Masacrul antisemit de la Jilava. Muncitorii și radicalizarea Mișcării legionare (IV)

Urmărind regresiv cursul evenimentelor din ianuarie 1941, urmează o introducere la episodul doi al masacrului de la Jilava (momentul în care în jur de 90 de evrei au fost aduși cu camioanele de la Bu­cu­rești la Jilava și împușcați de legionari la mar­gi­nea pădurii) și episodul unu (când evre­ii au fost reținuți abuziv în București, maltratați în diferite centre legionare, iar proprietățile lor au fost jefuite, devastate). Mare parte din informațiile care vor fi in­vocate reprezintă noutăți pentru istorio­gra­fia subiectului. Noutatea vine atât din identificarea unor surse noi privind cri­me­le antisemite de acum 76 de ani, cât și, mai ales, din modalitatea de aranjare a pie­selor acestui puzzle foarte complicat.

Pe scurt, concluzia la care am ajuns este că masacrul a fost inițiat de legionari din structura de conducere a Corpului Mun­citoresc Legionar (CML), o subunitate ul­traradicală din cadrul Mișcării Legionare. Cei implicați erau apropiați și loiali lui Ho­ria Sima, dar erau angajați într-o com­pli­cată competiție a radicalismelor în inte­riorul Mișcării. Întreaga Legiune se regă­sea pe o platformă a naționalismului elimi­naționist și brigandajului revoluționar, dar între diferitele grupări erau diferențe de strategie, ritm, metode. CML se nu­mă­ra printre substructurile legionare care erau adeptele unei strategii revoluționare de asalt împotriva structurilor statului exis­­tent, a elitelor și a lumii evreiești. Pen­tru aceștia, violența era instrumentul pre­ferabil al

schimbării, al schimbării rapide și profunde.

Corpul Muncitoresc Legionar

Corpul Muncitoresc Legionar a fost format la 25 octombrie 1936, din ordinul direct al lui Corneliu Zelea Codreanu, în prezența a 300 de legionari convocați la sediul legionar din str. Gutenberg din București (Casa Verde). Acest lucru reflecta schim­bări majore în filosofia organizatorică legionară. La început, Legiunea și-a extras o bună parte din energie și adepți din gru­pările anticomuniste și antisindicale din jurul anului 1920, care acționau ca trupe de șoc împotriva muncitorilor greviști in­fluențați de revoluția bolșevică. Apoi, pe parcursul anilor ’20, Legiunea a fost o miș­care antisemită eminamente studențească, ju­venilă. A funcționat ca o grupare ex­clu­sivistă, limitând recrutarea de noi mem­bri pe criterii de loialitate și purism ideo­lo­gic. Din anii ’30, de când a început să par­ticipe electoral, Legiunea, camuflată ca Gar­da de Fier, apoi Partidul Totul pentru Țară, și-a pus problema extinderii su­s­ți­nerii sociale. După cum afirmă Armin Hei­nen, Legiunea a fost o mișcare a păturii de mijloc. Pe lângă studenți, cei mai bine reprezentați în rândurile organizațiilor erau avocații, preoții, profesorii, micii func­ționari, comercianții creștini etc. Din a doua jumătate a anilor ’30, Mișcarea a trecut la o politică de recrutare inclu­si­vis­tă, devenind mișcare de masă. Conform cifrelor date de Heinen, Legiunea (sub diferitele ei titulaturi) avea în jur de 1.000 de membri în 1929, 6.000 în 1930, 28.000 în 1933, 34.000 în 1935, 96.000 în 1937, 272.000 în 1937. La alegerile din decem­brie 1937, a obținut aproape jumătate de milion de voturi.

Anul înființării CML, 1936, reflectă foarte bine schimbările produse în funcționarea Mișcării, care număra atunci 70.000 de mem­bri. Garda de Fier a fost desființată, prin decizii succesive ale autorităților, din 1931-1934, iar în locul ei legionarii au în­ființat Partidul Totul pentru Țară, ca for­mațiune politică de fațadă, a cărei misiune a fost extinderea sprijinului electoral. În acest context a intervenit deschiderea por­ților către proletariat, privit până atunci cu suspiciune, ca forță revoluționară filo­co­munistă. Grevele de după primul război mondial și criza economică profilaseră o no­uă forță socială. Recensământul din 1930 înregistrase aproape un milion de lucrători industriali și comerciali (la o populație activă de 10 milioane). Peste 125.000 de muncitori funcționau în Bu­cu­rești (cei mai mulți în industriile ma­nu­facturieră și de confecții, alimentară, me­ta­lurgică, textilă, a tiparului etc.). Gu­ver­nul liberal al lui Gh. Tătărăscu (1934-1937) a pus accent pe industrializare accelerată și creșterea cheltuielilor militare. A cres­cut numărul de muncitori, dar integrarea socială a acestora a fost precară. În masa proletară, ponderea celor slab specializați și prost plătiți era foarte mare. Ei populau cartierele sărace ale orașelor sau, nu pu­țini, făceau naveta zilnic din zone rurale, păstrându-și încă îndeletniciri în agri­cul­tură. Sociologul Anton Golopenția observa în 1941: „Începem să avem și noi munc­i­tori care nu și-au găsit încă un loc de trai omenesc în orașele în care au fost ne­voiți să plece din satele care nu îi mai încăpeau“.

