De același autor
Nu-l suspectez pe Liviu Dragnea – omul tare al României din acest moment – că nu are intenția să-și țină promisiunile electorale esențiale – măriri de salarii, de pensii, de burse, în complementar cu tăierea și diminuarea impozitelor și a taxelor. Chiar vrea să facă asta, obținând astfel, cel puțin o vreme, o popularitate suficientă pentru a astupa sau a reduce la insignifianță vocile critice: este vorba despre cei care îi vor reproșa intervențiile legislative în mersul justiției, de exemplu, o lege a aministiei și a grațierii, care îi vor „salva“ pe corupții politici, inclusiv pe el însuși pe pedepse, dar și tăierea „colților“ DNA-ului – deja supus unei teribile campanii de discreditare la România TV și Antena 3. Când se revarsă beneficii materiale, câți vor mai fi cei cărora le va mai păsa de „statul de drept“? Ce influență vor mai avea reproșurile președintelui Iohannis, din fericire, tot mai mult devenit ceea ce nu voise inițial să fie - un „președinte jucător“? Nu cred că va fi nevoie de suspendare; Dragnea nu va voi să riște prea mult și, la drept vorbind, nici nu are nevoie. Cu o opoziție slabă, divizată și fără un leadership capabil, cuvintele președintelui nu vor ajunge prea departe, iar majoritatea populației, bucuroasă să consume ceva mai mult, va închide ochii la abuzuri, la „reabilitarea“ corupților, la noi scandaluri de plagiat, la modificarea în rău a legislației penale și așa mai departe.
Și să nu uităm că momentul internațional le e favorabil lui Dragnea & Co: Europa stă pe ace, așteptând alegerile prezidențiale din Franța și pe cele parlamentare din Germania. Terorismul islamist continuă să înspăimânte și să dividă populațiile, să șubrezească încrederea în guverne și în politicile liberale. Valul imigraționist a slăbit pentru moment, dar poate produce oricând o nouă inundație de proporții. Mulți pun la îndoială însăși existența și necesitatea Uniunii Europene. Populismul antieuropean și naționalismele sunt în ofensivă. În SUA, o nouă administrație pare că vrea să se înțeleagă cu Rusia, fie și peste capul aliaților europeni și mai ales est-europeni. Poate nu va fi chiar așa până la urmă, dar un timp va persista oricum incertitudinea, iar tendința izolaționistă și antiglobalistă a noii administrații ar putea avea efecte prelungite. Pe scurt, lumea „cea mare“ nu va avea, probabil, prea mult timp, ori răbdare, ori disponibilitate ca să noteze derapajele „iliberale“ ale coaliției PSD-ALDE, nici să reacționeze în felul în care a făcut-o în 2012. Vechiul vis al PSD – de a lua în stăpânire complet România și de a o transforma într-o oligarhie stabilă, coruptă și iliberală – pare de data asta mai accesibil decât oricând.
Piedica, marea piedică ce poate sta în calea planului lui Dragnea, e economia. Ceea ce face președintele PSD e un pariu riscant, inacceptabil pentru o conducere rezonabilă, dar se pare că perspectiva închisorii pentru el și acoliți a devenit prea sumbră și apropiată, pentru a mai fi rezonabil. Joacă la ruletă țara – poate că o să-i „iasă“. Într-adevăr, stabilitatea macro-economică în cazul scăderii taxelor și al măririi concomitente a salariilor nu poate fi asigurată – ni se spune – decât de o creștere economică de minimum 5,5% din PIB anual, prevăzută în programul de guvernare al PSD. E foarte mult, mai ales că ea nu depinde numai de performanțele economiei românești. Trebuie menționat că estimarea FMI pentru 2016 este o creștere de 5%, iar previziunea aceleiași instituții pentru creșterea din anul în curs este de numai 3,8%. Conjunctura globală – atât de incertă, așa cum am amintit – poate favoriza ori, invers, submina exporturile românești ori investițiile străine. Iar dacă creșterea nu va fi cea anticipată de PSD, vor trebui fie reintroduse unele taxe, fie mărit iar TVA, fie reduse beneficiile, ori, chiar mai rău, apăsat pe pedala inflației (ceea ce Guvernul Boc s-a ferit să facă). Bineînțeles, o soluție pentru ieșirea din criză ar putea fi mărirea deficitului bugetar peste limita de 3% din PIB, dacă UE va accepta acest lucru – ceea ce nu-i prea probabil. Iar dacă guvernul va trece peste interdicția UE cu argumente naționaliste previzibile, rezultatul va fi o îndatorare tot mai mare a țării la prețuri tot mai mari și, în final, o posibilă hiperinflație sau/și încetarea de plăți. (Căci să nu uităm: noi nu suntem în zona euro, spre a fi salvați precum Grecia.) Pentru PSD și Dragnea aceasta ar fi o perspectivă catastrofală, dar, din nefericire, va fi sumbră și pentru noi toți, indiferent dacă am votat pentru PSD ori împotriva lui, ori n-am votat deloc. Vom plăti un preț foarte mare pentru bucuria de a scăpa de Dragnea și de clica lui coruptă, cât și de politicile sale de demontare a justiției independente și a puținului stat de drept existent deocamdată în România și obținut cu atâtea eforturi. Dar – o spun deschis – poate că este unicul preț pe care poporul român în majoritatea lui trebuie să-l plătească, pentru a deveni ceva mai imun – fie și pentru una sau două generații – la sirenele populismului. Între timp, avem de urmărit spectacolul vieților noastre jucate la o ruletă: a lui Liviu Dragnea.