Europa se grăbeşte, noi lâncezim în zona tampon

Posibilitatea unei Uniuni Europene cu două vi­teze prinde contur, stimulată de iminenţa Bre­xit-ului. Autorităţile de la Bucureşti nu par să fie implicate în vreo dezbatere pe această te­mă, îngrijorătoare pentru noi, ba mai mult, nici nu par a se sinchisi de implicaţiile acestei posibile mişcări tectonice ca­re ar schimba regulile clu­bu­lui european. În geometria va­riabilă a Uniunii, noi şi bul­ga­rii suntem stingheri: nu doar că nu facem parte din zona eu­ro, evitând să ne pro­pu­nem un plan serios de adop­ta­re a monedei unice, sub ce­le mai diverse pretexte, dar nici nu suntem in­cluşi în spațiul Shengen.

Apetitul europenilor pentru integrare este do­minant, în ciuda puseelor populiste: un son­daj al Parlamentului European din toamna anu­lui trecut arată că 74% dintre ce­tă­ţenii UE consideră că lucrurile care îi unesc sunt mai importante decât cele care-i separă.

Devine clar că nicio ţară europeană, cât ar fi ea de puternică din perspectivă economică, nu poate face faţă provocărilor viitorului, în­tr-o lume în care marile puteri devin din ce în ce mai imprevizibile şi autoritare. Una din­tre provocările esenţiale ale UE este, potrivit unui raport privind viitorul Europei al fos­tu­lului premier belgian Guy Verhofstadt, în­tă­ri­rea poziţiei geopolitice a Uniunii. „Avem ne­vo­ie de o puternică politică externă europeană, care să înlocuiască cele 28 de politici externe fără putere“, argumenta Verhofstadt.

Raportul Verhofstadt exprimă clar necesitatea apariţiei unui nucleu, care va rula cu viteza întâi, acom­pa­niat de restul statelor care nu şi-au conturat un plan stra­tegic de convergenţă. În fond, arată raportul, adop­ta­rea monedei unice era o obli­gaţie asumată de toate sta­tele membre, cu excepţia Ma­rii Britanii, deci nu era o op­ţiu­ne. Întrezărim astfel nu­cle­ul dur al primei viteze format din statele membre ale zonei euro. De altfel, economiile acestor state s-au aflat sub um­bre­la protectoare a Băncii Centrale Europene, care, prin politicile sale monetare, a stăpânit eventualele crize financiare. Să ne reamintim că în perioada crizei grecii au transferat în afara ţării zeci de miliarde de euro, pentru a-şi proteja economiile şi averile.

În România ne-am jucat cu aderarea la zona euro. Autorităţile şi-au fixat câteva termene, unul prin 2012, altul în 2015 şi ultima ten­ta­ti­vă în 2019. Nu s-a conturat nimic serios în aceste proiecte, nicio ambiţie nu s-a în­tre­ză­rit, nicio schimbare de politici structuale. Au fost nişte termene ignorate de toată lumea care ar fi trebuit să se implice. Însă aderarea la zona euro ar fi trebuit să fie adevăratul pro­iect de ţară al României, asta deoarece impu­ne schimbări profunde şi strategii complexe de convergenţă. A rămâne, iată, în afara zo­nei euro va fi o aventură primejdioasă. În pri­mul rând, deoarece mulţi sceptici consideră că o Europă cu două viteze este un concept sortit eşecului. Când pasagerii maşinii euro­pe­ne de mare viteză se vor fi aşezat în scaune, probabil a doua maşină va rătăci drumul. Poa­te că de aceea se vorbeşte în spațiul public, aluziv, despre un eventual divorţ între UE şi sta­tele central şi est-europene, inclusiv Ro­mânia.

Polonezii sunt revoltaţi de noua strategie a Eu­ropei, le este clar că vor rămâne în zona tampon, dar reproşurile care li se aduc nu ţin doar de ignorarea adoptării monedei unice, ci şi de modificările legislative care nu sunt aco­modate spiritului european. Dar furia po­lo­ne­zilor are rădăcini într-un subiect despre care, încă, nu se vorbeşte prin rapoarte sau con­fe­rinţe: banii. Este previzibilă o reducere a fon­durilor europene la care ar avea acces sta­tele-tampon, aspect care ar trebui să ne în­grijoreze.

Economiile zonei euro îşi propun deja o apro­piere mai rapidă, crearea unui Fond Monetar Eu­ropean şi a unui cod care să impună con­vergenţa în fiscalitate, piaţa muncii, investiţii, productivitate şi coeziune socială într-un orizont de timp limitat la cinci ani.

Europenii calibrează acum viitorul Uniunii, în timp ce la Bucureşti politicienii îl ignoră. Ac­tuala clasă politică nu este preocupată de vii­torul european, nu înţelege schimbările care se produc şi face tot posibilul pentru a frâna economia şi evoluţia ţării. Populismul pă­gu­bos a dus la o construcţie bugetară fragilă, ca­re va produce, cu certitudine, un deficit pes­te limita impusă de Maastricht şi ne va trimite în batalionul disciplinar al „deficitului excesiv“, cu penalizările de rigoare. Era mo­men­tul? Evident nu, politicienii au ales un moment prost, în care ar fi trebuit să în­ţe­leagă rapid ce se mai poate face pentru a ră­mâne în Uniune în următorii zece ani. Pro­fe­ţiile de tipul „UE se deşiră“ sunt naive, în cel mai fericit caz. Toate sondajele arată că ce­tă­ţenii zonei euro s-au acomodat cu bună­sta­rea creată de funcţionarea spaţiului monetar comun. Din păcate, autorităţile nu au pre­zen­tat Europei personalităţi de anvergură pro­fe­sională, intelectuală şi culturală, pentru a fa­ce faţă dezbaterilor şi controverselor care apar în spațiul european.

Nu ştim care va fi viitorul nostru european, ştim însă că anul viitor nu vom mai satisface cri­te­riile de aderare la zona euro. Există însă toate şansele să primim un ultimatum în sen­sul ex­primării clare a unei opţiuni: vrem să ră­mâ­nem în UE, iar pentru asta fixăm un ca­len­dar de aderare la zona euro, cu termene şi stra­tegii precise, sau dorim un divorţ rapid. Aten­ţie, însă, britanicii ne-au lămurit că, în ca­zul unui divorţ, milioanele de români care lu­crea­ză în UE vor fi forţaţi să se întoarcă acasă.