Este în general acceptat că absorbția de­ficitară a diferite categorii profesionale în România interbelică a alimentat radi­ca­lismul politic (partidele ultranaționaliste au obținut 25% din voturi în 1937, iar, în total, partidele mici, cu mesaj împotriva establishment-ului politic, peste 40%). În plus, comportamentul agresiv al par­ti­de­lor principale, PNL și PNȚ, față de mun­citori a influențat reorientarea politică a acestora.

Revoluția legionară

Partidele radicale au descoperit că pot re­cruta adepți suplinind funcția de integrare a societății. Legiunea a deschis magazine, cantine, pensiuni cu prețuri avantajoase pe lângă cartierele muncitorești. Faimoasă era, de exemplu, cantina cu prețuri de­ri­zorii din cartierul Grivița, locul unde fu­sese suprimată cu gloanțe greva din 1933. Numărul taberelor de muncă a crescut de la 4 în 1934 la 50 în 1936, la care s-au adău­gat 500 de alte șantiere mai mici. Pentru cei mai mulți dintre muncitori sau fiii de muncitori, ieșirea într-o tabără de muncă sau odihnă era prima formă de re­creere de care beneficiau. CML a căpătat un imn și distincții proprii. În retorica po­litică, legionarii au pus sărăcia mun­ci­torilor pe seama corupției lumii politice, a partidelor „oligarhice“ sau a exploatării și concurenței neloiale a minoritarilor. Dacă în scrierile lui Corneliu Zelea Codreanu ideea de revoluție era legată cu precădere de bolșevism și evrei, din a doua parte a anilor ’30, revoluția devenea cuvânt de or­dine, ajungând principalul deziderat po­litic în timpul guvernării legionare.

La fel ca în discursul comunist, legionarii pro­miteau măsuri revoluționare redis­tri­butive – în acest caz, îndreptate cu pre­că­dere împotriva evreilor. Codreanu se adre­sa, pe 26 septembrie 1937, muncitorilor, spunând că în „țara nouă“, întemeiată de legionari, muncitorimea va avea dreptul „de a se simți stăpână peste țară, deo­potrivă cu toți ceilalți români“. Traian Herseni a fost solicitat să scrie, tot în 1937, o broșură cu tema „Mișcarea Legio­nară și muncitorimea“. Herseni dădea asi­gurări că „legionarii când luptă îm­po­triva comunismului nu luptă și împotriva muncitorilor, cum susțin adversarii de rea credință, ci tocmai dimpotrivă vor să mântuiască muncitorimea română de amăgirea comunistă și să-i arate sin­gu­ra cale adevărată“. Broșura reflecta o idee centrală a ideologiei legionare: „co­munismul nu este o doctrină munci­to­rească, ci o doctrină jidovească“. Socio­lo­gul devenit ideolog încerca să-i convingă pe muncitori că în spatele ideilor comu­nis­te precum lupta de clasă, intern­ați­o­na­lismul, ateismul se găseau interesele evrei­lor. Ce promiteau legionarii muncitorilor? O serie de drepturi, precum dreptul la mun­că, la salariu corespunzător muncii, la sănătate, la cultură, la onoare, la ocro­tirea statului. Nu era promisă egalitate, ci reducerea disparităților sociale și ierarhie fundamentată pe muncă. Statul legionar, spre deosebire de cel burghez, bazat pe avere, urma a se întemeia pe „omul nou“ motivat de credință, jertfă, viață aspră și muncă. Mai spunea Herseni că „în statul legionar bogățiile țării vor fi ale statului, adică ale tuturor Românilor“.

Cam acestea erau ideile de bază și în pu­bli­cația periodică Muncitorul legionar, care a apărut în timpul guvernării legionare.

