Pe aceeași temă
Rețeta, odată validată, nu rămâne neapărat de succes. E și cazul lui Bogdan Georgescu, care nu mai convinge cu #minor, după ce în Antisocial recursul la o strictă convenție minimalistă potențase o problematizare abil circumscrisă. Personaje aproape înfipte în scaunele lor, într-o atmosferă de ședință, cu variații de umori și dispute verbale, dar dispuse aproape static, ca într-un insectar (caracteriologic). În același timp, alternante schimbări de cadru, dar cu o configurație de grup invariabilă, precum un caleidoscop de funcționalități complementare – rolurile multiple, aproape simultane, întregesc perspectiva. Elevi, părinți și profesori descopereau, prinși într-o versatilă identitate colectivă, deopotrivă solidarități, complicități, suspiciuni și incompatibilități. Iar dramatismul paralel, pe principiul canonului muzical, nu excludea o nuanță de farsă metafizică, dospită în pauzele de vestiar ale unei presante competiții pe echipe. De această dată, în schimb, registrele alternate au în comun doar un diez tematic: xenofobia. Scandalul de la Operă – care a scurtat, surprinzător, ministeriatul lui Vlad Alexandrescu –, cu protestatari făcând apel la o facilă retorică patriotică, e alăturat în #minor cazului norvegian al familiei Bodnariu, intens (și isteric) mediatizat. O discuție între instrumentiști în fosă, în seara spectacolului blocat în mod demonstrativ, precum o alta într-o comisie parlamentară, finalizată cu un recreativ turism în sprijinul conaționalilor.
De fapt, pentru a fi mai preciși, nu de xenofobie e vorba, ci de occidentofobie. Nu că nu am avea, ca națiune, serioase tendințe xenofobe – în orice caz, mai mult ca altele, care fac eforturi mai sincere pentru o imunitate sporită. De altfel, avem venerabile resorturi culturale care aproape nu mai funcționează fără apelul la problematice discriminări identitare. Ei nu sunt ca noi. Iar ei sunt de nenumărate feluri. Să luăm cazul Ortodoxiei autohtone. Am putea considera naționalismul Bisericii noastre majoritare un simplu interludiu istoric, o trecătoare infecție în condițiile unei epidemii ideologice care nu se putea opri extra ecclesiam – deși o rezistență eficientă ar fi reprezentat un semnificativ titlu de glorie. Odată cu apariția statelor naționale în estul Europei, Bisericile au devenit, parcă inevitabil, naționale – adică fundamentate etnic. Iar teologia a fost naționalizată și ea – Dumitru Stăniloae, Nichifor Crainic și Nae Ionescu sunt doar cei mai cunoscuți dintre promotorii acestei adevărate revoluții intelectuale și morale, dar de circa un secol revistele și editurile noastre teologice sunt asaltate de astfel de inedite reevaluări. Astăzi pare o realitate firească, dar înainte nu era deloc așa: Ortodoxia a fost universalistă mult mai multe secole decât a fost naționalistă. Dincolo de chestiuni culturale – iscate de diversitatea istorică a limbilor – ori administrative – unii se îndoiesc că un ortodox străin ar putea conduce empatic o parohie/eparhie/patriarhie –, principalul punct de poticnire e cel soteriologic: ne putem mântui printre ortodocși de alt neam? Oricât ar părea de derutant, Stăniloae considera că nu putem – nici chiar excepțiile nu par în măsură să delegitimeze un silogism atât de reconfortant. Această revoluție teologică a dat roade: din înaltul speculațiilor a coborât în mlaștina mentalităților comune, întărită în epoca unui comunism care și el a sfârșit naționalizat. Chiar și în noua democrație Ortodoxia mizează – să remarcăm doar hramul viitoarei catedrale patriarhale, pe care bizantinii l-ar fi considerat eretic – pe aceeași retorică națională, ca și cum oricare alta ar fi împotriva firii. Și nu e vorba doar de conivența cu vreun partid fără scrupule – nu e ciudat, dincolo de constant tolerata tentă ortodoxă a unei anumite propagande