Amnistia penală lovește în temelia statului de drept

Ministrul Justiției, Florin Iordache, deține un întreg track record legislativ care dă la iveală o preocupare constantă pentru a construi un scut de legi care să îi protejeze pe demnitarii corupți de legea penală, sco­țându-i, dacă se poate (așa cum a încercat în „marțea neagră“ din decembrie 2013), cu totul de sub incidența acesteia. Nicio surpriză, așa­dar, că ministrul Iordache a ca­racterizat introducerea în dez­baterea parlamentului a unei legi a amnistiei și gra­țierii ca fiind „de bun augur“. Dar dezbaterea amnistiei și gra­țierii nu poate fi un semn bun decât pen­tru condamnații penal și pentru cei cu dosare pe rol care le pot aduce condamnarea. Lor, penalilor, li s-a adresat Iordache în mod ex­clu­siv, îndemnâdu-i să spere că guvernul PSD-ALDE îi va izbăvi de povara sau pers­pec­tiva închisorii.

Mediile politice sunt de acord că adoptarea gra­țierii și amnistiei, fie sub formă de lege, fie sub formă de ordonanță de urgență, este imi­nentă și că este o chestiune de săptămâni. Ur­gența va fi motivată ca întotdeauna prin su­praaglomerarea din închisori și prin con­dam­nările pe care le primește România la CEDO pentru condițiile proaste din peni­ten­cia­re. Chiar și două asociații de magistrați, AMR și UNJR, sunt de acord cu grațierea, iar o aso­ciație de procurori susține chiar și am­nistia, în anumite limite. Toa­te se în­șală. Grațierea și cu atât mai puțin amnistia nu re­zolvă decât cel mult tem­po­rar pro­blema închisorilor su­pra­po­pu­late, în schimb, cre­ea­ză pro­bleme morale și le­ga­le in­sur­montabile, cu mult mai grave decât cea pe care pretinde să o rezolve.

Grațierea e un act de cle­men­ță individuală rezervat șefului statului. Ea se acordă în mod excepțional unor condamnați a căror situație particulară generează mai multă suferință decât ar în­drep­tăți fapta comisă. O grațiere colectivă ar avea sens numai în cazul unei suferințe co­lec­ti­ve disproporționate, ceea ce, evident, nu e ca­zul. În România nu există grupuri per­se­cu­ta­te care să justifice o grațiere colectivă. În ni­ciun caz, nu poți să justifici grațierea prin nu­mărul mic de locuri în penitenciare. Pe de o parte, este imoral, pentru că statul își as­cun­de propria neputință de a-și îndeplini obl­i­gația fundamentală de a garanta condiții de­cente de detenție sub masca clemenței, go­lind de sens caracterul individual și ex­tra­or­di­nar al actului grațierii. Pe de alta, pentru că du­­ce la consecințe absurde, cum ar fi con­di­țio­narea actului de justiție de logistică. Ce ur­mea­ză după această grațiere? Stabilim un nu­măr op­tim de deținuți care să satisfacă ce­rin­țele CEDO și, în funcție de acestea, cote anu­a­le de condamnări cu executare? Și dacă ins­tanțele epuizează cota cu trei luni înainte? Ri­di­că din umeri și îi trimite acasă sau se reia ci­clul gra­ție­rii la nesfârșit, într-o mascaradă de justiție?

În privința amnistiei, lucrurile sunt încă și mai scandaloase, pentru că amnistia privește fap­te, nu persoane, și anume fapte de natură pe­na­lă pe care condamnații sau persoanele tri­mi­se în judecată le-au comis și care sunt pe­depsite de lege. Amnistia decretează că fapta penală, deși s-a produs, nu (mai) există. Am­nistia implică, așadar, că avem de-a face cu o incriminare abuzivă și reprezintă o măsură re­paratorie. Cazurile clasice sunt așa-nu­mi­te­le infracțiuni politice, cum erau, de exemplu, cri­mele împotriva „orânduirii socialiste“. Am­nis­tia acestor fapte era datoria oricărui re­gim de­mocratic. Analog, a adopta o lege a am­nistiei acum în România ar însemna să ad­mitem că există în Codul Penal și în legile spe­ciale pre­ve­deri nedrepte, care mai întâi tre­buie su­pu­se rapid unei amnistii, urmând ca ulterior să fie corectate de Legislativ. Care sunt aceste in­criminări abuzive știm din ace­eași „marțe nea­gră“. Parlamentarii au decis să amnistieze fap­tele soldate cu până la șap­te ani de în­chi­soare, din care au exclus infrac­țiunile violente și câteva, dar nu toate, infrac­țiuni de co­rup­ție. Carevasăzică, un demnitar con­damnat că a făcut trafic de influență aflân­du-se în con­flict de interese era spălat de orice păcate și rămânea cu cazierul curat. Fap­ta era ștearsă din memoria legală a Ro­mâ­ni­ei. Și, ca să se asi­gu­re că „se face dreptate pâ­nă la capăt“ și că „abu­zurile“ sunt co­rec­ta­te, au dezincriminat con­flic­tul de interese și i-au scos cu totul pe dem­­nitarii statului de sub autoritatea legii penale.

Este exact ce se urmărește acum. Există, din­co­lo de cazul Dragnea, câteva sute de con­dam­nați pentru fapte de corupție sau asi­mi­late faptelor de corupție care vor fi scoși din în­chisori și reabilitați doar pentru că par­la­men­tul decide că faptele pe care le-au comis nu sunt infracțiuni. Mai sunt, de asemenea, pe rol sute de dosare de aceeași speță care vor ajunge la gunoi.

Cum amnistia, pentru a se justifica, trebuie ur­­mată de o revizuire masivă a legilor penale, e limpede că scopul ei este să deschidă calea anihilării legilor de integritate și a legilor an­ti­co­rupție. De aceea, amnistia penală lo­veș­te la temelia statului de drept și a reformelor din ultimii 12 ani. Este o mârșăvie fără seamăn.