Așa cum se poate observa, similitudinile cu discursul comunist erau mari. Acest lucru l-a făcut pe Ion Antonescu să afirme că Mișcarea Legionară a derapat pentru că a fost infiltrată de comuniști. În fapt, ase­mănările se explică prin aceea că fascismul și comunismul s-au inspirat dintr-un cor­pus comun de doctrine radicale formulate în secolele XVIII-XX. Pentru ambele, „re­voluția“, „omul nou“, „statul de tip nou“ erau fundamentale. În plus, competiția acerbă dintre comunism și fascism a produs și o ciudată hibridare între cele do­uă ideologii. Numeroși radicali au migrat, în deceniile interbelice, de la stânga ex­tremă la dreapta extremă și viceversa. Pe de altă parte, diferențele de discurs sunt cel puțin la fel de importante. Diferă, în primul rând, demonologiile. Reașezarea re­voluționară urma să se facă după criterii de clasă în comunism, în timp ce fas­cis­mul se baza pe purism etnic.

În efortul de a atrage muncitorii, legio­narii erau inspirați, firește, de Germania nazistă și Italia fascistă, unde regimurile totalitare se bazau, printre altele, și pe sprijinul proletariatului industrial. Și, la fel ca în Germania și Italia, atitudinea față de muncitori era, de fapt, ambivalentă. Discursul seducător față de muncitorime era însoțit de suspiciune structurală.

Liderii Corpului Muncitoresc Legionar aveau să se plângă, după război, că, în ciu­da aparențelor, nu s-au bucurat niciodată de respect și sprijin suficient din partea conducerii legionare. Într-adevăr, CML-ului i-au fost rezervate, în general, roluri ancilare. După cum scrie Roland Clark, mun­citorii au fost utilizați ca mase or­ga­nizate pentru diferite manifestații și cere­monii publice, pe post de corp de pază la diferite obiective legionare sau ca trupe de șoc împotriva evreilor, a sindicaliștilor, a adepților partidelor democratice etc.

Proliferarea radicalismelor

Cert este că numărul muncitorilor care au devenit membri ai Mișcării Legionare a cres­cut spectaculos. CML reproducea struc­tura de organizare a Mișcării. La în­ceput s-a format „garnizoana“ București, apoi au fost înființate „garnizoane“ CML în Valea Jiului, Ploiești, Galați, Constanța etc. Garnizoana București a fost împărțită în 4 sectoare. La început, în 1936, în Bu­curești, erau doar 47 de cuiburi legionare muncitorești. În 1937, numărul acestora a explodat, ajungând la aproape 500, cu­prinzând 4.000 de legionari. CML ajungea cea mai puternică și autonomă substruc­tură din Mișcarea Legionară. În 1937, cele mai puternice secții CML din București erau: Secția Societatea Tramvaielor Bu­cu­rești – STB (500 de legionari), Secția Ma­laxa (300), Societatea pentru Exploatări Tehnice - SET (200), Funcționari comer­ciali (200), Șoferi (200), CFR-Vagoane (150), CFR-Locomotive (150), Arsenal (100), Pirotehnia Armatei (100), Ospătari (100), Sănătate (60), Cinematografe, Apre­tura, Metalurgiști, Tipografi, Telefoane, Poș­tă, Spitale, Negustori ambulanți, Distri­buția, Muncitoare, Minori, Secțiile de sec­toare (peste 300 de legionari fiecare) etc. În timpul guvernării legionare, în Garni­zoana București a CML erau peste 14.000 de legionari.

Sediul CML din Strada Domniţei (foto: CNSAS)

Primul lider al CML a fost Gheorghe Cli­me, inginer silvic de profesie (Heinen ob­serva că Legiunea avea mulți suporteri în regiunile împădurite), membru fondator al Legiunii, luptător în Spania alături de Moța și Marin, priceput organizator, pre­ședinte al Partidului Totul pentru Țară du­pă moartea generalului Gheorghe Can­ta­cu­zino-Grănicerul. Prin numirea unui vete­ran al Legiunii în fruntea CML, Codreanu dorea să sublinieze importanța pe care o ară­ta organizației muncitorești. Clime avea să moară asasinat în închisoarea Râm­nicu Sărat, în septembrie 1939, alături de alți legionari vizați de represaliile ordo­na­te de Regele Carol al II-lea, după asa­si­narea lui Armand Călinescu. Martirajul lui Clime a devenit narațiune fondatoare în Muncitorul legionar.

Adjunctul lui Clime era Ion Victor Vojen, care deținea și funcția de șef al Gar­ni­zoa­nei București. În locul lui Vojen a fost nu­mit Dumitru Groza, care avea să ajungă, după moartea lui Clime, șef al CML.