electorale, câte cărți de rugăciuni și broșuri religioase poți întâlni, ca din întâmplare, în secțiile de votare? –, ci de miopia unei Weltanschauung care ratează evanghelia de la care se revendică. Profilată cu trecerea secolelor pe corectitudine dogmatică, Ortodoxia de altădată a nesocotit devastatoarele implicații etice ale crescândei sale intoleranțe. Ura teologică – a cărei virulență funestă, pe atunci încă timpurie, o denunța și Evagrie Ponticul, care-i simțise mușcătura chiar și în pustia unde se retrăsese – a întreținut o ură morală mistuitoare. Am putea chiar spune că succesul rapid al Islamului s-a datorat incapacității Bizanțului de a accepta pluralitatea confesională: prea mulți eretici au preferat turbanul califilor mitrei patriarhilor ortodocși. Iar Ortodoxia ulterioară, cu chip înnoit în modernitate, a ajuns să gireze secularizarea acestei uri, astfel încât o parte din tradiționalul său patos de intoleranță dogmatică a putut fi redirecționat – prea ușor, totuși – înspre o acerbă (și nu o dată sângeroasă) concurență etnică. „Bulgăroii cu ceafă groasă și grecoteii cu nas subțire“ degeaba sunt ortodocși, căci rămân blamabili ca străini, dacă bântuie dincolo de ograda lor. Așa încât azi avem mai multe motive să ne urâm semenii decât înainte. Iar cine ar trebui să ne dezvețe de asta – adică Biserica, cu monopolul său asupra adevărului ultim – întreține focul acestei uri. Un foc când mocnit, când devastator, dar nestins. Un simplu exemplu, printre atâtea altele: Cosma Etolianul – un sfânt național al grecilor, martirizat de turci în secolul al XVIII-lea – era nu doar un înfocat iudeofob, ci și un vajnic naționalist; pentru a descuraja lecturile pioase ale coreligionarilor săi balcanici în aromână, a înfierat-o fără să clipească drept limba diavolului. Precizând, în caz că sperietura nu era de ajuns, că Maica Domnului nu ascultă decât rugile în greacă.
Imagine din spectacolul #minor
Occidentofobia nu este, însă, doar un fel de xenofobie. Este un (imens) resentiment cultural. Ortodoxia încă visează la influența de altădată. La vremurile în care semăna cu Islamul: nu exista un spațiu public cu adevărat secular, iar eclezial devenise sinonim cu politic. Atât de mult s-a atașat Ortodoxia de acest model de întrepătrundere, încât ulterior a tot sperat să-l restabilească chiar și în relațiile cu alte tipuri de stat. Miza pe naționalism corespunde celei mai reușite încercări de a relansa, în condițiile modernității, simfonia bizantină. Dar această metamorfoză a cerut timp, fiindcă, înainte de a deveni naționalistă, Ortodoxia autohtonă a fost, în secolul al XIX-lea, reacționară și mai degrabă potrivnică proiectului politic național – să nu ne lăsăm înșelați de narațiunea oficializată de noile manuale de istorie bisericească, rescrise în perioada ceaușistă în spirit naționalist, ca și cum principala menire a Bisericii, de la apostolul Andrei la popa Șapcă și de la sihastrul Daniil până la patriarhii postbelici, ar fi fost forjarea unei națiuni. (Ironia sorții face ca ultima schimbare a titulaturii ministerului – acum: al Culturii și Identității Naționale – să survină odată cu un ministru teolog. E puțin probabil ca inițiativa să-i aparțină – să nu uităm de trocul cu maghiarii, foarte preocupați de identitatea lor națională –, dar, din punct de vedere simbolic, se non è vero, è ben trovato.) Dacă occidentofobia nu a fost specifică doar Ortodoxiei – o întâlnim, cu alte nuanțe, și la celelalte confesiuni creștine, pentru a nu mai vorbi de Islam –, mult timp modernitatea seculară a reușit să se impună în condițiile unui front reacționar serios fragmentat. Ortodoxia urăște, în felul ei, modernitatea; penticostalii, în felul lor, urăsc și ei aspecte semnificative ale modernității; ortodocșii și penticostalii se urăsc, din motive religioase. Un triunghi de ură.
