De același autor
În momentele de transformări tectonice, istoria ne arată că, atunci când vechile certitudini și garanții de securitate devin mai puțin previzibile, puterile mici și mijlocii, situate în apropierea giganților cu impulsuri prădătoare, își reexaminează opțiunile strategice. Iar, din această perspectivă, președintele Trump este o culme a comportamentului impredictibil. Astăzi pare să încurajeze Taiwanul să reziste presiunilor Beijingului, sugerând că îi asigură spatele și chiar că este dispus să revadă chestiunea independenței insulei, mâine recunoaște principiul one China policy. Efectul este acela că în multe colțuri ale lumii prinde contur sentimentul că „suntem pe cont propriu“, ceea ce poate determina răscolirea echilibrelor locale de putere și căutarea unor formule de securitate suplimentare, de back-up. Inclusiv în Europa.
Rusia-gate
Suntem încă departe de momentul în care Administrația Trump să fi ajuns să vorbească pe o singură voce și să putem desluși un proiect coerent de politică externă. Dinspre Casa Albă vedem doar o serie de reacţii impulsive, ecouri din campanie, multe ancorate în narațiuni ideologice. Între timp, convulsiile interne se țin lanț: hemoragia informațiilor sensibile continuă, criza de încredere dintre Trump și comunitatea serviciilor de informații se adâncește, iar consilierul pe probleme de securitate națională, generalul Michael Flynn, a fost forțat să demisioneze ca urmare a unui veritabil Rusia-gate, aruncând Consiliul Național de Securitate (NSC) în haos. Flynn devenise în ultimele săptămâni o țintă a presei, pe fondul contactelor repetate avute înainte de inaugurare cu diplomați ruși pe marginea sancțiunilor impuse Moscovei. La nivelul percepției publice se conturase deja imaginea unui veritabil cal troian al Moscovei. Mai mult, l-ar fi indus în eroare chiar pe vicepreședintele Pence, care a negat public discuțiile despre sancțiuni cu partea rusă. Rămân însă multe necunoscute: avea Flynn acordul președintelui ales pentru astfel de discuții, într-un moment în care verdictul comunității serviciilor de informații despre interferența rusă în alegerile americane obliga Administrația Obama să adopte sancțiuni suplimenare? O altă întrebare esențială este cine o să fie înlocuitorul lui Flynn? Pericolul este ca marele beneficiar al acestui cutremur intern să fie eminența ideologică a Administrației, Steve Bannon, cel care a ajuns să creeze un pol competitiv de influență în Casa Albă, prin așa-numitul său Grup de Inițiative Strategice (SIG). Scenariul alternativ este numirea unei personalități cu autoritate, deopotrivă asupra președintelui, dar și asupra birocrației extinse interdepartamentale, capabilă să îl îndiguiască eficient pe Bannon, întărind în același timp influența zonei bipartizane (în special a lui Mattis) în procesul de elaborare a politicilor de securitate națională. Inițial, după demisia lui Flynn, poziția i-a fost oferită vice-amiralului în retragere Robert Harward, un apropiat al lui Mattis, un veteran cu multiple experiențe în campaniile din Afganistan și Irak, inclusiv din postura de secund al JSOC (Comandamentul Integrat de Operațiuni Speciale) responsabil de coordonarea operațiunilor clandestine desfășurate de comandourile SEAL (o astfel de unitate l-a eliminat pe Bin Laden). Cu alte cuvinte, profilul unui om care nu se sperie ușor, obișnuit cu misiunile imposibile, care provine dintr-o cultură organizațională unde simțul datoriei publice îl obligă să nu poată spune nu președintelui SUA. Ceva l-a determinat însă să renunțe, imediat după conferința de presă apoteotică a lui Trump de săptămâna trecută. Un om al procedurilor, care ține la rigoarea unui proces decizional bine structurat, pentru care contează sentimentul de echipă, Harward a refuzat oferta lui Trump ca urmare a insistențelor de a-i păstra activ implicați în deliberările NSC pe „politrucii“ președintelui (precum protejata sa K.T. McFarland) și a lipsei de flexibilitate în fața nucleului dur, ideologic, al Administrației.
Distanțarea de Trump
De remarcat însă rolul de mediere și de „damage control“ asumat de senatorul John McCain sau de secretarul Apărării, Jim Mattis, pentru a calma efectele dezlănțuirilor lipsite de perdea împotriva unor aliați importanți precum Japonia, Australia sau împotriva construcției europene. Este simbolic faptul că, sub coordonarea lui Mattis, Pentagonul a ajuns „să inspire“, să fie o formă de „putere blândă“ (este cel care vorbește despre valorile comune și virtuțile alianțelor), iar Casa Albă a devenit un fel de emblemă „a puterii de intimidare“ și de „bullying“.
