Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Clotilde Armand: povestea ei, povestea noastră
Mirel Banica - - - -
2017-02-14
Cultura
2

Volumul Am ales România. Povestea mea este o carte politică tocmai pentru că ne arată lumea biznisului și administrației din România fără fard, exact așa cum este ea.

 

Mărturisesc de la bun început că am fost extrem de sceptic în ceea ce privește con­ținutul și „logica“ volumului semnat de Clotilde Armand, apărut într-o perioadă fier­binte a istoriei recente a României. Am crezut că e vorba de o carte au­to­bio­grafică, oportunistă, scri­să cu ajutorul (sau de-a drep­tul) unui „negru“ literar, în scopuri pur politice.

 

Intenţia de a citi acest vo­lum a fost provocată de un dialog foarte viu, antrenant și sincer, derulat în cadrul emisiunii En français, s’il vous plait, difuzată la RFI în seara zilei de 27 ianuarie 2017. Realizatorul acestei emi­siuni, Nicolas Don, a reușit să prezinte o al­tă față a d-nei Armand, alta decât cea cu care ne-am obișnuit în ultima vreme, re­zultatul supraexpunerii mediatice.

 

Foarte curios, am intrat în posesia volumului intitulat, banal și pre­vizibil, Am ales România. Po­vestea mea. Chiar de la începutul lecturii, m-am „liniștit“ - nu pa­re să fie scris de altcineva. Întorsătura fra­zei, modul de a articula în scris ideile sunt foarte franțuzești - așa ceva nu se poate imi­ta! M-a cucerit imediat și sinceritatea asu­mată - un exercițiu deloc ușor, ținând cont că sinceritatea unui personaj public nu mai este de multă vreme o armă, ci un risc sinucigaș, din cauza capacității te­ri­bile de răstălmăcire și deturnare a me­sa­jului din partea mass-media. În fine, au­toarea nu ezită să folosească un cuvânt in­trat relativ recent în vocabular, „căp­șu­nari“, pentru a califica periplul său și al familiei ei în Europa. Eu însumi fiind un „căp­șunar“ (nu doar la figurat!), cum să nu fiu atras de o carte ce atinge părți din existența recentă a mii şi mii de români şi povestește experiențe de expatriat în care m-am regăsit integral?

 

Așa că lectura cărții s-a dovedit mai mult decât pasionantă. Conținutul este unul des­tul de dezordonat, în ciuda existenței unui „fir roșu“, cronologic, care ar trebui să țină toată alcătuirea împreună. Voi în­cerca să grupez tematic povestea d-nei Ar­mand. Să începem cu România văzută prin „ochii celuilalt“ - o privire de aproa­pe/departe, concomitent. Toate acele lo­curi, fapte, întâmplări pe care le implică tra­iul în România și de care noi, „autoh­to­nii“, nu mai suntem, de multe ori, con­știenți. Mi-a plăcut mult „etnografia“ apar­tamentelor situate în comuniste blo­curi de beton, felul în care blocul mo­de­lea­ză relațiile dintre oameni (îi apropie emo­ţional, pe de o parte, dar îi face „in­sen­si­bili“, lipsiți de orice urmă de reactivitate cetăţenească). Clotilde Armand este, orice s-ar putea spune, „o fată de familie bu­nă“, crescută în Franța, cu o educație ri­gu­roasă în cultul frumosului, al familiei, al obiectelor vechi și al ideii de a transmite un patrimoniu – memoria naţională, la ur­ma urmei. Așa că, de multe ori, se simte su­ferința acesteia în fața „lipsei de fru­mos“ sau, mai bine zis, a lipsei de preo­cu­pare față de frumosul cotidian al Româ­ni­ei. Iar aici paleta este foarte largă, mer­gând de la plantele de interior ce cresc în ghi­veciul improvizat dintr-o cutie de bu­lion de tomate, la urâtul urban omni­pre­zent (clădirile vechi devastate, cons­truc­țiile noi hidoase, proiectate pe con­si­de­ren­te pur utilitare).

