2016 – anul fragilizării alianțelor României

Anul 2016 a fost un fel de anus horibilis pentru sistemul de alianțe din care face parte România. Atât NATO cât și Uniunea Europeană ies din anul 2016 foarte slăbite.

George Visan 30.12.2016

De același autor

 

 

 Mai grav ordinea liberală a fost zguduită serios în anul ce stă să se încheie de ascensiunea regimurilor iliberale în Centrul și Estul Europei, dar mai ales de șocurile administrate la urne de cetățenii britanici, în referendumul de părăsire a Uniunii Europene, organizat pe 23 iunie, și în Statele Unite ale Americii, pe 8 noiembrie, când americanii l-au ales președinte pe „excentricul” miliardar Donald Trump.

 

Cele două evoluții nu pot fi separate de una de alta, iar efectele lor deja se simt și se vor acutiza și mai mult în 2017. Poziția Marii Britanii în Europa și în lume s-a fragilizat, iar campania electorală și victoria lui Donald Trump în Statele Unite au slăbit poziția și prestigiul în lume al Washington-ului. Brusc, fenomene marginale, asociate cu democrațiile slab consolidate, au început să afecteze marile democrații ale lumii: populismul, demagogia, xenofobia, naționalismul și conservatorismul reacționar (ultimele trei fenomene disimulate în spatele așa zisei politici identitare).

 

Brexitul reprezintă o provocare multiplă pentru România – o dată în plan bilateral, pe urmă la nivel comunitar și în final la nivel euroatlantic.  Marea Britanie este unul dintre pilonii fundamentali ai Alianței Nordatlantice. Deși #brexitul nu înseamnă părăsirea NATO, rolul Marii Britanii în alianță se va diminua pe termen mediu și lung. Lucru acesta se va datora în primul rând faptului că energiile politice și diplomatice ale Whitehall-ului vor fi absorbite de procesul de părăsire al UE – care este în esență inversul procesului de aderare.

 

Apoi diplomația britanică va trebui să se concentreze asupra ameliorării efectelor socio-economice generate de #brexit – acest lucru însemnând negocierea unor acorduri economice noi și atragerea de investitori străini. Cu alte cuvinte politica externă britanică pe termen lung după #brexit va fi una „mercantilă” – nu este exclusă chiar concilierea unor amenințări (de exempul Rusia) pentru concentrarea asupra altor teme mai aproape de „casă” – combaterea terorismului și radicalismului islamic. Pe urmă efectele economice negative ale #brexitului vor începe să fie simțite (ca și în cazul aderării lucru acest nu va fi evident de la bun început), cheltuielile militare fiind printre primele afectate.

 

Părăsirea UE va elimina principalul avantaj competitiv economic al Marii Britanii: accesul la piața comună prin intermediul cele mai dereglementate economii a comunității europene. De asemenea, atât din punct de vedere economic și politic, Regatul Unit, după părăsirea comunității europene va descoperi că îi va fi destul de dificil să negocieze în nume propriu acorduri economice sau parteneriate strategice cu alte state, mai ales cu puterile emergente. Londra ar putea descoperi că nici așa zisa relație specială cu America nu îi va fi de folos pentru negocierea rapidă a unui acord economic  – pe coridoarele puterii din Washington the special relationship e considerată un slogan politic, nu o realitate geopolitică.

 

Dacă vom fi martorii unui „hard #brexit” adică pierderea accesului la piața comună vom asista la un proces de delocalizare al companiilor străine și britanice spre restul continentului. Chiar și în cazul unui așa zis „soft #brexit” Marea Britanie va plăti un cost economic destul de ridicat, care va trebui compensat cumva.

 

Ce înseamnă aceste lucruri? În primul rând că Marea Britanie va acordă o atenție mai mică acelor teme de politică externă care nu au o relevanță economică sau cu procesele de negociere ale unor acorduri economice și tarifare cu alți actori internaționali. Din punct de vedere diplomatic influența Marii Britanii pe continent se va diminua, iar teme precum consolidarea securității flancului estic în fața revizionismul regional rus ar putea deveni o temă subsidiară. În cazul unui „hard #brexit” relațiile diplomatice cu restul statelor membre vor deveni tensionate, iar relația bilaterală româno-britanică riscă să se răcească.

