România, parte a unui întreg

Prin 1988, circula în redacția Europei Li­bere o cifră: un milion. Atâția ar fi fost oa­menii din România interesați în per­sis­ten­ța in aeternum a regimului comunist: func­ționari ai partidului și Securității, res­ponsabili ai administrației locale și cen­trale, directori de ferme , militari și diplo­mați de rang înalt... precum și familiile lor – rude de sânge, fini, nași, cuscri. Nu știu cum se ajunsese la această estimare. Poa­te că cifra de un milion să nu fi fost exac­tă; esențialul era constatarea că aceas­tă Rețea exista și nu era nesemnificativă numeric. S-ar putea să fi fost cifre secrete ale regimului din țară care, cine știe cum, fu­seseră indiscret exfiltrate către postul de radio din München.

Revoluția din decembrie 1989 a fost o colosală descărcare de ener­gie și emoție colectivă... a fost momentul speranței pentru o națiune persecutată, ținută în frâu, momentul descătușării energiilor na­ționale. În același timp, a fost un eve­ni­ment fericit pentru „milionul“ interesat în menținerea regimului comunist... Rețea­ua s-a pomenit eliberată (fără să facă ea în­săși vreun efort) de obligațiile față de cli­ca despotică a clanului Ceaușescu; s-a „pri­­va­tizat“, putând să dea curs com­bi­na­țiilor mănoase, puse acum exclusiv în sluj­ba in­te­reselor personale. Renunțarea la ideo­lo­gia național-comunistă nu i-a costat ni­mic pe privilegiații vechiului regim. În schimb, rețelele de relații au rămas intacte și s-au dezvoltat. O glumă din anii co­mu­nismului explica ce însemna sigla par­ti­du­lui, PCR: „Pi­le, Cunoștințe, Relații“. Ideo­logia s-a dus pe apa Sâmbetei, P,C,R au ră­mas. Pri­ma ge­nerație a predat ștafeta celei ur­mă­toare, asigurând Rețelei un pas către nemurire.

Privilegiul a avut totuși un cost: ins­tau­ra­rea, chiar imperfectă, a democrației a cre­at posibilitatea unei concurențe. Îm­pre­ju­rările geopolitice au activat opțiunea „eu­ro­­atlantică“ (UE plus NATO), ale cărei exi­gențe au pus în dificultate Rețeaua, fără să reu­șească, nici pe departe, să o ani­hi­le­ze.

Par­tidele politice sunt numai manifestarea vizibilă a raporturilor de putere; Rețeaua este transpartinică, așa cum a dovedit-o, în­tre 2011 și 2014, crearea și funcționarea Uniunii Social-Liberale. Caracterul efemer al acestei formații a dovedit că Rețeaua avea și puncte de minimă rezistență, pu­tându-se rupe acolo unde ochiurile ei erau mai rare.

Existența Rețelei este condiționată de men­ținerea unui „electorat captiv“, alcătuit de masa considerabilă a celor care depind de pomenile guvernamentale. Această ca­te­gorie socială se supune principiului enun­țat de Eminescu: sunt săracii, care abia cugetă la ziua cea de mâine. Lucrul cel mai periculos pentru ei este schimbarea, orice schimbare.

Astfel se realizează ceea ce personajul Za­charias Lichter din istorisirea omonimă a lui Matei Călinescu prevăzuse - apariția unei societăți compuse exclusiv din hoți și cerșetori: hoții îi fură pe cerșetori, iar aceștia din urmă trăiesc din pomenile ce­lor dintâi.

Rețeaua plus electoratul captiv alcătuiesc România 1.0. Ea poate juca un rol pre­pon­derent în societatea românească, cu sin­gura condiție a menținerii sărăciei, a lip­sei de inițiativă, a dependenței unor largi mase de ajutorul social. Ea, Rețeaua, și-ar pierde popularitatea și puterea în mo­men­tul în care ar începe să prevaleze forțele creatoare de bunuri și idei, în momentul în care ceea ce aș fi ispitit să numesc Ro­mânia 2.0 ar deține preponderent pu­te­rea, economică și politică.

Cum poate Rețeaua să se opună acestei tendințe, din ce în ce mai manifeste? Mai întâi, în­cu­rajând emigrația, care înseamnă risipirea în patru vânturi a for­țelor de progres, a inteligenței și crea­tivității. În al doilea rând, întârziind tot ce­ea ce poate duce la dezvoltarea internă: ex^­traordinara încetineală a construcției au­­tostrăzilor poate servi drept exemplu pen­tru această rea-voință ridicată la ran­gul de principiu. România 1.0 se per­pe­tu­ează prin menținerea mediocrității vieții, a sabotării inițiativelor creatoare, a dez­vol­tării teri­toriului și prădării bogăției na­țio­nale.

Dar România 2.0? Ea nu este lipsită de atu­uri. Creșterea economică și socială, atâta câtă este, i se datorează. Pe durată lungă, clasa mijlocie se dezvoltă în România, mai lent decât s-ar fi putut spera, dar crește, totuși. Din păcate, această creștere nu se face simțită în straturile cele mai oropsite; România este, din ce în ce mai marcat, o societate cu două viteze.

Insistăm asupra sciziunii societății pentru bunul motiv că dezvoltarea României 2.0 este dependentă de resorbția sărăciei. Un program exclusiv liberal, care să nu țină seama de principiul solidarității, este me­nit eșecului, pentru că nu împuținează electoratul captiv. Pentru asta, ar trebui ca educația, în primul rând, să iasă din impas și să fie repartizată larg, incluzând categoriile defavorizate. Obstacolele ridi­ca­te în calea reformelor învățământului, de­montarea Legii Funeriu-Miclea fac ca lip­sa de educație, deci pungile de sărăcie, să stagneze. Debilitatea unui sistem sanitar care îi exclude pe cei fără mijloace de la îngrijirile de bază accentuează fragilitatea unei populații și vine să întărească in­fluența Rețelei și înapoierea României 1.0. Repet: rămânem la un sistem social pre­ponderent lichterian, în care hoții îi je­fuiesc pe cerșetori, aceștia din urmă ce­rând pomană de la hoți.