http://revista22.ro/files/news/manset/default/carte-misrel.jpg

// CLOTILDE ARMAND
// Am ales România. Povestea mea
// Editura Humanitas, 2016

Regăsim constant în volum trist-celebrul „absurd ro­mânesc“, abisalul sen­ti­ment al absurdului na­ţio­nal. Îmi aduc aminte faptul că acum câțiva ani, într-o discuție pe care am purtat-o cu un fin intelectual fran­cez, bun cunoscător al Ro­mâniei, acesta a rostit un adevăr pe care nu-l voi ui­ta toată viața: „voi, românii, ați reușit atât de bine în toate «ismele», de la da­daism la suprarealism, pentru că NU a trebuit să inventați nimic. Ați găsit totul de-a gata, în propria voastră țară“. Inu­til să vă spun ce surâs „știrb“ am avut du­pă aceasta, care s-a repetat în timpul lec­tu­rii cărții d-nei Armand. Ea relatează ex­pe­riențe legate de obținerea vizei „de Fran­ța“, cum se spunea în anii 1990, în­scrierea copiilor la școală (celebra „foaie ma­tri­co­lă“), infinita răbdare a românilor în fața pros­tiei, imposturii sau suferinței. Celebra administraţie românească, un Go­lem con­struit din resturi francofone, ţa­ris­te şi tur­co-balcanice, care a ajuns să se re­pro­ducă singură, zdrobind totul în calea sa. Nu sunt sigur că „eternitatea s-a năs­cut la sat“, după cum afirma Lucian Bla­ga, dar „ab­surdul“, nu doar cel artistic, sigur are un tată român. Și pentru că tot ve­ni vorba de satul românesc, este de re­ți­nut por­tre­tul realist, decapant, dar plin de empatie fa­ță de suferințele reale ale oa­me­nilor, al sa­tului românesc. Sau, mai bine zis, a ce­ea ce a mai rămas din el, un „si­stem de su­praviețuire“ decimat de o ad­ministrație co­ruptă, ineficientă, fără nicio viziune des­pre viitor. Atunci când o mag­ni­fică civi­li­zație tradițională moare, ea nu mai poate fi reconstituită din bucăți. Iar agonia aces­tuia (la care noi asistăm chiar acum) poa­te fi transformată cel mult în li­teratură. Sau în sociologie electorală, la sat locuind cei mai mulţi dintre oamenii-ştampilă ca­re decid soarta României de­mocratice, les­ne de cumpărat cu o căl­da­re de făină sau de ameninţat de către pri­mari profund imo­rali cu tăierea aju­toa­re­lor sociale dacă nu votează „cum tre­buie“. Din păcate, ei nu vor citi niciodată cartea d-nei Armand...

 

În fine, România văzută de „celălalt“ nu putea să nu includă și obiceiurile ali­men­ta­re, piatra de hotar a diferenței. De notat aici obsesia kilogramelor de fruc­te pe care le devorează studentul român în străi­nă­ta­te; recunosc că dulci și nos­tal­gice amintiri m-au cuprins după lectura acestor pagini. „Ei“, colegii mei, studenții occidentali, mân­cau grațios un fruct, ca desert, cu ma­niere alese. Noi, studenții ro­mâni, de­vo­ram ki­lo­grame, cu pasiune și fe­rocitate de ro­ză­toa­re care pun gând rău regnului vegetal.

 

Povestea mea este, printre altele, și o lectură obligatorie pentru orice om de afaceri străin care ar dori să vină în România, pen­tru înțelegerea în profunzime a comportamentului nostru. Pe de o parte, sunt remarcate apetitul pentru nou, cu­rio­zitatea teribilă a acestui popor pentru „tren­duri“, suplețea de care dăm dovadă fiind remarcată de industriile creative, IT, design etc. Pe de altă parte, merită citite și înțelese la adevărata lor valoare expe­riențele pe care managerul de înalt nivel Clo­tilde Armand le are în peisajul biz­ni­sului „de stat“ din România, adevărată jun­glă dominată de incompetență, rea voință și dorință de a se căpătui cu orice preț, imediat. „Managerul ceafă-cu-car­tofi-prăjiți“, cum îmi place mie să-l de­nu­mesc, impune un stil de comportament și de conducere care în final se dovedește de­zastruos. Lasă în urmă doar vila personală (de prost gust, evident) și accesul la ro­binetul cu bani al statului pentru rude și cunoștințe. A se vedea în volum interviul pe care Clotilde Armand îl susţine pentru un post de „manager privat“ la o com­pa­nie de stat. Nu ştii dacă să râzi sau să plângi când afli ce specimene umane de­cid soarta economică a acestei ţări, cât de mare este nesimţirea acestora în faţa bu­nului comun, naţional. Acest volum este o carte politică tocmai pentru că ne arată lu­mea biznisului și administrației din Ro­mâ­nia fără fard, exact așa cum este ea. Tot în logica „managementului intercul­tu­ra­li­tă­ții“, savuroasele pagini despre „primirea la aeroport“, la București (Otopeni): emo­ție, flori, rude, taxi, cadouri, lanț uman. În Occident (Franța, dar și în teritoriile franceze zise „de peste mări“), principiul „descurcă-te singur“. Nu știu dacă a fost rea­lizat un studiu mai amplu pe acest su­biect al „primirii“ la aeroport, dar în mod sigur ar merita, am învăța multe din el.