 

În al doilea rând resursele dedicate apărării pe termen  mediu sau lung s-ar putea fie în mod real mai mici decât în prezent – ca atare capacitatea Londrei de a interveni eficient în Europa sau în orice alt colț al lumii va fi diminuată considerabil. Dacă astăzi Regatul Unit poate desfășura forțe militare pe flancul estic și este „lead nation” în zona Mării Baltice, acest lucru după 2020, s-ar putea să nu mai fie adevărat.

 

În al treilea rând #brexitul slăbește Uniunea Europeană, Bruxelles pierzând una din vocile sale majore în plan extern și a cărei influența putea înclina balanța pe anumite teme – de exemplu regimul sancțiunilor împotriva Rusiei.

 

 

Efectul Trump

 

 

Alegerea lui Donald Trump președintele al SUA reprezintă o provocare majoră pentru sistemul de alianțe al României, dar și pentru întreagă ordine globală postbelică. În mod normal o alternanță la putere la Washington ar trebui să aducă schimbări minime în politica externă a unui stat, mai ales în cazul unei mari puteri. Dar cazul lui Donald Trump e cu totul special. Pe tot parcursul campaniei electorale din 2015-2016 acesta și-a manifestat opoziția față de sistemul de alianțe americane și împotriva ordinii liberale. Iar această opoziți nu este una recentă sau un artificiu de campanie. Iar pe 8 noiembrie 2016, în materie de politică externă, americanii au avut de ales între două opțiuni: pe de o parte continuarea actualului rol de garant al ordinii globale, pe de alte parte abandonarea acestui rol în spatele sloganului America First! care definește interesul național american de o manieră obtuză.

 

Thomas Wright arată că ideile de politică externă ale lui Donald Trump gravitează în jurul a trei idei fundamentale: opoziția față de sistemul de alianțe postbelic creat de Statele Unite, opoziția față de acordurile de liber schimb și preferința pentru o diplomație economică mercantilistă (nu uitați – America First) și o apetență pentru autoritarianism, care își găsește expresia în admirația pentru liderul de la Kremlin, Vladimir Putin și nu numai. Ideile acestea nu sunt noi, Trump le-a făcut publice încă din 1987 când a cumpărat spațiu publicitar în New York Times, Boston Globe and Washington Post pentru a critica politica externă a administrației Reagan.

 

Până acum direcțiile pe care politica externă americană le va lua după instalarea la Casa Albă a noii administrații nu sunt prea încurajatoare. Trei elemente sunt deja evidente: aversiunea față de liberul schimb – respingere TPP, un posibil raprochement față de Rusia – selectarea lui Rex Tillerson, CEO al Exxon, dar și un cunoscut filorus agreat de Kremlin, negarea absurdă a atacurilor cibernetice ruse împotriva Partidului Democrat, Partidului Republican  și a bazelor de date federale cu ale alegători în ciuda multitudinii dovezilor și a opiniei unanime a ambelor servicii de informații, CIA și FBI – și antagonizarea Beijingului prin nerecunoașterea principiului „unei singure Chine.”

 

Pe scurt politica externă americană în următorii 4 ani va fi dedicată renegocierii sau denunțării unor tratate de liber schimb, concilierii Rusiei, contrabalansării agresive (și probabil ineficiente) a Chinei și combaterii terorismului islamic (deși acesta nu mai este o amenințare strategică).