Manifestațiile impresionante din Piața Vic­toriei și din zeci de orașe din țară, înce­pând cu 1 februarie 2017, indică voința categoriilor active ale societății românești actuale de a scoate țara din sistemul des­cris. Dar schimbarea nu poate veni numai din manifestații. Schimbarea se poate rea­liza printr-un sistem de rețele care să nu fie bazate pe cumetrie, pe obținerea unui profit imediat, ci pe solidaritate, pe co­o­pe­rare, pe încurajarea elanului creator de bu­nuri materiale și culturale. Fără gene­rozitate, fair play și inteligență exercitate în cadrul noilor rețele, elanul mani­fes­tan­ților se va frânge.

Uniunea Salvați România este o inițiativă cetățenească sănătoasă. Ea ar fi capabilă să contribuie la crearea unui sistem na­țio­nal de rețele solidare și responsabile. Este chiar condamnată să o facă, dacă nu vrea să dispară. Oricum, dacă nemulțumirea nu va fi canalizată de un leadership com­pe­tent, se va pierde în nisipuri.

România nu este un asteroid în imensitățile cosmosului; este o țară aflată în Europa, în lume, depinzând de configurația in­ter­nă, dar și de situația inter­na­țio­nală. Care este poziția geopolitică a țării? Membră a Uniunii Europene (dar nu și a zonei euro), a Alianței Nord-Atlantice, ea posedă, în principiu, cea mai solidă an­co­rare internațională pe care a deținut-o în istorie. În Istoria civilizației românești, Eu­gen Lovinescu a arătat clar că pro­gresele țării s-au realizat prin atașarea la idealurile și realizările Occidentului: aici trebuie să căutăm aliații noștri naturali. Evoluția României din 1990 încoace a con­firmat acest drum, chiar dacă nu am fo­lo­sit pe deplin resursele pe care ni le oferea Uniunea Europeană.

Care este, pe de altă parte, situația Uni­u­nii Europene, azi? Mulți eurosceptici, dar și unii eurofili critică funcționarea ei bi­rocratică, lipsa unui buget comun, ab­sen­ța unei armate europene (ceea ce o face dependentă de NATO). Mai mult, câștigă teren curentele „suveraniste“ care predică ieșirea țărilor membre din Europa și re­lu­area unei căi separate. Reușita Brexit-ului în anul 2016 a dat apă la moară suve­ra­niștilor din alte țări. Alegerile care vor avea loc anul acesta în Franța, Olanda, Ger­­mania, poate Italia anunță un avans se­rios al acestor partide, dacă nu chiar do­bândirea unor poziții dominante. În ceea ce privește țările post-sovietice, observăm Polonia, unde domină un partid conser­va­tor naționalist și eurosceptic. Cât despre Un­garia, țară călcată, la propriu, de șe­ni­le­le sovietice, țară membră a UE și a NATO, asistăm la ralierea regimului Viktor Orbán la sfera de influență rusească. De altfel, es­te pro­prie tuturor partidelor suveraniste o sim­pa­tie marcată față de Rusia putinistă, ig­no­rând aspirațiile expansioniste ale aces­teia.

Dacă în Polonia sau Ungaria re­torica antioccidentală este atri­butul unor partide de esență conservatoare, în România ea es­te preponderent propagată, cu prudență, de PSD, formație teoretic de stânga, în fapt populistă și antioccidentală. PSD este un partid capturat de Rețea, de ca­re cu greu (dar nu imposibil!) s-ar pu­tea elibera. Într-adevăr, jucarea corectă a jocului proeuropean, dezvoltarea unei Ro­mânii avansate și prospere ar determina îngustarea și în cele din urmă ruinarea Rețelei și a sistemului România 1.0.

Dimpotrivă, în eventualitatea unei des­prin­deri relative sau totale de Europa, Ro­mânia și-ar pierde mijloacele pentru a sus­ține lupta anticorupție. În acest caz, ea s-ar transforma după modelul unei republici post-sovietice, corupte și autoritare, și ar fi, mai devreme sau mai târziu, atrasă în sfera de influență a Rusiei.

România nu are altă soluție decât să ră­mâ­nă aliatul constant al UE, sperând și con­tribuind la rezolvarea unei crize, sperăm, de creștere, mizând pe depășirea ei, și nu pe eșecul Europei. Din punctul de vedere ro­mânesc, nu există o soluție mai bună de­cât Europa. De aceea, politica proeuro­pea­nă a României trebuie să fie militantă și activă. O economie cinstită și creatoare re­prezintă cea mai bună garanție a ata­șa­men­tului nostru față de cauza europeană. Iată ceea ce manifestanții din Piața Vic­to­riei au simțit. Pentru moment, lupta nu es­te câștigată, dar nici pierdută. Sigur este că ne aflăm într-un moment de cumpănă și nu se știe de ce parte se va apleca ba­lan­ța. Momente atât de hotărâtoare nu a mai cunoscut țara din anul 1989. Atunci ma­re­le joc european a acționat în favoarea unei așezări mai democratice. Nu trebuie nu­mai să sperăm, dar și să acționăm pentru ca momentul actual să nu fie o întoarcere la punctul de plecare, ci un pas înainte.