 

Sunt menționate și carierele românilor în străinătate, în domeniul cercetării aplicate (și nu numai). În anii 1990, idealul de reu­șită era perceput ca un post liniştit şi si­gur într-o universitate occidentală. După 2000, tot mai mulți români de mare po­ten­țial montează propriul biznis inovator, aleg și alte debușee profesionale. Iar eu nu pot să nu mă întreb, retoric: vă dați sea­ma cât de mult am pierdut du­pă 1990? Ce capital uman care nu va mai putea fi re­cu­perat niciodată? Nu știu cine este vinovat - iarăși, cartea se poate citi și ca „po­li­tică“, fără să vrem.

 

Spuneam la început că exercițiul de „sin­ceritate asumată“ al autoarei e de apre­ci­at. Am citit, jumătate amuzat, jumătate in­teresat, considerațiile acesteia despre fa­mi­lie, copii, modalitatea de a-ți crește co­piii, chiar și despre „economia“ patului con­ju­gal. Asupra acestui ultim aspect se simte um­bra confesionalului catolic - dar asta e o altă poveste, care aduce pu­ţin a psi­ha­na­liza scrisului şi a lecturii, pe care nu o voi detalia aici. Am apreciat însă faptul că au­toarea (care-și asumă deschis educația și identitatea catolică) este ex­trem de sen­si­bilă și atentă atunci când vor­bește de cre­dința „poporului român“, po­porul ei de adopție, dar care se pare că re­fu­ză să o „adopte“ complet. Delicioase sunt paginile în care e comparată viziu­nea românilor și cea a francezilor în ceea ce privește creș­te­rea, educarea copiilor. Ra­portul cu totul spe­cial pe care-l are acest popor român cu copilăria, dar și cu opu­sul fericirii aso­ciate copilăriei, adică moar­tea, boala, su­fe­rin­ța. Clotilde Ar­mand spune că înțelege „de ce acest po­por are nevoie de Dum­ne­zeu și de bise­rică“. Pentru că doar „cre­din­ța noastră ne salvează de disperare, ne face să ne ridicăm din nou și să zâm­bim și să râ­dem cu copiii noștri“ (p. 164).

 

Cartea se termină cu o pledoarie a autoarei pentru mândrie și dem­nitate națională, un apel la lupta împotriva sentimentului românesc al „urii de sine“, atât de bine descris de un Emil Cioran sau Lu­ca Pițu. Vast program, nu pot să nu fiu scep­tic, pentru că altfel nu m-aș mai con­sidera ro­mân. Până una-alta, Clotilde Ar­mand a de­ve­nit o „Mare Mamă“ a tuturor, care asu­mă cu bunăvoință și (încă!) en­tu­ziast rolul său autoimpus. Personal, sunt foarte cu­rios dacă peste trei-patru ani, da­că nu și mai devreme, d-na Armand va mai fi pre­zentă aici, la porţile Balcanilor, reînnoind eterna poveste a călătorilor stră­ini prin Ţările Române... La urma urmei, nimeni nu este profet în țara lui. Iar Ro­mâ­nia mul­țumește, celor care-i fac bine și o ser­vesc loial, în stilul său caracteristic: alun­gân­du-i. Sper din toată inima să mă înşel.

 

PS: Mă întrebam, după ce am recitit toate ce­le scrise aici, de ce oamenii politici ro­mâni de după 1990 nu ne-au lăsat ade­vă­ra­te cărţi de amintiri şi memorii, aşa cum au procedat iluştrii lor înaintaşi sau, mai aproape de noi, colegii din Occident. Al­te­le decât cele două-trei pe care le avem, scrise în limbă de lemn sau îmbibate de egolatrie, pe care nu mă voi obosi să le citez aici. Pentru că existenţa şi fibra lor interioară a fost atât de banală încât nu re­zistă la proba timpului. Păcat.

TAGS : CLOTILDE ARMAND Am ales România Povestea mea Editura Humanitas 2016
Mai multe din Cultura
Comentarii
Viorel Pop 2017-02-15
Multumesc pentru comentariu. Pe langa placerea oferita de lectura cartii, avem, ca bonus, si o oglinda destul de buna in care sa ne privim comparativ.
Digital 2017-02-15
Voda Carol I ar fi luat-o consilier cu fusta. Prea vizibila in spatial public e doamna asta cu multi copii.
Total 2 comments.
5339
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22
.