Șansele cruciadei lui Iohannis

Pe 6 ianuarie, președintele Iohannis a pre­zidat ședința de constituire a noului CSM, ocazie cu care a pronunțat cel mai ofensiv discurs al său de când a preluat mandatul, în decembrie 2014: „o lege a amnistiei și grațierii... care ar albi dosarele po­li­ticienilor ar fi o catastrofă pentru democrația ro­mâ­nească“, „ar duce la dis­pa­riția statului de drept din România“. Președintele a vorbit și de riscul ca „de­mo­crația să dispară din Ro­mânia“. Deși în mod ex­plicit era vorba despre even­tualitatea adoptării unei legi a am­nis­tiei și grațierii faptelor de corupție, im­plicit șeful statului român trăgea un sem­nal de alarmă fără precedent, inclusiv vor­bind de o „traiectorie care ar îndepărta România de la valorile euroatlantice“. Formulare care pune într-o lumină mai cla­ră apelul președintelui la adresa noului guvern la jurământul de la Cotroceni din 4 ianuarie: „aștept să păstrați clară, vi­zi­bilă şi declarată orientarea euroatlantică a României“. Mesajul asupra posibilității unei deraieri a României conduse de PSD de la această orientare a fost astfel trimis atât către români, cât și către partenerii ex­terni. Aceștia din urmă probabil că au primit mesajul și pe alte canale, dar existența unui astfel de SOS public în­tă­reș­te mesajul prezidențial.

La nivel intern, nu e numai o chemare la arme a oștii PNL sau PNL plus USR. Aceș­tia au pierdut prea clar alegerile ca să fie su­ficienți. Acum e vorba despre relația în­tre șeful statului și români, despre ca­pa­ci­tatea lui Iohannis de a mobiliza alegătorii de al doilea tur al prezidențialelor din 2014, o majoritate anti-PSD par­țial tăcută la alegeri, dar care nu a putut dispărea ca prin minune.

Duritatea mesajelor pre­zi­dențiale t­rebuie văzută în contextul postelectoral. Mai întâi am aflat că pre­șe­din­tele a încercat imediat du­pă 11 decembrie să con­fec­ționeze o majoritate par­la­mentară fără PSD. Părea de la început o misiune imposibilă. A urmat refuzul PSD de a veni la o primă întâlnire cu președintele, apoi momentul consul­tă­rilor, la care Iohannis a venit flancat în dreap­ta de consilierul prezidențial pe se­curitate și în stânga de cel pe externe. Pre­ședintele dădea atunci semnalul că e și va rămâne șeful CSAT, că vrea să reziste cu mij­loacele din dotare, iar acestea nu se re­duc la cele politice. Apoi a venit un refuz (poate prea logic) al primei propuneri de prim-ministru și o acceptare similar de lo­gică a următoarei propuneri.

În același timp, Dragnea spunea că pre­șe­dintele vrea să se reinventeze printr-o po­sibilă suspendare, dar că nu-i va da aceas­tă satisfacție. Totuși, după nominalizarea lui Grindeanu, același Dragnea ne spunea că, dacă acesta nu era nominalizat, par­la­mentul ar fi fost convocat în ședință ex­tra­ordinară pentru a declanșa procedura de demitere.

Rezumatul nu ar fi complet dacă nu am ob­serva schimbarea bruscă de stil a pre­ședintelui PSD. De la sobrietatea chi­nui­tă din campanie a trecut direct la o aroganță rară şi chiar la kitsch-ul politic pus în spec­tacol după respingerea doamnei Shhai­deh. Victimizarea acesteia din urmă, apoi rușinosul tam-tam făcut în jurul primirii de către premierul proaspăt desemnat a unui SMS de felicitare din partea șefului statului au arătat cum natura pesedistă refulată își cere drepturile.

PSD a câștigat fără drept de apel lupta cu patrulaterul Iohannis-Cioloș-PNL-USR, apoi a vrut chiar să-și umilească ad­ver­sa­rii politici. Nu-i frumos, dar o pot face. Lu­crurile au mers însă prea departe, atunci când au pornit un atac la prerogativele prezidențiale, un atac nu numai la adresa lui Iohannis, dar și a autorității pre­zi­dențiale și a legitimității acesteia. Fie din prea mult entuziasm, fie dintr-o strategie încă neasumată public, PSD a încălcat li­nia roșie a respectării ordinii cons­titu­țio­nale pe care, ca deținător al puterii la ni­vel parlamentar și guvernamental, ar tre­bui să o apere. În acel moment, nu numai că i-a oferit președintelui ocazia de a se recompune politic după înfrângere, dar prac­tic l-a obligat să reacționeze insti­tu­țio­nal cu un discurs de o duritate extremă, așa cum am văzut mai sus.

Dar Iohannis pornește cea mai dură bă­tălie a mandatului său tocmai atunci când este mai slăbit ca niciodată. Faptul că sus­pendarea și chiar demiterea sa au intrat în orizontul de posibilități poate mobiliza niște susținători, dar poate și limita ca­pa­citatea sa de acțiune instituțională. Apa­rent, raportul de forțe este dramatic de­balansat în favoarea PSD, de unde și dra­matismul SOS-ului prezidențial.

Președinta PNL Gorghiu a demisionat mai mult ca să ascundă alte responsabilități. Pe fond, n-am auzit din zona Iohannis-PNL plus Cioloș-USR un discurs despre re­cunoașterea strategiilor greșite, a unor numiri și comportamente nepotrivite, a unor tăceri sinucigașe. Când aspiranții la fotolii parlamentare se complăceau la An­te­na 3 și România TV nu știau că în pa­ra­lel credibilizau discursul antijustiție al aces­tora? Când instrumentalizau politic dis­cursul anticorupție nu știau că în­frân­gerea lor în alegeri putea să legitimeze po­litica antijustiție a zonei PSD?

Pentru a avea o șansă să iasă onorabil din această criză constituțională, președintele Iohannis trebuie să recunoască mag­ni­tu­di­nea înfrângerii zonei anti-PSD și a sa per­sonal. Nu poate ascunde o înfrângere in­trând direct într-o altă luptă. De fapt, nu­mai recunoașterea greșelilor care au dus la triumful PSD și al aliaților săi formali și informali poate fi premisa de la care să înceapă o acum improbabilă Reconquista. Adevărul e că, acum, Iohannis mai poate fi ajutat numai de o parte din servicii și, mai ales, de stradă. Atenție ca această cru­ciadă să nu devină una a copiilor.