 

Donald Trump nu înțelege ce este o alianță și o confundă cu o „taxă de protecție” – cu alte cuvinte în locul unui acord de securitate încheiate între două state suverane și independente, acesta consideră o alianță o relație de dependență fundamentată pe o taxă de protecție – așa cum procedează de exemplu mafia siciliană. Președintele ales al SUA și-a exprimat de nenumărate ori frustrarea și dezamăgirea că aliații americani din NATO, Asia sau Orientul Mijlociu nu răsplătesc material SUA pentru securitatea oferită:„Cheltuim de ceva vreme trilioane de dolari pe avioane, rachete, nave, echipament militar pentru a apăra Europa și Asia. Statele pe care le apărăm trebuie să plătească pentru acest serviciu și dacă nu, SUA trebuie să fie pregătită să lase aceste țări să se descurce singure.”

 

Pe lângă această viziune originală asupra alianțelor, în cazul NATO, Trump a sugerat în decursul campaniei că în timpul mandatului său garanțiile de securitate ale Articolului 5 al Tratatului de la Washington ar putea fi aplicate selectiv – ceea ce l-ar face caduc. Pentru Europa și Asia administrația Trump ar putea însemna sfârșitul garanțiilor de securitate americane. Acțiuni precum întărirea flancului estic al NATO prin desfășurarea de forțe americane ar putea fi înghețate sau oprite cu totul.

 

Comerțul liber a fost și este în continuare o țintă predilectă pentru diatribele președintelui Trump. Acesta consideră că regimul de liber schimb ce a luat ființă după sfârșitul războiului rece defavorizează SUA și a dus la pierderea a numeroase locuri de muncă. Așa că Trump ar dori renegocierea tratatelor comerciale astfel încât acestea să favorizeze în special SUA. Dacă administrația sa va încerca să amendeze sau să denunțe unilateral actualele tratate de liber schimb sau dacă Statele Unite nu vor mai garanta ideea unei economii globale deschise  – atunci consecințele vor fi extrem de periculoase pentru America, dar și restul lumii: o nouă criză economică, mai gravă decât Marea Recesiune din 2008-2014.

 

O altă idee de politică externă a lui Trump sau mai curând preferință politică este apetența acestuia pentru regimuri autoritare și pentru „lideri puternici” (caudillos). Acest aspect al personalității noului președinte american nu se limitează la admirația pentru Vladimir Putin. De-a lungul timpului Trump și-a exprimat admirația pentru dictatori precum Saddam Husein sau Kim Jong-Un. La începutul anilor 90 Trump ar fi preferat represiunea manifestanților din Piața Tien An Men în defavoarea elementelor de glasnost și perestroika aplicate de Mihail Gorbaciov în URSS. În politica externă americană în următorii 4 ani această atitudine politică se va traduce, probabil, în reducerea sprijinului pentru promovarea democrației și a valorilor statului de drept. Acest ultim aspect pune sub semnul întrebării chiar și calitatea democrației americane.

 

În România efectele acestei „reorientări” americane spre „democrația iliberală” se vor traduce probabil într-un sprijin mai mic din partea Washington-ului pentru combaterea corupției și reforma justiției.

 

Se poate argumentă că aceste idei se vor modera pe parcursul mandatului, iar acțiunile lui Trump vor putea fi moderate de Congres. Henry Kissinger susține, de exemplu, că mandatul lui Trump este o „oportunitate extraordinară” din cauza șocului pe care l-a produs alegerea sa, acest lucru putând genera soluții la o serie de teme și provocări externe care trenează. Pe de altă parte însă Donald Trump nu va renunța foarte ușor la ideile sale de politică externă, mai ales că au jucat un rol important în câștigarea alegerilor din 8 noiembrie.

 

Cercetările în privința ideilor de politică externă ale șefilor de stat și de guverne arată că acestea se sedimentează în timp și nu sunt abandonate cu ușurință. Apoi Donald Trump s-a înconjurat cu oameni care în linii mari îi împărătășesc aceste idei, fie total sau doar parțial, iar noul președinte american nu este tipul de lider care să accepte ca ideile sale să fie contrazise. Congresul SUA dispune de foarte puține pârghii prin care să modereze politica externă, președintele dispunând de un grad de libertate sporit pentru a-și pune în aplicare programul de politică externă.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22