redusă. Dacă am fi avut o piaţă de ca­pital mai amplă, cu fonduri de in­vestiţii americane, cu fonduri de pensii ame­ricane, cu fonduri europene care joa­că pe diversele pieţe mari, atunci aş fi spus ca da, există acest risc. Dar noi sun­tem departe de a avea genul acesta de di­mensiune a pieţei de capital şi atunci influ­enţa este redusă.

Aveţi o privire globală asupra pieţei ban­ca­re româ­neşti, ca preşedinte al Aso­cia­ţiei Române a Băncilor. S-a restabilit în­crederea dintre clienţi şi bănci?

Încrederea există, este implicită: clienţii economisesc din ce în ce mai mult, iar in­cluziunea financiară creşte. Vor­bim de pe­ne­trări în creştere pe diverse produse ban­care de tipul Internet banking, mobile ban­king etc., iar asta de­monstrează o în­credere de „instanţa a doua“, dacă vreţi, adică de fapte, nu de vorbe.

Cum ne va afecta Brexit-ul?

E prematur să evaluăm efectele ieşirii Marii Britanii din Uniunea Europeană. Avem nevoie la nivelul României de un grup de specialişti buni care să analizeze care sunt domeniile unde vom fi infl­u­enţaţi şi cum. Ne trebuie o analiză foarte atentă. Sunt implicaţii pe care nu le pu­tem identifica în clipa de faţă. Dau exem­plul unor clienţi care se finanţează cu bănci englezeşti, care vor să se finanţeze pentru investiţii pe termen lung în Ro­mâ­nia. Banca en­gl­e­zească poate să considere în acest moment că finanţarea unei com­panii europene se va face pe două tranşe, una cât timp Marea Britanie este membră UE şi alta după ce nu mai este, în condiţii diferite. Dacă există o mare com­panie ca­re-şi atrage finanţarea din bănci engle­zeşti, s-ar putea să fie afectată, chiar dacă indirect. Dacă ne închi­pu­im că pe noi nu ne influenţează, e ca şi când stăm într-un ho­tel pe malul marii, dar avem camera cu vedere la muntele din spate şi dinspre mare loveşte un tsunami. Trebuie să ne ui­tăm din toate părţile să vedem ce se poate întâmpla.

Piaţa financiară este sensibilă în faţa tensiunilor glo­bale. Ce scenarii de viitor vă îngrijorează?

Intrăm într-o cadenţă de schimbare, de­terminată de agen­dele digitale, de modi­fi­cările de reglementare, de schimbările de generaţii chiar, de cerinţele clienţilor na­tivi digital precum millennials, care au cu totul şi cu totul alte abordări şi, până la urmă, alt stil de viaţă. Tensiunile geo­po­li­tice sunt mari, lumea însăşi se schim­bă. Nu cred că trebuie să ne ridicăm, în iure­şul acestor schimbări multiple, propriile bariere. Trebuie să încer­căm să devenim mai flexibili, mai adaptabili, în perioada asta, în loc să devenim mai rigizi în gân­di­re. Aceasta este o invitaţie către toţi fac­to­rii care pot să decidă, inclusiv cei politici, de a explora şi în noi capacitatea noastră de adap­tare la ceea ce se întâmplă în jur, în lume.