Întorsăturile istoriei

Istoria sau, mai simplu spus, viața e ciudată și în­torsăturile ei ne umplu mereu de uimire. Când a candidat și când apoi a fost ales președinte, Klaus Iohannis a spus că va fi un președinte diferit de Tra­ian Băsescu. Și dacă un timp diferențele au fost semnificative, iată că, de câteva săptămâni, el în­ce­pe să semene tot mai mult cu predecesorul lui de la Cotroceni – cu Băsescu în zilele lui bune, când acesta se bătea împotriva unei majorități a cărei obsesie era să pună piedici înaintea re­for­mării și efi­cienței justiției. Iohannis „s-a activat“, a de­ve­nit un „președinte jucător“, a început să aibă miș­cări îndrăznețe (cum a fost, mai întâi de toate, des­cinderea la ședința de guvern a Ca­bi­ne­tu­lui Grin­deanu). A devenit nu numai în vorbe, dar și în ac­țiuni un apărător al justiției, ame­nin­țate de o ma­joritate parlamentară și de guvernul acestei ma­jo­ri­­tăți. A ieșit din relativa lui muțenie, ba chiar a arun­cat pe piață metafora expresivă a „ele­fan­ți­lor“ (pentru ordonanțele de urgență pre­gătite în as­cuns de guvern), exact așa cum făcea și fostul pre­ședinte, care excela adesea în for­mu­lări preg­nan­te. Bineînțeles că imediat a început să fie ame­nin­țat cu suspendarea, după vechiul mo­del în­cer­cat cu Băsescu. Și totuși, în 2009, Io­hannis ur­ma­se să fie – în cazul unei victorii în ale­geri a lui Mir­cea Geoa­nă – „premierul Grivco“, propus de o ma­jo­ritate parlamentară susținută ex­plicit de Dan Voi­cu­lescu – între timp închis pen­tru zece ani și care acum ar trebui să fie unul din­tre importanții be­neficiari ai ordonanței de gra­ție­re. Putem spune că – din indiferent ce motive – Iohannis și-a în­țe­les mi­siu­nea principală ca pre­șe­dinte al României din acest moment, ca fiind apă­ra­rea statului de drept și res­pectarea Constituției nu doar de for­mă, ci și în fond, împotriva în­cer­că­rilor tot mai agre­sive ale oli­gar­hiei politico-eco­nomico-me­dia­ti­ce de a acapara com­plet statul și de a în­ge­nun­chea relativa in­de­pen­dență a jus­ti­ției. „Premierul Grivco“ din 2009 și Iohannis din 2017 sunt același actor politic, dar care joacă ro­luri foarte diferite, aproape opuse.

O răsturnare simetrică s-a petrecut cu Traian Bă­ses­cu. Cel care cândva se bătea cu coalițiile pe­na­li­lor politici a ajuns astăzi, în fruntea micului par­tid PMP, să stea de partea unei astfel de coaliții și să se lase invitat la televiziunile „mogulilor“, să cri­­tice DNA mai ceva decât PSD-ul. Și nu m-aș mi­­ra dacă cel care a fost de două ori suspendat de mo­guli să nu se ralieze unui efort similar îndreptat îm­potriva actualului președinte.

Cum să explicăm asemenea trans­for­mări și răsturnări? Simplu opor­tu­nism în cazul al doilea și înțelegerea și asumarea unei misiuni istorice în primul? Se poate.

Pe de altă parte, să notăm că răs­tur­nările dramatice în situațiile cu care ne-am obișnuit de decenii sunt azi la ordinea zilei, nu doar în România, ci în întreaga lume. Cine s-ar fi așteptat cu puțin timp în urmă ca staff-ul de presă al unui președinte american nu doar să mintă în față, dar să invoce drept legitimare a minciunii ade­vă­ruri și fapte „alternative“? Probabil că în Rusia, în Turcia sau în Iran ast­fel de afirmații ar fi sunat mai adec­vat. Cine s-ar fi așteptat ca SUA, atâ­ta vreme partizanele comerțului in­ternațional liber și ale globalizării, să caute soluții protecționiste, să invoce „comerțul echitabil (fair)“, așa cum fă­ceau cândva țările „în curs de dez­vol­tare“? Invers, China se prezintă tot mai clar (ca recent, la Davos) drept partizana comerțului „liber“ și apasă pe pedala globalizării. Nu mai de­vreme decât în anii ’90 ar fi părut greu de crezut că Germania va de­veni campioana liberalismului și se va deschide pentru refugiați, în vre­me ce America se va închide în izo­la­ționism și politici restrictive. Cine mai e azi la conducerea „lumii li­be­re“? Clar, nu Statele Unite sub noua administrație. Mai curând Germania, deci, criticată pentru prea marea ei to­leranță. Iată ceva de neînchipuit când­va, nu chiar așa de demult. Și ci­ne știe ce va mai urma.

Vorbim adesea despre „scena poli­ti­că“ și nu ne dăm seama cât de adec­va­tă poate fi această metaforă. Sunt roluri prestabilite în istorie și sunt actori vremelnici distribuiți în aceste roluri; uneori însă, același actor joa­că, de-a lungul timpului, roluri dife­rite, chiar opuse în piesa istoriei na­țio­nale sau universale. Iar noi, spec­tat­orii, îi aplaudăm pe unii actori, îi huiduim pe alții, adesea nedeosebind prea bine cât aparține actorului și cât rolului. Totu-i ca la teatru, așa­dar, cu o singură, mare diferență: aco­lo plătești înainte de spectacol; aici, în lumea mare, plătim cu toții după și indiferent dacă ne-a plăcut sau nu reprezentația.

P.S. Duminică au avut loc, în Bu­cu­rești și multe alte orașe, cele mai mari demonstrații de până acum împotriva intenției guvernului de a amnistia faptele de corupție și de a interveni în Codul Penal în favoarea condamnaților corupți, mulți din ei politicieni importanți. Se pare că PSD-ALDE nu sunt dispuși să cedeze. Sunt, la mijloc, libertatea și averile multora dintre ei în joc. Nu se sfiesc, în schimb, să calomnieze, să distor­sio­neze adevărul, ba chiar să facă aluzii la contra-demonstrații și la „război civil“. Cei prea înfierbântați ar trebui să nu uite, dacă altceva nu mai știu, că între o condamnare, even­tual cu suspendare, pentru co­rupție și o condamnare pentru cri­me împotriva umanității e totuși o di­ferență considerabilă. Iar dacă își în­ch­ipuie că ultima eventualitate e ex­clu­să, să-și amintească de patronul lor, Ion Iliescu.