O primă întâlnire între Europa și Administrația Trump

În momentele de transformări tectonice, istoria ne arată că, atunci când vechile cer­titudini și garanții de securitate devin mai puțin previzibile, puterile mici și mijlocii, situate în apropierea gi­gan­ților cu impulsuri pră­dă­toa­re, își reexaminează op­țiu­nile strategice. Iar, din aceas­tă perspectivă, preșe­dintele Trump este o culme a comportamentului im­predictibil. Astăzi pare să în­curajeze Taiwanul să re­ziste presiunilor Beijin­gu­lui, sugerând că îi asigură spa­tele și chiar că este dis­pus să revadă chestiunea independenței in­­sulei, mâine recunoaște principiul one Chi­na policy. Efectul este acela că în mul­te colțuri ale lumii prinde contur sen­ti­mentul că „suntem pe cont propriu“, ceea ce poate determina răscolirea echilibrelor locale de putere și căutarea unor formule de securitate suplimentare, de back-up. Inclusiv în Europa.

Rusia-gate

Suntem încă departe de momentul în care Administrația Trump să fi ajuns să vor­beas­că pe o singură voce și să putem desluși un proiect coerent de politică externă. Dinspre Casa Albă vedem doar o serie de re­acţii impulsive, ecouri din campanie, mul­te ancorate în narațiuni ideologice. În­tre timp, convulsiile interne se țin lanț: he­moragia informațiilor sensibile con­ti­nuă, criza de încredere dintre Trump și co­munitatea serviciilor de informații se adân­cește, iar consilierul pe probleme de se­cu­ritate națională, generalul Michael Flynn, a fost forțat să demisioneze ca urmare a unui veritabil Rusia-gate, aruncând Con­si­liul Național de Securitate (NSC) în ha­os. Flynn devenise în ultimele săptămâni o țintă a presei, pe fondul contactelor re­pe­tate avute înainte de inaugurare cu di­plo­mați ruși pe marginea sancțiunilor im­puse Moscovei. La nivelul percepției pu­bli­ce se conturase deja imaginea unui ve­ri­tabil cal troian al Moscovei. Mai mult, l-ar fi indus în eroare chiar pe vicepreședintele Pence, care a negat public discuțiile des­pre sancțiuni cu partea rusă. Rămân însă multe necunoscute: avea Flynn acordul președintelui ales pentru astfel de discuții, în­tr-un moment în care verdictul co­mu­nității serviciilor de informații despre in­terferența rusă în alegerile americane obli­ga Administrația Obama să adopte sanc­țiuni suplimenare? O altă întrebare esen­ția­lă este cine o să fie înlocuitorul lui Flynn? Pericolul este ca marele beneficiar al acestui cutremur intern să fie eminența ideologică a Administrației, Steve Bannon, cel care a ajuns să creeze un pol com­petitiv de influență în Casa Albă, prin așa-numitul său Grup de Inițiative Strategice (SIG). Scenariul alternativ este numirea unei personalități cu autoritate, deo­po­tri­vă asupra președintelui, dar și asupra bi­rocrației extinse interdepartamentale, ca­pabilă să îl îndiguiască eficient pe Bannon, întărind în același timp influența zonei bipartizane (în special a lui Mattis) în pro­cesul de elaborare a politicilor de secu­ri­ta­te națională. Inițial, după demisia lui Flynn, poziția i-a fost oferită vice-ami­ralului în retragere Robert Harward, un apropiat al lui Mattis, un veteran cu multiple experiențe în cam­paniile din Afganistan și Irak, inclusiv din postura de secund al JSOC (Co­mandamentul Integrat de Operațiuni Speciale) res­ponsabil de coordonarea operațiunilor clandestine desfășurate de coman­dou­rile SEAL (o astfel de unitate l-a eliminat pe Bin Laden). Cu alte cuvinte, profilul unui om care nu se sperie ușor, obișnuit cu misiunile imposibile, care provine din­tr-o cultură organizațională unde simțul datoriei publice îl obligă să nu poată spune nu președintelui SUA. Ceva l-a de­terminat însă să renunțe, imediat după conferința de presă apoteotică a lui Trump de săptămâna trecută. Un om al pro­ce­durilor, care ține la rigoarea unui proces decizional bine structurat, pentru care contează sentimentul de echipă, Harward a refuzat oferta lui Trump ca urmare a insistențelor de a-i păstra activ implicați în deliberările NSC pe „politrucii“ pre­șe­dintelui (precum protejata sa K.T. McFar­land) și a lipsei de flexibilitate în fața nu­cleului dur, ideologic, al Administrației.

