Persona și persoana

Se ridică tot mai des întrebarea dacă jur­na­lismul tradițional va rezista în fața noilor rețele globalizate, de comunicare în timp real. Dacă jurnalistul de vocație, format și apt să faciliteze accesul omului obișnuit la realitatea înconjurătoare, va supraviețui sau va fi dislocat de surogate teh­no^­lo­gi­zate. Aflându-ne încă la stadiul pre­su­pu­nerilor mai mult sau mai puțin pesimiste, orice punct de vedere rațional este, cred, necesar. Generația de mijloc se dovedește, și de astă dată, cea mai solicitată, ea tră­ind pe propria piele transformările ver­ti­gi­noase ale prezentului. Deopotrivă prag­ma­tic și moral. Fiecare jurnalist format în „vechea“ școală a serviciului public și a deon­tologiei e pus în situația să se întrebe cât de util mai este el azi, în epoca in­for­ma­ției torențiale (vezi nedigerate) și a ma­nipulării. A polarizării ideologice. A ratin­gu­lui. A procentului, ca instrument ma­si­ficator.

Dincolo de orice răspuns pe­rem­p­toriu, un lucru se confirmă de fiecare dată, chiar și în amal­gamul contemporan: până la ur­mă, credibilitatea gestului me­diatic se raportează la conștiința din spa­tele peretelui de aparențe și interese. Fie că e vorba de un blogger, un banal in­ter­naut, un jurnalist civic sau de o vedetă de prime-time - autoritatea reală, dura­bi­lă o conferă persoana. Nu persona. Nu doar prestația, ci și atitudinea. Libertatea de expresie, ca bază a democrației mo­der­ne, privilegiază structural alegerea indi­vi­duală, iar aceasta presupune, mai ales în cazul formatorilor de opinie, și un triaj moral. Iată de ce jurnaliștii care și-au dus până la capăt menirea potrivit conștiinței, riscându-și chiar viața, rămân, în pofida lejerității și a știrilor false care sufocă azi domeniul, repere de neocolit pentru orice aspirant serios la profesie. Iar cu cât de­rapajele se vor accentua și înmulți, cu atât mai necesar va re-deveni accesul la di­men­siunea etică. Singura generatoare de dis­cernământ. Mulțumirea (tot mai rară) de a întâlni, în actualitatea coruptibilă și mer­cantilă, un jurnalist cu adevărat onest indică deja o căutare constantă în această direcție. Prea des invocate și mult prea frec­vent încălcate, codurile deontologice care (de la BBC citire) jalonează presa occi­dentală se vor prăfui în magazinul de cu­rio­zități dacă vor dispărea persoanele care să le întrupeze, din proprie inițiativă și convingere. Deși complexul mediatic secu­larist avantajează camuflajul moral, min­ciuna și impostura (sau tocmai de aceea), persoana va căpăta un tot mai mare preț. Până una-alta însă, pe scena publică, ones­titatea e percepută mai curând ca un... eveniment surprinzător.

La fel e în tenis. Recenta victorie la Australian Open a marelui ju­cător Roger Federer oferă mi­lioanelor de fani de pe glob ta­bloul complet al performanței ma­xime și al persoanei de dincoace de vic­torie. Standardele pe care care Fed-Ex și le-a impus în primul rând șieși l-au adus pe podiumul excelenței. Orice admirator al acestui mare sportiv a observat, de-a lun­gul timpului, dincolo de rezultatele cu­antificate, frumusețea, eleganța atent ela­bo­rată a jocului (în orice stop cadru reu­șește să fie statuar!), expresia cald-calmă, stăpânirea de sine, seninătatea consec­ven­tă a efortului, încrederea bazată de serio­zi­tate și muncă, absența incidentelor. Res­pec­tul față de public. Revenirea spec­ta­cu­loasă, la 35 de ani, după o lungă între­ru­pe­re medicală, într-o finală de Grand Slam le-a oferit admiratorilor un „bonus“ de sens, când, la înmânarea trofeului (dovada îm­bătătoare a autodepășirii), cu fața spre adversar, el mărturisea: „Rafa Nadal are un loc special în cariera mea. El m-a fă­cut să fiu cel mai bun“. Nimicuri, ar spu­ne unii. Dar nu e chiar așa. Opțiunile așa-zis minore dau măsura persoanei, iar ele își au rostul. Nu întâmplător, după istorica partidă de la Melbourne, tenismanul ro­mân Victor Hănescu făcea la rândul său pu­blic un alt aparent amănunt, privitor la Federer: „În vreme ce alți tenismeni de top sunt înfumurați, Federer are o ati­tu­dine de campion, indiferent cu cine dis­cu­tă. Este un tip deschis, educat, salută pe toată lumea. Îl salută și pe omul care face curat la vestiar. E campion pe teren și în afara lui“ (Ziare.com, 30 ianuarie). În urmă cu 50, 60 de ani, poate că o astfel de precizare nu avea ponderea pe care i-o acordăm azi. Ca și mass-media, sportul s-a industrializat. De aceea ne minunăm când un reprezentant sau altul al acestor „caste contemporane“ (și al altora similare) iz­bu­tește să rămână fidel criteriilor nerentabile ale corectitudinii lăuntrice. Nu politice.