Poate cea mai provocatoare remarcă a unui personaj din spectacolul lui Bogdan Georgescu – mai interesant ca lectură documentară a României contemporane – se referă tocmai la o schimbare neașteptată în raporturile de mai sus. Cazul Bodnariu, alături de altele asemănătoare, a parafat o alianță cândva de neconceput: ortodocșii și cei priviți (și demonizați) de ei drept sectanți au protestat împreună împotriva norvegienilor care nu ar respecta valorile tradiționale ale familiei. Așa cum Ioan Paul al II-lea nu a ezitat să facă front comun cu musulmanii împotriva contracepției, tot astfel Ortodoxia autohtonă poate lăsa deoparte ura teologică pentru o ură sinergică mai pragmatică. Occidentul – un concept care se pretează ușor mistificărilor, cum ne arată islamiștii – e prezentat (în răspăr cu adevărul) drept un spațiu privilegiat al agoniei familiei. Unde nu doar desfrâul – o noțiune cel puțin glisantă – e în toi, ci chiar autoritățile smulg copii de lângă părinți pentru a alimenta adopțiile cuplurilor homosexuale. În eseul lor despre occidentalism, Ian Buruma și Avishai Margalit menționează și o ademenitoare referință apocaliptică. O nouă Sodomă ia amploare sub ochii noștri – ce mit generos pentru profeții biciuind îndepărtarea de tradiție! Occidentul devine ușor, într-un astfel de imaginar vaporos, marea desfrânată. Din păcate, Ortodoxia de azi e influentă prin perfizi vestitori ai sfârșitului precum Chiril al Rusiei, și nu prin conștiințe oneste ca Bartolomeu al Constantinopolului – solidar, de altfel, cu poziția fostului său omolog sârb Pavle: dacă prețul e crima, mai bine ca Serbia Mare să dispară; dacă nu se poate menține decât cu acest preț, nici Serbia Mică nu-i de acceptat –, care-i îndeamnă pe creștini să se pocăiască pentru gravul păcat împotriva libertății spirituale.
Familia nu mai e neapărat cea de dinainte, iar cauzele sunt multiple. De ce ar fi vorba, totuși, de o evoluție prioritar blamabilă? În primul rând, datorită sexualității: puritanismul Bisericilor consideră căsătoria – sacramentală, în cazul Ortodoxiei – drept singura care poate scoate erotismul din cocina păcatului. Căsătorii mai rare, mai tardive, concubinaje banalizate, divorțuri sporite și mai la îndemână, chiar o bisexualitate mai tolerată – oportunitățile desfrâului cresc. Într-o astfel de logică fără nuanțe, nu e de mirare că un divorțat ponderat care se recăsătorește riscă să fie privit mai rău decât un curvar ajuns la prima cununie. Dar familia tradițională e nu doar un port pentru navele amenințate de furtunile desfrâului, ci și un refugiu ideologic. O cazemată pe care Iisus a încercat s-o dinamiteze, nu pentru a face din ucenicii săi părinți degenerați ori copii ingrați, ci pentru a delegitima mentalitatea de clan, autosuficientă și reacționară. A face apologia superiorității principiale a educației în familie înseamnă a le conferi părinților o responsabilitate copleșitoare, indiferent de resursele lor intelectuale, morale sau spirituale – acestea din urmă sunt oricum greu de evaluat, deci reprezintă un pilon și mai șubred. Ortodoxia observă, pe bună dreptate, că valorile seculare stau la baza culturii vehiculate prin educația girată de stat, iar acestea îi contestă, cel puțin tacit, unele dintre reperele sale tradiționale. Pentru Ortodoxie, care și-a construit identitatea, în decursul secolelor, pe un imobilism prestigios, calea reformei (nu doar cosmetice) pare improbabilă. Iar ortodocșilor nu le rămâne decât să aleagă între obiectivele clerului – să nu uităm cum canonizarea lui Șaguna a fost cinic dublată de prohodul moștenirii sale – și potențialul evanghelic al unor valori seculare.
(Va urma)