Fiara sângerează

Au fost minunați. Au îndurat frigul nopților de ianuarie, au strigat din toți rărunchii, au sărit, au dansat, au cântat, au aprins lumini, s-au in­dig­nat, au scris pancarte – unele emoționante, altele naive, multe ironice, pline de umor. Au mărșăluit în număr tot mai mare nu doar în Capitală și în câteva orașe mari, cu tradiție „revoluționară“, pre­cum Timișoara, Sibiu sau Cluj, ci și tot mai mult în alte locuri, considerate „roșii“ până la ei – în Craiova și Iași, în Galați și Bacău, la Bistrița și Su­ceava ori la Ploiești și Constanța, în peste 60 de localități din toată România. În câteva zile au in­vadat piețele, arterele principale, în mod pașnic, cu inscripții, cu tobe; și-au luat copiii cu ei, ca să le dea experiența civismului. Ei înșiși au făcut ex­periența civismului, dacă n-o aveau. S-au or­ga­nizat pe Facebook, și-au stabilit trasee, sloganuri. La sfârșitul demonstrațiilor, după miezul nopții, au adunat gunoaiele din Piața Victoriei. Pe alo­curi, demonstrațiile lor, pline de culoare și vo­ioșie, păreau o sărbătoare populară; dar serio­zi­ta­tea, gravitatea, încordarea erau întotdeauna pre­zente în fundal. În final, PSD și Guvernul Grin­deanu au început să cedeze, ca o corabie putredă care ia apă pe la încheieturi. Nu s-a scufundat în­că, dar naufragiul e aproape. Căci se confruntă cu mareea de neoprit a unui fel de revoluție „de ca­tifea“, așa cum ea ne-a lipsit în 1989 și 1990.

Cele mai mari demonstrații de la Revoluție (ba pentru multe orașe de provincie, cele mai mari di­n­totdeauna) au scos, pentru moment, România de pe buza prăpastiei: aceea de a redeveni un stat „iliberal“, un stat la discreția unei oligarhii de ma­fioți, care pretind în chip nelegitim că o victorie la urne le dă dreptul „să facă ce vor“. Duminică la prânz guvernul a abrogat nefasta Ordonanță 13 și lor, sutelor de mii din străzile orașelor țării, le datorăm aceest rezultat în primul rând.

E drept să spunem însă că la această victorie de eta­pă au contribuit și procurorii, dintre care sur­priza extrem de plăcută a fost d-l Augustin Lazăr, procurorul general al României. A contribuit esen­țial și CSM, unit într-o rară unanimitate îm­po­triva Ordonanței 13. A contribuit corpul magis­tra­ților și președinta Înaltei Curți; au fost facultățile de drept din câteva mari universități. Și, bine­în­țeles, a fost esențial rolul președintelui Iohannis, care, într-un fel, e cel care a ajutat la declanșarea reacției populare prin descinderea sa intempestivă la ședința de guvern de acum aproape două săp­tămâni; președintele și-a îndeplinit cu asupră de măsură rolul de apărător al Constituției și al sta­tului de drept. Esențiale au fost și presiunile inter­naționale, politice și economice; dacă gruparea Dragnea și-a închipuit că nici America lui Trump, nici Europa cu problemele ei curente nu se mai sin­chisesc de ceea ce se întâmplă în România și că ei pot să-și facă de cap, iată că s-au înșelat grav. Și totuși, fără imensa ri­dicare civică, nimic n-ar fi fost po­si­bil. România adevărată a găsit – ca și-n alte câteva dăți din istoria ei re­centă – resursa paradoxală și de ul­tim moment a unui elan popular ma­jor, care nu doar c-a scos-o din letar­gie, dar – cel puțin pentru moment – a eliberat-o de jugul la care o ban­dă de oligarhi corupți voiau s-o în­hame pe vecie.

Și totuși, să nu ne înșelăm. Un­fi­nished business. N-am scăpat de ei. Fiara a început să sângereze, dar tră­iește și va mușca, dacă nu con­ti­nu­ăm. Ordonanța 13, oricât de abjectă, e numai un efect. Chiar aruncată la gunoi, ea, sau alta ca ea, poate reveni peste noi ca un spectru, atâta vreme cât cauza rămâne. (În plus, să nu ui­tăm de restaurația din educație, să­nă­tate etc.) Iar cauza profundă e stilul bolșevic de guvernare asumat de cli­ca lui Dragnea. Secretomania, deci­ziile arbitrare, fără consultarea nici mă­car a partidului său, aroganța de vechil, clientelismul, conspira­țio­nis­mul, disprețul pentru demonstranți calificați drept „soroșiști“ și „io­hanniști“, minciuna pe față – atâta vre­me cât acest om va avea putere, lucrurile nu vor fi în ordine. Iar „stra­da“ a priceput bine. Manifestațiile vor continua și trebuie să continue, fiindcă nu mai poți avea încredere în actualii guvernanți. Guvernul Grin­deanu, după abrogarea ordonanței și adoptarea bugetului, trebuie, deci, să plece. Demisia anunțată (cu jumă­tate de gură) a ministrului Justiției  e prea puțin. Servilismul lui Grindeanu nu mai poate fi și nu va mai fi to­lerat. El nu mai trebuie să rămână la cârma Executivului. La mai puțin de două luni de la învestire, nu se mai bu­cură de încrederea unui foarte ma­re număr de cetățeni. Nu se mai bu­cură de încrederea mediului de afa­ceri și nici de aceea a partenerilor in­ter­naționali. Și – aș zice – nici de în­crederea partidului său. Tuturor le-a apărut drept o marionetă, o parodie. Mandatul său e ruinat și trebuie să se încheie cât mai repede. PSD, care are deocamdată majoritatea în par­la­ment, are datoria să găsească un nou premier care să formeze un guvern ceva mai capabil și mai onest.

Oricum, deja PSD e cu cel puțin un pas în urma cerințelor societății. Tre­buie să se grăbească. Dar oare a în­țe­les, măcar în ultimul ceas, despre ce e vorba? Nu sunt deloc sigur. Săp­tă­mâna care începe ne-o va arăta.

Deocamdată însă, neuitând să arătăm gratitudinea noastră acelora, mulți la număr, care tremură, dar și cântă în continuare în străzi și piețe nopți de-a rândul, ne putem îngădui să ne bucurăm un moment. Da, e adevărat: mulțumită lor, Fiara sângerează!