Trecând în alt registru, tema se am­plifică. Raportul controversat între viața și opera marilor cre­a­tori a făcut și face în continuare să curgă multă, prestigioasă cer­neală. Această dilemă etico-estetică nu a fost și, probabil, nu va fi niciodată tran­șată. Rămân, grosso modo, două tabere. Cei care contestă relevanța neadecvărilor între persona și persoana creatorului și ceilalți, care o relativizează sau de-a drep­tul o ignoră. Sigur că producătorii de spi­rit ai umanității beneficiaază de un statut privilegiat, indiferent că e vorba de fi­lo­so­fie, literatură, muzică sau alte sfere ale ta­lentului. Așa încât, teoretic cel puțin, nu putem merge prea departe cu pretențiile, dimpotrivă, am avea motive să justificăm nepotrivirile mai mari sau mai mici. Tre­cute sau prezente. Pe de altă parte, este evi­dent și binefăcător alt lucru, mai im­por­tant, aș spune. Faptul că, în pofida la­xismului aprioric aplicat celor hărăziți să fie în topul omenirii, există personalități ca­re nu au pactizat nefast sau oportunist fi­indcă nu au dorit, de fapt, să se de­du­bleze. Celebra carte a lui Paul Johnson Intelectualii ar putea avea ca pandant un volum II simetric, axat pe cazuri de mari oameni care au pus în joc totul pentru a rămâne drepți. Fideli lor înșiși sau lui Dum­nezeu. Mari artiști familiști (precum Bach), opozanți ai regimurilor totalitare (pre­cum Thomas Mann, Soljenițîn, Sa­cha­rov sau Havel), principi martiri (precum Brâncoveanu sau Ludovic al XVI-lea) ar pu­tea popula o asemenea antologie a ca­rac­terelor demne, din istorie și cultură. Dovedind că binele și frumosul, gloria și morala nu se contrazic, faima și jertfa de sine consolidează memoria. În al său Jurnal indirect, Mihai Zamfir îi dedică un semnificativ capitol lui Albert Camus, cu prilejul centenarului din 2014, axându-și elogiul tocmai pe coincidența exemplară între persona și persoană: „Spunând că Albert Camus a oferit existențialismului cea mai umană față, spunem prea puțin: existențialismul nu a luat niciodată la el formă doctrinară, ca la Sartre. Prin Ca­mus, milioane de cititori din întreaga lu­me au aflat ce înseamnă filosofarea tradusă în viața de toate zilele. (...) Ope­ra literară a lui Camus este azi în afara oricărei discuții privind valoarea ei, a intrat demult în Pantheonul literaturii franceze și nimeni nu o mai poate clinti de acolo. Rămâne în discuție morala, uni­cul punct slab al multor scriitori, dar și punctul forte al personalității ca­mu­sie­ne“. (vol II, pp. 699 și urm.).

Desigur, partea nevăzută a omu­lui văzut îi face pe mulți să se considere la adăpost pentru aba­­teri, transgresiuni, distor­si­uni, urâciuni. Dar societatea tot mai dezorientată nu va rezista fără rea­bilitarea persoanei din spatele cortinei, in­di­ferent de profesie sau rang social. De alt­fel, din acest punct de vedere, fiecare, ab­solut fie­care dintre noi are o sarcină de asu­mat.