Desigur, presa de pe ambele maluri ale Atlanticului s-a concentrat predilect pe avertismentul din spatele ușilor închise pe care Mattis l-a livrat aliaților. În esența sa, mesajul nu a fost foarte diferit de sfatul pe care în urmă cu câțiva ani predecesorul său Robert Gates îl dădea europenilor - de echilibrare a responsabilităților în finanțarea apărării comune: „contribuabilul american nu mai poate duce o contribuție disproporționată în apărarea valorilor occidentale. (…) Americanilor nu poate să le pese mai mult de securitatea copiilor voștri decât vouă“. Pe fond însă, ținta de 2% din PIB pentru apărare nu este o găselniță americană, ci un angajament politic al întregii Alianțe, asumat în Țara Galilor imediat după Crimeea. Este foarte importantă însă optica pe care Mattis o aduce în Europa la prima sa ministerială NATO ca secretar al Apărării. Discursul său a fost în primul rând o pledoarie a adaptării și transformării. El vorbește de pe poziția și autoritatea unui fost general american care s-a aflat timp de aproape doi ani (între 2007 și 2009) la vârful unuia dintre cele mai importante comandamente ale NATO (Supreme Allied Command Transformation - ACT). Punctual, el se distanțează de sensul sugerat de Trump în campanie, că NATO ar fi „demodată“ în misiunea sa inițială, descurajarea și apărarea de Rusia. Dimpotrivă, scanând orizontul operațional imediat al NATO, pentru Mattis 2014 este momentul adevărului, un punct de cotitură, în care vedem un asalt pe multiple fronturi și maturizarea a două amenințări: deopotrivă Rusia și ISIS. El vede Alianța ca pe o „instituție care învață“ și răspunde realităților strategice ale timpului nostru: revenirea competiției între marile puteri, dar și a războiului hibrid practicat de o insurgență non-statală.
Duhul emancipării
Încă înainte de München, în Europa, alegerea lui Trump pare să fi deschis o cutie a Pandorei, să fi trezit duhul autonomizării cu orice preț. Trump este primit și văzut cu ostilitate. În interviurile acordate, el a încurajat activ fărămițarea UE, ceea ce l-a făcut pe președintele Consiliului European, Donald Tusk, să concluzioneze recent că „noua Administrație pare să pună sub semnul întrebării 70 de ani de politică externă americană“. În general, este mai aproape de forțele centrifuge, anti-mainstream, reprezentate de Farage, Le Pen sau Orbán, decât de un proiect oblăduit cu decenii în urmă de SUA. Pentru mulți europeni, naționalismul și protecționismul aflate în centrul doctrinei „America pe primul loc“ reînvie imaginarul unor epoci de sumă-zero, în care fiecare îl privea pe celălalt cu suspiciune: „când fiecare națiune se pune pe sine pe primul loc, în mod explicit sau implicit, văzând celelalte națiuni ca fiind ostile intereselor sale, iată povestea europeană a secole de carnagii și catastrofe reale“, spune fostul premier al Suediei Carl Bildt. Alții văd oportunitatea unui nou început, al clasării vechilor paradigme, dar și momentul ideal pentru separararea decisivă a drumurilor: „odată cu alegerea lui Donald Trump, vechea lume a secolului XX a luat sfârșit pentru totdeauna“, remarca cu câteva săptămâni în urmă Frank Walter Steinmeier, proaspăt alesul președinte al Germaniei, la scurt timp după discursul de inaugurare al lui Trump. La fel vorbește și favoritul competiției electorale din Franța, Emmanuel Macron, cel care propune dezgroparea vechiului proiect al Comunității Europene de Apărăre din anii ‘50: „În lumea de ieri, securitatea Europei era și treaba Americii. (...) Dar acum europenii sunt pe cont propriu. Putem închide ochii și să pretindem că încă trăim în lumea de ieri. (...) Este vremea ca europenii să devină suverani“. Este un curent de opinie, o mentalitate care se amplifică pe fondul unui Trump radioactiv, un moment pe care mulți politicieni îl vor folosi pentru a promova o agendă a emancipării de America. Brexit-ul și Europa cercurilor concentrice vin să consolideze această tendință.
Dar decuplarea celor două variabile – dimensiunea europeană de cea atlantistă – ascunde o mare capcană, un fals cântec de sirenă al cărei mare beneficiar este doar Moscova. Și, oricum, nu în momentul în care zone consistente ale ecosistemului postbelic se află sub asaltul revizioniștilor oportuniști. Dimpotrivă, urgența momentului ține de mobilizarea Vestului, de conturarea unui front comun occidental, de coalizarea democrațiilor liberale: „adevăratul centru gravitațional este voința politică a marilor puteri democratice de a apăra instituțiile euroatlantice precum NATO și UE“, după cum remarca recent generalul David Petraeus în Congresul SUA. Un mesaj foarte similar și de semn contrar lui Trump a dat senatorul John McCain pe scena Conferinței de Securitate de la München (un oraș cu un simbolism aparte pentru securitatea globală). Într-un moment în care ministrul de Externe rus Lavrov vorbește deschis despre o lume post-occidentală, în care mulți se îndoiesc de vigoarea euroatlantismului, McCain a ținut o pledoarie întru apărarea Vestului: ceea ce i-ar alarma cel mai mult pe cei din generația postbelică este „sentimentul că multe dintre popoarele noastre, inclusiv al meu, sunt gata să renunțe la Occident... că este un deal prost, fără de care le este mai bine (...) Nu ne permitem să punem la îndoială dreptatea și bunătatea Occidentului. Nu putem să fim paralizați de frică. Nu putem renunța unii la ceilalți. Aceasta este definiția decadenței. Și acesta este modul în care ordinea globală intră în declin și se prăbușește“. Poate o soluție de compromis pentru reenergizarea liantului instituţional al Vestului ar fi încurajarea unui „pilon european“ în interiorul NATO, care să devină activ pe dosarele de interes atât pentru zona atlantistă (SUA, Marea Britanie, părți ale Flancului Estic), cât și pentru puterile tradițional eurocentrice (Germania și Franța). Dar pentru asta este nevoie de multă înțelepciune, de reținere și moderație strategică pe ambele maluri ale Atlanticului și mai ales pe Twitter. //