Distanțarea de Trump

De remarcat însă rolul de mediere și de „da­mage control“ asumat de senatorul John McCain sau de secretarul Apărării, Jim Mattis, pentru a calma efectele dez­lăn­țuirilor lipsite de perdea împotriva unor aliați importanți precum Japonia, Aus­tra­lia sau împotriva construcției europene. Este simbolic faptul că, sub coordonarea lui Mattis, Pentagonul a ajuns „să inspi­re“, să fie o formă de „putere blândă“ (este cel care vorbește despre valorile co­mune și virtuțile alianțelor), iar Casa Albă a devenit un fel de emblemă „a puterii de intimidare“ și de „bullying“.

Desigur, presa de pe ambele maluri ale Atlanticului s-a concentrat predilect pe avertismentul din spatele ușilor închise pe care Mattis l-a livrat aliaților. În esența sa, mesajul nu a fost foarte diferit de sfa­tul pe care în urmă cu câțiva ani prede­ce­sorul său Robert Gates îl dădea euro­pe­nilor - de echilibrare a responsabilităților în finanțarea apărării comune: „con­tri­buabilul american nu mai poate duce o contribuție disproporționată în apărarea valorilor occidentale. (…) Americanilor nu poate să le pese mai mult de se­cu­ri­tatea copiilor voștri decât vouă“. Pe fond însă, ținta de 2% din PIB pentru apărare nu este o găselniță americană, ci un an­ga­jament politic al întregii Alianțe, asumat în Țara Galilor imediat după Crimeea. Es­te foarte importantă însă optica pe care Mattis o aduce în Europa la prima sa mi­nisterială NATO ca secretar al Apărării. Dis­cursul său a fost în primul rând o ple­doa­rie a adaptării și transformării. El vor­bește de pe poziția și autoritatea unui fost general american care s-a aflat timp de aproape doi ani (între 2007 și 2009) la vârful unuia dintre cele mai importante co­mandamente ale NATO (Supreme Allied Command Transformation - ACT). Punc­tual, el se distanțează de sensul sugerat de Trump în campanie, că NATO ar fi „de­modată“ în misiunea sa inițială, des­cu­rajarea și apărarea de Rusia. Dimpotrivă, scanând orizontul operațional imediat al NATO, pentru Mattis 2014 este momentul adevărului, un punct de cotitură, în care ve­dem un asalt pe multiple fronturi și ma­turizarea a două amenințări: deopotrivă Rusia și ISIS. El vede Alianța ca pe o „ins­tituție care învață“ și răspunde reali­tă­ților strategice ale timpului nostru: reve­nirea competiției între marile puteri, dar și a războiului hibrid practicat de o in­sur­gență non-statală.

