Liviu Dragnea, dinozaurul cu picioare de lut

Aș fi vrut să propun alt titlu, pentru a evita o comparație deja banalizată, dar nu am găsit nicio specie care să reprezinte atât de bine animalul de pradă, agresiv și distrugător, cu capul mic și trupul mare, definitoriu pen­tru era anterioară apa­riției civilizației umane - o spe­cie care să sugereze per­so­na­litatea de prădător, de kil­ler politic a lui Liviu Drag­nea. A înțelege deci per­sonajul principal care a concentrat adversitatea pro­testatarilor în aceste zile miraculoase pentru Ro­mâ­nia poate ajuta, sper, la o mai precisă de­finire a fenomenului cu care ne luptăm și care constă, în esență, din lungul marș al PSD pentru subjugarea samavolnică a în­tregii țări și deturnarea resurselor publice în folos propriu, o condiție sine qua non pentru triumful final al acestui marș fiind distrugerea democrației liberale.

Mai întâi trebuie să spunem că Liviu Drag­nea nici măcar nu este un om politic: nu are o filozofie politică, nu are convingeri sau principii. El a ocupat doar funcții po­li­tice, pe care le-a pervertit pentru a-și atin­ge scopul de a sifona banul public în folosul fracțiunii sale din PSD (care nu es­te chiar atât de nesemnificativă) pe care miș­­carea de protest a definit-o drept „grup infracțional organizat“. O mână de zia­riști care nu s-au predat puterii a sem­nalat deja ordonanțele și capitolele buge­tare care permit primarilor și președinților de consilii judeţene să cheltuiască discre­ționar banul public. Dezincriminarea mas­ca­tă a abuzului în serviciu era, de fapt, o anexă necesară a acestor acte normative, menită să asigure imunitatea celor che­mați să execute deturnarea de fonduri, ce­ea ce protestatarii au intuit foarte bine.

Dar un coordonator de operațiuni de tip ma­fiot de colectare și dis­tribuire a prăzii, cum este perceput a fi Liviu Drag­nea, trebuie să disimuleze natura activității sale, ceea ce explică ridicarea min­ciunii la nivel de normă de comportament public în PSD; și trebuie să atace cu trupe de șoc care să-i exe­cute pe adversari, fie ei po­liticieni, jurnaliști sau sim­pli cetățeni, ceea ce face prin acoliții săi Olguța Vasilescu și Codrin Ștefănescu, atunci când cheamă, cinic - dar și stupid - la contramanifestații, cum făcea și Ion Ili­escu când chema minerii la București.

Identificăm deci mistificarea realității și ac­țiunea în forță ca principale direcții de ac­țiune ale liderului PSD. Domnul Drag­nea nu lasă loc pentru dialog sau nego­cieri: așa și-a impus în partid grupul de acoliți, baronii din sudul țării, cu ajutorul cărora a înscăunat un premier-marionetă fără să se consulte cu nimeni, pentru că Liviu Dragnea nu se consultă, ci bate cu pum­nul în masă. Tot așa a introdus or­do­nanțele-elefant și tot așa amenință să pu­nă capăt protestelor din stradă - ame­nin­țând cu contramanifestații care ar putea declanșa, după spusele partenerilor din ALDE, „un război civil“. Poate că, în adân­cul sufletului, asta își dorește. Citiți Fer­ma animalelor, ca să vă amintiți ce se întâmplă atunci când porcii, ajunși la pu­tere, dau drumul dulăilor crescuți de mici pentru a fi câini feroci de luptă.

Ceea ce a enervat însă și a alimentat miș­carea de protest a fost mistificarea pro­gra­matică a realității, atât cu privire la or­do­nanțe - care ar fi texte menite să ar­mo­nizeze legislația penală cu deciziile CCR, pe care Ministerul de Justiție le-ar fi co­mu­nicat greșit -, cât și cu privire la na­tu­ra protestului - care ar fi o manipulare a unor forțe externe ostile României (SUA, UE, Germania, George Soros, mul­ti­na­țio­nalele, Facebook etc.), al căror repre­zen­tant ar fi Klaus Iohannis, și care s-ar folosi de oameni plătiți sau, în cel mai bun caz, dezinformați. Toate acuzațiile au fost de­mo­late de fapte, dar Liviu Dragnea le-a re­luat neabătut. Discursul său - xenofob, na­ționalist, antioccidental, anticapitalist - este, evident, primitiv și amintește de lun­ga tradiție începută în 1947, continuată nu numai în regimul comunist, ci și la în­ce­putul anilor ’90 și menținută vie de PSD. Este însă singurul discurs pe care îl mai poate promova acest partid, oricât ar fi el de anacronic și ridicol într-o țară mem­bră UE, în secolul XXI, în plină eră di­gitală, când informația nu mai este mo­nopolul puterii, cum era în anii ’90. Ba­ricadați în fiefurile lor din județele sărace, pe care le conduc ca niște vătafi și pe care au ajuns să le confunde cu întreaga țară, Liviu Dragnea și echipa lui nu știu cum să abordeze România urbană, antre­pre­no­ria­lă, educată și independentă de ei, pe care o percep, corect, ca pe un pericol la adre­sa intereselor lor și încearcă s-o blocheze cu ajutorul unui electorat captiv și speriat de modernitate, care nu mai este însă la fel de numeros ca altădată.

Prizonier al propriei peșteri politice, Liviu Drag­nea și-a atins limitele inteligenței și incompetenței. Se agață de trecut, de Vla­dimir Putin, de Viktor Orbán și de instinc­te­le antidemocratice ale lui Donald Trump. Cu ei împărtășește, nu întâmplător, ob­sesia anti-Soros. Probabil nici nu înțelege cum excesele sale autoritariste, curente în Rusia lui Putin, au transformat România într-un teren de luptă între curentul re­trograd, antidemocratic și antioccidental, pe care credea că-l va impune prin măriri de pensii și salarii, și curentul pro­occi­den­tal, pro-UE, prodemocratic, a cărui am­ploare nu o bănuia. La fel ca Viktor Or­bán, Liviu Dragnea vrea să submineze UE și NATO din interior, târându-ne într-o zo­nă de tip moldo-ucrainean a politicii in­ternaționale, singura în care el și ai lui pot prospera, de mână cu Plahotniuc, adi­că predându-ne de facto lui Vladimir Pu­tin. În mod normal, dacă există o logică a progresului, Liviu Dragnea ar trebui să piar­dă această luptă și să se prăbușească ca un idol cu picioare de lut. Deocamdată, în­să, războiul este în toi.