Marea schismă republicană?

Raportul comunității de informații din SUA pri­vind natura implicării Rusiei în sezonul elec­to­ral american a declanșat un scandal politic la Washington. Concluziile publicate în 6 ia­nua­rie arată că președintele Pu­tin ar fi ordonat o campanie de influențare a alegerilor pre­zidențiale (în special prin spar­gerea conturilor de e-mail ale Partidului Democrat de către GRU și scurgerea informațiilor către WikiLeaks), urmărind să submineze încrederea în pro­cesul electoral, s-o denigreze pe Clinton, manifestând toto­dată o preferință clară pentru Trump. CIA și FBI privesc cu „mare încredere“ acest verdict, în timp ce NSA manifestă o „în­credere moderată“ pentru evaluarea că gu­vernul rus ar fi dorit să amplifice șansele de reu­șită ale lui Trump.

Pe fond, însă, dezbaterea concluziilor ra­por­tu­lui comunității de intelligence din SUA expune public o ruptură profundă apărută în rândul con­servatorilor americani. Fără îndoială, Ru­sia reprezintă miezul disputei. În general, se ob­servă ample presiuni pentru reevaluarea Mos­covei. Este un mesaj care în aceste zile pare să formeze o masă critică. Desigur, suporterul principal este chiar președintele ales. Din aceas­tă perspectivă, sunt revelatoare co­men­tariile făcute peste weekend de Donald Trump pe Twitter spre cei care făceau valuri în presa centrală acuzând Moscova de „un atac fără precedent asupra democrației noastre“: „a avea o relație bună cu Rusia e un lucru bun, nu un lucru rău. Doar oa^­me­nii stupizi sau proști ar putea crede că e rău! Avem deja su­ficiente probleme în lume în­cât nu trebuie să mai adău­găm încă una. Când voi fi pre­șe­din­te, Rusia ne va res­pecta mult mai mult decât o face astăzi și poate că ambele state vor lu­cra împreună pen­tru a re­zol­va câteva dintre marile și pre­­santele probleme ale LUMII“!

O explicație a clivajului republican a fost dată la sfârșitul anului trecut de Peter Beinart (în The Atlantic). Războiul Rece a oferit ad­ver­sa­rul generic, unificator, reunindu-i de aceeași par­te a baricadei atât pe cei care vedeau în URSS o amenințare civilizațională (un imperiu ateu și antireligios), cât și pe cei care o considerau întruchiparea adversarului ideologic (un im­pe­riu totalitar, un inamic al democrației și liber­tății). Astăzi, însă, pentru prima categorie, cea a conservatorilor fundamental „huntin­g­to­nieni“, ISIS și ciocnirea cu Islamul depășesc în magnitudine și consecințe orice potențiale pagube colaterale ar aduce Rusia ordinii post­be­lice. Sunt prea puțin deranjați de agre­siu­nea împotriva Ucrainei, de raptul Crimeei, de interferența în alegerile americane sau de mă­ce­lul opoziției anti-Assad. Ei văd Rusia în sen­sul secolului XIX, o mare putere cu agendă con­ser­vatoare care se opune revoluțiilor de tot fe­lul (deopotrivă celor „colorate“ din străi­nă­ta­tea apropiată sau „primăverilor“ din Islam).

Pe celălalt versant vedem republicanii de rit vechi, ai establishmentului cu agendă bi­par­ti­za­nă, care se opun aranjamentelor de tip Ial­ta și care văd în Rusia sub Putin o putere esen­țial subversivă pentru statu-quo-ul post­be­lic. Iată tradiția din care apar personalități pre­cum guvernatorul Mitt Romney (rămas antologic pentru diagnosticul pus Rusiei în 2012 drept principala amenințare geopolitică pen­tru SUA), dar și proaspăta nominalizare pen­tru Departamentul Apărării, generalul în re­tra­gere Jim Mattis. Însă două sunt figurile care în ultimele zile au reprezentat această optică: senatorii John McCain și Lindsey Graham. Ei sunt cei care joia trecută au organizat în Se­nat, timp de aproape trei ore, o amplă au­die­re a șefilor serviciilor secrete pe chestiunea interferenței ruse în alegerile americane. Și ul­terior, când Trump a început contraofensiva pe Twitter la capătul unei săptămâni în care pă­rea mai aproape de Assange decât de FBI și CIA, amândoi s-au dus la NBC pentru a apă­ra credibilitatea șefilor serviciilor și diagnoza lor. Nu modificarea rezultatului alegerilor era mi­za. Este un aspect care nu a fost niciodată pus în discuție. Problema de fond ține de precedentul pe care tentativa rusă îl for­mea­ză. Este un atentat la democrația americană: „dacă ar fi reușit să facă asta, atunci distrugi democrația pentru că distrugi fundamentul alegerilor libere și corecte. (...) Nu există un in­teres de securitate mai vital Statelor Unite decât capacitatea de a organiza alegeri libere și corecte“, spune McCain. „Viețile noastre sunt construite pe ideea că suntem oameni liberi. (...) Nu putem merge înainte cu viața noas­tră ca democrație când o entitate stră­ină încearcă să ne compromită procesul elec­toral. (...) Și acelor republicani care se bu­cu­ră, nu sunteți republicani, nu sunteți patrioți. Când unul dintre partide este compromis, atunci cu toții suntem compromiși“, spune Gra­ham. Până la urmă, apărarea procesului electoral ar trebui să fie o temă naturală pen­tru un președinte care se revendică dintr-o platformă care „pune America pe primul loc“. Este poate cea mai apropiată definiție a unei amenințări existențiale pentru o societate oc­ci­dentală, o „linie roșie“ de netrecut. Preo­cu­pa­rea ar trebui să fie cum să pedepsești Ru­sia, nu cum să o premiezi și să o îmbrățișezi. Este sugestiv în acest sens episodul anilor ’90, când Administraţia Clinton a decis mă­suri de pedepsire a regimului Saddam Hus­sein, după ce descoperise o tentativă de asa­si­nare a președintelui George Bush senior.

Nu în ultimul rând, interferența rusă ridică o di­lemă specifică de descurajare, dar care nu poate fi adecvat tratată până nu este „res­tau­rată credibilitatea sistemului de descurajare în ansamblul său“ (McCain). Or, la acest ultim capitol, semnalele strategice transmise până astăzi de Trump, în special disprețul arătat fa­ță de alianțe, instituții și norme internaționale, față de întreaga arhitectură postbelică, nu fac decât să încurajeze un comportament de pră­dător al Moscovei.