Duhul emancipării

Încă înainte de München, în Europa, ale­gerea lui Trump pare să fi deschis o cutie a Pandorei, să fi trezit duhul autonomizării cu orice preț. Trump este primit și văzut cu ostilitate. În interviurile acordate, el a încurajat activ fărămițarea UE, ceea ce l-a făcut pe președintele Consiliului Euro­pean, Donald Tusk, să concluzioneze re­cent că „noua Administrație pare să pu­nă sub semnul întrebării 70 de ani de po­litică externă americană“. În general, es­te mai aproape de forțele centrifuge, anti-mainstream, reprezentate de Farage, Le Pen sau Orbán, decât de un proiect oblă­duit cu decenii în urmă de SUA. Pentru mulți europeni, naționalismul și pro­tec­țio­nismul aflate în centrul doctrinei „Ame­rica pe primul loc“ reînvie imaginarul unor epoci de sumă-zero, în care fiecare îl privea pe celălalt cu suspiciune: „când fiecare națiune se pune pe sine pe primul loc, în mod explicit sau implicit, văzând celelalte națiuni ca fiind ostile intereselor sale, iată povestea europeană a secole de carnagii și catastrofe reale“, spune fostul premier al Suediei Carl Bildt. Alții văd oportunitatea unui nou început, al clasării vechilor paradigme, dar și momentul ide­al pentru separararea decisivă a dru­mu­rilor: „odată cu alegerea lui Donald Trump, vechea lume a secolului XX a luat sfârșit pentru totdeauna“, remarca cu câteva săp­tămâni în urmă Frank Walter Steinmeier, proaspăt alesul președinte al Germaniei, la scurt timp după discursul de inaugurare al lui Trump. La fel vorbește și favoritul com­petiției electorale din Franța, Em­ma­nuel Macron, cel care propune dez­gro­pa­rea vechiului proiect al Comunității Eu­ropene de Apărăre din anii ‘50: „În lu­mea de ieri, securitatea Europei era și treaba Americii. (...) Dar acum europenii sunt pe cont propriu. Putem închide ochii și să pretindem că încă trăim în lu­mea de ieri. (...) Este vremea ca eu­ro­penii să devină suverani“. Este un curent de opinie, o mentalitate care se amplifică pe fondul unui Trump radioactiv, un mo­ment pe care mulți politicieni îl vor folosi pentru a promova o agendă a emancipării de America. Brexit-ul și Europa cercurilor concentrice vin să consolideze această tendință.

Dar decuplarea celor două variabile – di­mensiunea europeană de cea atlantistă – ascunde o mare capcană, un fals cântec de sirenă al cărei mare beneficiar este doar Moscova. Și, oricum, nu în mo­men­tul în care zone consistente ale eco­sis­te­mului postbelic se află sub asaltul revi­zio­niștilor oportuniști. Dimpotrivă, urgența momentului ține de mobilizarea Vestului, de conturarea unui front comun occi­den­tal, de coalizarea democrațiilor liberale: „adevăratul centru gravitațional este voința politică a marilor puteri de­mo­cratice de a apăra instituțiile euroatlan­tice precum NATO și UE“, după cum re­marca recent generalul David Petraeus în Congresul SUA. Un mesaj foarte similar și de semn contrar lui Trump a dat senatorul John McCain pe scena Conferinței de Se­curitate de la München (un oraș cu un sim­bolism aparte pentru securitatea glo­bală). Într-un moment în care ministrul de Externe rus Lavrov vorbește deschis despre o lume post-occidentală, în care mulți se îndoiesc de vigoarea euroatlan­tismului, McCain a ținut o pledoarie întru apărarea Vestului: ceea ce i-ar alarma cel mai mult pe cei din generația postbelică este „sentimentul că multe dintre po­poarele noastre, inclusiv al meu, sunt ga­ta să renunțe la Occident... că este un deal prost, fără de care le este mai bine (...) Nu ne permitem să punem la în­do­ială dreptatea și bunătatea Occidentului. Nu putem să fim paralizați de frică. Nu putem renunța unii la ceilalți. Aceasta este definiția decadenței. Și acesta este modul în care ordinea globală intră în declin și se prăbușește“. Poate o soluție de compromis pentru reenergizarea lian­tu­lui instituţional al Vestului ar fi încurajarea unui „pilon european“ în interiorul NATO, care să devină activ pe dosarele de interes atât pentru zona atlantistă (SUA, Marea Britanie, părți ale Flancului Estic), cât și pentru puterile tradițional euro­cen­tri­ce (Germania și Franța). Dar pentru as­ta este nevoie de multă înțelepciune, de re­ținere și moderație strategică pe ambele ma­luri ale Atlanticului și mai ales pe Twitter. //