De același autor
Posibilitatea unei Uniuni Europene cu două viteze prinde contur, stimulată de iminenţa Brexit-ului. Autorităţile de la Bucureşti nu par să fie implicate în vreo dezbatere pe această temă, îngrijorătoare pentru noi, ba mai mult, nici nu par a se sinchisi de implicaţiile acestei posibile mişcări tectonice care ar schimba regulile clubului european. În geometria variabilă a Uniunii, noi şi bulgarii suntem stingheri: nu doar că nu facem parte din zona euro, evitând să ne propunem un plan serios de adoptare a monedei unice, sub cele mai diverse pretexte, dar nici nu suntem incluşi în spațiul Shengen.
Apetitul europenilor pentru integrare este dominant, în ciuda puseelor populiste: un sondaj al Parlamentului European din toamna anului trecut arată că 74% dintre cetăţenii UE consideră că lucrurile care îi unesc sunt mai importante decât cele care-i separă.
Devine clar că nicio ţară europeană, cât ar fi ea de puternică din perspectivă economică, nu poate face faţă provocărilor viitorului, într-o lume în care marile puteri devin din ce în ce mai imprevizibile şi autoritare. Una dintre provocările esenţiale ale UE este, potrivit unui raport privind viitorul Europei al fostulului premier belgian Guy Verhofstadt, întărirea poziţiei geopolitice a Uniunii. „Avem nevoie de o puternică politică externă europeană, care să înlocuiască cele 28 de politici externe fără putere“, argumenta Verhofstadt.
Raportul Verhofstadt exprimă clar necesitatea apariţiei unui nucleu, care va rula cu viteza întâi, acompaniat de restul statelor care nu şi-au conturat un plan strategic de convergenţă. În fond, arată raportul, adoptarea monedei unice era o obligaţie asumată de toate statele membre, cu excepţia Marii Britanii, deci nu era o opţiune. Întrezărim astfel nucleul dur al primei viteze format din statele membre ale zonei euro. De altfel, economiile acestor state s-au aflat sub umbrela protectoare a Băncii Centrale Europene, care, prin politicile sale monetare, a stăpânit eventualele crize financiare. Să ne reamintim că în perioada crizei grecii au transferat în afara ţării zeci de miliarde de euro, pentru a-şi proteja economiile şi averile.
În România ne-am jucat cu aderarea la zona euro. Autorităţile şi-au fixat câteva termene, unul prin 2012, altul în 2015 şi ultima tentativă în 2019. Nu s-a conturat nimic serios în aceste proiecte, nicio ambiţie nu s-a întrezărit, nicio schimbare de politici structuale. Au fost nişte termene ignorate de toată lumea care ar fi trebuit să se implice. Însă aderarea la zona euro ar fi trebuit să fie adevăratul proiect de ţară al României, asta deoarece impune schimbări profunde şi strategii complexe de convergenţă. A rămâne, iată, în afara zonei euro va fi o aventură primejdioasă. În primul rând, deoarece mulţi sceptici consideră că o Europă cu două viteze este un concept sortit eşecului. Când pasagerii maşinii europene de mare viteză se vor fi aşezat în scaune, probabil a doua maşină va rătăci drumul. Poate că de aceea se vorbeşte în spațiul public, aluziv, despre un eventual divorţ între UE şi statele central şi est-europene, inclusiv România.
Polonezii sunt revoltaţi de noua strategie a Europei, le este clar că vor rămâne în zona tampon, dar reproşurile care li se aduc nu ţin doar de ignorarea adoptării monedei unice, ci şi de modificările legislative care nu sunt acomodate spiritului european. Dar furia polonezilor are rădăcini într-un subiect despre care, încă, nu se vorbeşte prin rapoarte sau conferinţe: banii. Este previzibilă o reducere a fondurilor europene la care ar avea acces statele-tampon, aspect care ar trebui să ne îngrijoreze.
Economiile zonei euro îşi propun deja o apropiere mai rapidă, crearea unui Fond Monetar European şi a unui cod care să impună convergenţa în fiscalitate, piaţa muncii, investiţii, productivitate şi coeziune socială într-un orizont de timp limitat la cinci ani.
Europenii calibrează acum viitorul Uniunii, în timp ce la Bucureşti politicienii îl ignoră. Actuala clasă politică nu este preocupată de viitorul european, nu înţelege schimbările care se produc şi face tot posibilul pentru a frâna economia şi evoluţia ţării. Populismul păgubos a dus la o construcţie bugetară fragilă, care va produce, cu certitudine, un deficit peste limita impusă de Maastricht şi ne va trimite în batalionul disciplinar al „deficitului excesiv“, cu penalizările de rigoare. Era momentul? Evident nu, politicienii au ales un moment prost, în care ar fi trebuit să înţeleagă rapid ce se mai poate face pentru a rămâne în Uniune în următorii zece ani. Profeţiile de tipul „UE se deşiră“ sunt naive, în cel mai fericit caz. Toate sondajele arată că cetăţenii zonei euro s-au acomodat cu bunăstarea creată de funcţionarea spaţiului monetar comun. Din păcate, autorităţile nu au prezentat Europei personalităţi de anvergură profesională, intelectuală şi culturală, pentru a face faţă dezbaterilor şi controverselor care apar în spațiul european.
Nu ştim care va fi viitorul nostru european, ştim însă că anul viitor nu vom mai satisface criteriile de aderare la zona euro. Există însă toate şansele să primim un ultimatum în sensul exprimării clare a unei opţiuni: vrem să rămânem în UE, iar pentru asta fixăm un calendar de aderare la zona euro, cu termene şi strategii precise, sau dorim un divorţ rapid. Atenţie, însă, britanicii ne-au lămurit că, în cazul unui divorţ, milioanele de români care lucrează în UE vor fi forţaţi să se întoarcă acasă.