Este nevoie de o explicație pentru proli­fe­rarea structurilor organizatorice din Miș­carea Legionară. Teoretic, Mișcarea era o organizație ierarhică. Obediența față de lider și loialitatea față de organizație erau principii constitutive. Ierarhia mergea pe următoarea linie, de jos în sus: Șef de Cuib, Șef de Grup, Șef de Secție, Șef de Sec­tor, Comandant de Garnizoană sau de Corp Legionar, Comandant Legionar, Co­man­dant de Organizație, Comitetul Exe­cutiv, Căpitanul. În fapt, pe lângă aceste poziții și structuri, au fost înființate, în scurta și agitata istorie a Legiunii, multe altele, dezvoltându-se o structură mole­cu­lară foarte complicată, care nu a fost în­țeleasă încă pe de-a întregul de istorici. Prin această organizare, Codreanu contro­la mai bine diferitele grupări din interiorul Legiunii. Mișcarea a funcționat, o bună parte din timp, în ilegalitate, motiv pen­tru care autonomia celulară a diferitelor struc­turi legionare a contribuit la men­ținerea conspirativității și a îngreunat efor­turile autorităților de a cunoaște, controla și suprima Mișcarea. În fine, modelul alambicat de organizare reflectă inspirația totalitară. Hannah Arendt a scris lămu­ri­tor pe această temă. În Originile totali­ta­rismului, Arendt arată că organizațiile to­talitare au structură fluctuantă și ierarhie flui­dă, care le permit să insereze mereu noi straturi organizatorice, să deplaseze centrele de autoritate și să definească noi trepte de radicalism. „Ierarhia fluctuantă, scrie Arendt, asemănătoare celei din ser­viciile secrete, face posibil, chiar și fără puterea propriu-zisă, ca să fie degradate orice ranguri sau grupuri care dau do­vadă de ezitări sau de scădere a ra­di­calismului, intercalând câte un alt strat mai radical, împingând în acest mod gru­purile mai vechi automat în direcția or­ganizațiilor de fațadă și îndepărtându-le de centrul mișcării.“

După moartea lui Codreanu și măsurile re­presive luate de Carol al II-lea, frag­men­tarea organizatorică nu a mai fost doar rezultatul unui proiect. Autoritatea lui Ho­ria Sima nu a fost recunoscută niciodată de toți legionarii. S-a accentuat competiția pentru definirea ortodoxiei ideologice și a unor moduri de acțiune care să reflecte cât mai bine moștenirea politică a lui Co­dreanu. Radicalizarea Mișcării a fost și rezultatul acestei emulații.

Muncitorii, clasa conducătoare în rebeliunea legionară

Într-o organizație totalitară, competiția între diferite grupări suscită radicalismul pe o spirală infernală. Știm din memoriile legionarilor sau din declarații date în an­chetă după război că mulți legionari au ales CML, unii după ce au fost în alte struc­turi legionare, pentru că organizația mun­citorească părea mai activă, mai radicală, revoluționară și orientată spre acțiuni con­crete. În timpul guvernării legionare, CML a fost implicat în asasinate, preluări for­ța­te de proprietăți și bunuri evreiești, ares­tări abuzive, torturi și alte acțiuni de for­ță. „Redistribuirea“ averii se făcea direct, concret, violent, luându-se de la evrei prin teroare. La acțiuni similare au recurs, cu precădere, legionari din Poliția legio­nară, din gruparea Răzleților, din organi­zația Spărgătorilor de Fronturi etc.

În timpul rebeliunii legionare, proporția cea mai mare de rebeli a provenit din rân­dul muncitorilor. O statistică citată de Hei­nen arată că, din 2.700 de persoane con­damnate la București pentru rebeliune, 20 de procente reprezentau muncitori necal­i­ficați, iar 14% muncitori calificați (17,4% agri­cultori, 18,1% fără profesie, în rest, sub 6% fiecare categorie, șoferi, funcțio­nari, salariați în comerț, intelectuali, me­se­riași, comercianți, elevi de liceu, agenți de ordine, femei).

Câteva dintre episoadele cele mai impor­tante ale rebeliunii legionare s-au petrecut în preajma unor sedii al CML – cele din străzile Roma și Domniței. Aici au și fost aduși evrei, care au fost torturați, ex­tor­cați sau uciși apoi.

Din declarațiile evreilor care au scăpat cu viață din atrocități și ale legionarilor în­chiși după război aflăm că un rol esențial în atrocități l-au jucat Vasile Iasinschi, șeful Garnizoanei București a Mișcării Legionare și ministru al Muncii, cel care, în conducerea centrală a Mișcării, coor­dona și activitatea CML; Dumitru Groza, șe­ful CML, și adjunctul său, Tibi Teodo­rescu, care conducea și subgarnizoana I a CML; Stavre Cuțumina, șeful subgarni­zoa­nei III; Nicolae Tudose, șeful Secției Sec­torul II Negru și adjunctul acestuia, Ion Câmpeanu; Alexandru Dobrin, șef de cuib în Secția Sectorul II Negru a CML etc.

(Va urma)

Primele trei părţi ale articolului pot fi citite aici, aici. şi aici.